De la un timp, circulă, răspândit cu zel de răspândaci şi de tovarăşii lor de drum, un articol de tinereţe al lui Eliade, Piloţii orbi. Textul a ajuns şi în inboxul meu. M-am gândit să reacţionez pentru că momentul este revelator pentru dificultăţile de raportare la realitate ale intelectualilor de ieri şi de azi, duşi de valul mentalităţii revoluţionare.

O poziţionare istorică: între virtute şi păcat
Perioada interbelica nu a fost Împărăţia lui Dumnezeu pe pământul sfânt al ţărişoarei noastre. Nu a fost altceva decât singurul interval de normalitate din istoria României. Nimic mai mult. Normalitate, aici pe pământ, nu înseamnă lipsa păcatului, greşelii, prostiei, viciului, minciunii, fanatismului, nedreptăţii. Înseamnă doar ca binele coexista cu răul. Coexistă înseamnă însă că moral, cultural, politic, răul nu deţine controlul total al societăţii şi al conştiinţelor. A fost loc în acea vreme şi pentru oameni mari, şi pentru realizări de geniu, şi pentru măreţie morală şi sfinţenie.

Deci, pentru cine are ceva noţiuni de istorie, nu e o mare noutate că lumea interbelică a produs şi oameni, fapte, scrieri penibile. Pentru mine, una, care nu cunoşteam acest text – si chiar am sperat că e vreo fraudă, că nu l-a scris Eliade…- el nu aduce vreo lumină nouă despre România din acea vreme, – singura noutate fiind aceea că trebuie să clasific textul însuşi, încă unul, în rândul unor scrieri interbelice penibile. Iar asta face parte de asemenea din realitatea pământească: chiar şi unor oameni mari, de geniu, chiar unora de talia lui Mircea Eliade, li s-a întâmplat să scrie şi cate o prostie, sa comită păcate, etc.

Pe de altă parte, nu cred ca e o fapta bună să scoţi la iveala aceste alunecări de tinereţe, pe care, mai târziu, Eliade nu le-ar mai fi scris. Căci o altă caracteristica a realităţii terestre este ca oamenii se schimbă, pot fi nesăbuiţi la un moment dat, iar apoi să se înţelepţească, pot greşi, iar apoi sa se îndrepte, pot cădea în păcat, si apoi sa se căiască şi sa se ridice din nou. Sau, invers, oricât ar fi de buni şi de sfinţi şi de înţelepţi, se pot prăbuşi în orice moment.

Gnoza imanentistă
Marea problema a mentalităţii care l-a făcut pe Eliade să scrie aşa în 1937 şi pe unii contemporani ai noştri să creadă că el avea dreptate atunci, şi chiar că articolul lui ar fi actual şi acum, este o raportare strâmbă la realitate. Este vorba, la urma urmei, de pierderea reperelor realismului creştin. Aceasta pierdere nu este desigur numai un fenomen românesc, ea aparţine unui context intelectual mondial, fiind rezultatul unor secole de erodare progresivă a gândirii occidentale. Ea a fost descrisă de Eric Voegelin, filosof politic, interbelic şi el, aproape necunoscut la noi. Voegelin a susţinut caracterul de gnoză imanentistă al ideologiilor totalitare, nazistă şi bolşevică, şi faptul că ele sunt o urmare logică a modernismului filosofic. (Wissenschaft, Politik und Gnosis, în engleză Science, Politics and Gnosticism), v. un rezumat AICI. Aceasta perspectivă este preluată şi dusă mai departe de Olavo de Carvalho, în studiile sale despre mentalitatea revoluţionară.

Aşa cum explica de Carvalho, (conferinţa în format video) mentalitatea revoluţionară este o forma de revoltă împotriva structurii realităţii, o încercare de a evada din universul real, grevat de suferinţe, conflicte, imperfecţiuni, intr-o lume nouă, mai bună, fără clase, fără corupţie, fără boli, fără războaie, sărăcie, violenţă, poluare, etc.

Desigur, lumea aceasta este doldora de rele. Şi Hristos a rostit cuvinte vehemente împotriva păcatelor şi compromisurilor morale ale lumii acesteia. Domnul nostru a precizat însă limpede că, aici pe pământ, răul şi binele vor rămâne amestecate, până când El însuşi va binevoi să se întoarcă în slavă şi să separe oile de capre, grâul de neghina, drepţii de păcătoşi.

Gnoza imanentistă este o rătăcire a omului care nu vrea sa se mai bizuiască pe credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu, ci ar prefera să aibă el controlul asupra procesului de purificare a lumii, să definească el binele şi răul, să identifice şi să elimine păcătoşii, să construiască Împărăţia perfectă aici, pe pământ, nu în lumea de dincolo.
Mulţi oameni de bună credinţă, insuficient de înţelepţi, (in sensul religios al termenului, care cuprinde mult mai mult decât simpla virtuozitate de a jongla cu vorbe şi idei) au fost amăgiţi de acest tip de înşelătorie.

Parţial, e de înţeles. Cum să nu subscrii la denunţul imperfecţiunilor din societate, din oameni şi din lume, dacă ai standarde morale ridicate, spirit critic rafinat şi limba ascuţită.

Propovăduirea revoluţionară poate atrage iniţial cu acest denunţ, care, în sine, nu are nimic anormal. Ea merge însă mai departe, spre un delir de interpretare (diagnostic pronunţat de Olavo de Carvalho) spre explicaţii şi soluţii psihotice de tip: „de vină pentru corupţie, malnutriţie, boli, nedreptăţi, războaie, sunt capitaliştii, sau evreii”, etc. „Să-i eliminăm deci”, să “zdrobim orânduirea cea crudă şi nedreaptă”, „să facem o lume nouă, perfectă”.

Un caz particular al mitului „noii lumi fără defecte” este şi aceea a revenirii la o lume perfectă ancestrală, – lume care nu a existat ca atare niciodată în istoria umană de după păcatul lui Adam. De exemplu, mitul “sfinţeniei satului românesc” şi soluţia revenirii la el, aşa cum reiese din textului lui Eliade: eliminaţi evreii, închideţi graniţele, interziceţi porumbul şi alcoolul, daţi ţăranilor peşte uscat, şi românii vor fi iar sănătoşi şi viguroşi ca la sfârşitul Evului Mediu – propune el. De parcă la sfârşitul Evului Mediu nu ar fi existat boli, intrigi, invazii, rătăciri, păcate, sărăcie; iar dacă existau nu erau printre români, iar românii pe atunci erau izolaţi etanş de lumea exterioară, total feriţi de microbi. (Ca să nu vorbim decât de aspectul material, cităm un studiu de Jean Fourastié despre realitatea vieţii tradiţionale din Franţa sec al XVII-lea – o lume în care perioadele de foamete şi de molime se succedau, revenind cel puţin câte 3 într-o viaţă de om; această viaţă dura în medie cam 50 de ani, fiecare tată văzându-şi cel puţin jumătate din copii murind înainte de a împlini 15 ani, etc. Suntem îndreptăţiţi să presupunem că nici viaţa satului românesc de pe la sfârşitul Evului Mediu nu era mult mai romantică)

Consecinţele concrete ale visării gnostice. Confruntarea cu realitatea
Lumea normală este imperfectă, omul este imperfect, asta face parte din definiţie, ţine de natura lucrurilor, ce nu poate fi schimbată prin măsuri politice, militare, poliţieneşti. Tot ceea ce omul poate face, (şi este destul de mult), este să caute mereu binele, să combată răul, sperând să ajungă la Împărăţia lui Dumnezeu, ştiind că ea nu este din lumea aceasta, ci din cealaltă. Aceasta era perspectiva sănătoasa, realistă, a creştinismului.

Trecerea de la normal la patologic se produce atunci când, pe baza constatării imperfecţiunii pământeşti, se propune distrugerea radicală a realităţii prezente, indiferent ce se pretinde a se pune ulterior în locul ei. Proiectul de lume propus de mişcarea revoluţionară, oricum, nu se va putea realiza niciodată. Fiind o utopie, este incompatibil cu structura realităţii. Dar asta nu-i diminuează capacitatea distructivă. Încercarea de a implementa proiectul este o crimă de proporţii istorice, pentru că distruge normalitatea.

Cum ştim, distrugerea lumii românesti interbelice, cu toate păcatele ei, nu a adus Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, ci mai degrabă, ne-a apropiat asimptotic de cea a Satanei. Cine era nemulţumit de imperfecţiunile normalităţii, a putut, în sfârşit, avea în faţă deplinătatea aproape absolută a răului. Era coruptă clasa politică interbelică? Bun, s-a rezolvat, au fost exterminaţi. Se lua şpagă? Poate, dar în comunism s-a luat totul. Ne exploatau capitaliştii şi străinii? În orice caz, s-a terminat şi cu asta, ne-au eliberat ruşii, şi am rămas sub cizma lor.

Daca normalitatea fusese prozaică, amestecată, plină de defecte, şi îi scârbise pe idealişti, iată că răul, prin proporţiile lui colosale, prin extinderea sa fără precedent, s-a apropiat, în felul lui, de absolut – de minus infinit, de infernal. A fost, fără îndoială, mult mai aproape de absolut decât normalitatea dinainte. Slavă Domnului că aceiaşi structură a realităţii, care nu permite binelui să fie absolut, aici pe pământ, nu permite nici răului sa fie chiar nelimitat!

Iar dacă urmele de viaţa inteligentă, vertebrată, rămase ascunse în societatea românească au supravieţuit totuşi în proporţie suficientă pentru a fi salvate de la extincţie, meritul istoric decisiv i-a revenit Europei Libere, şi, în mod deosebit lui Noel Bernard, israelian născut în România, care deşi nu era legat neapărat prin ADN de „satul romanesc”, a fost într-adevăr un mare erou şi martir al neamului nostru, şi ar trebui să fie recunoscut ca atare.

În comunism nu i se îngăduia binelui sa coexiste cu răul; s-a încercat eliminarea binelui din societate şi din oameni, prin exterminarea fizică a celor care îl apărau şi pervertirea conştiinţelor celorlalţi. Binele a supravieţuit mai mult ca excepţie prin eroismul şi înţelepciunea celor care s-au încăpăţânat să rămână fideli normalităţii. Dar nici astăzi, în societatea romanească de după 89, nu s-a revenit la proporţiile normale de bine şi de rău. Răul işi păstrează cu străşnicie privilegiile, porneşte totdeauna cu un avans, iar binele cu un handicap. Structurile răului dispun de poziţii de forţă, de sume nelimitate, de impunitate faţă de orice fel de lege; oricine încearcă să le atace monopolul de putere se expune la duşmănii sălbatice, la intrigi şi murdării din cele mai neruşinate, la un adevărat linşaj mediatic pe care acestea îl pot declanşa oricând, întrucât deţin mai toată presa, etc.

Continuare: Eliade din 1937, intelectualii de azi şi realitatea: piloţii orbi – Partea II