Ca majoritatea covârşitoare a dictatorilor contemporani, Regep Tayp Erdogan e un om simplu. S-a ridicat cu greu din sărăcie. A crescut într-o familie numeroasă, pe care a ajutat-o când era copil vânzând covrigi pe stradă. A terminat un liceu de imami şi a făcut studii superioare cu mari sacrificii. Cunoaşte din proprie experienţă deznădejdile şi umilinţele amărâţilor şi ştie să le vorbească pe limba lor. Şi tot ca majoritatea covârşitoare a dictatorilor a învăţat câteva lucruri despre democraţie, destul cât să mânuiască limba de lemn, dar nu atât încât să creadă şi în principiile democraţiei. În 1998 a fost condamnat la închisoare pentru incitare la ură religioasă pentru că a recitat în public câteva versuri din poetul kemalist Ziya Gökalp: “Moscheile ne sunt barăci, cupolele căşti, minaretele baionete şi credincioşii soldaţi…” . După zece ani, în 2009, când a parasit furios forumul de la Davos, a început să fie alintat pe site-urile radicalilor islamici cu titlul de Erdogan Magnificul.

Vizirii

Ca şi Ahmadinejad, Erdogan e modest, harnic şi scârbit, nu fără motiv, de Vest. Spre deosebire însa de dictatorul iranian care e un şmecher brutal ce profită de un context favorabil, Erdogan e destul de înţelept să se înconjoare de consilieri remarcabili ca Ahmet Davutoglu şi Karim Ibrahim. Ibrahim publică dizertaţii despre înţelepciunea islamică, maeştrii sufiţi, gândirea lui Mulla Sadra şi alte teme cu parfum exotic care aburesc sfertodocţii leşinati după multiculturalism. Numele lui Davutoglu, în schimb, este legat de conceptul de neo-otomanism şi de orientarea politicii externe a Turciei către o diplomaţie pragmatică, fără probleme cu vecinii.

Amândoi au nişte cv-uri superbe, le merge mintea, arată occidental, vorbesc bine şi încântă presa numai pentru că îşi încep frazele cu platitudini de genul „Turcia este la răscruce de drumuri între Sud şi Nord, Est şi Vest…”. Dacă mai continuă cu alte câteva idei îngrijite şi logice, atunci gata, şi-au cucerit un loc de cinste nu numai între intelectuali, ci şi între vârfurile gânditorilor democratici actuali. Din păcate, totul e o scamatorie verbală. Teoria sună bine şi practica e confuză. Vestului i se serveşte un mesaj frumos împachetat, iar propriilor cetăţeni măsurile practice : pumnul în gura presei, amenintari pentru kurzi, zeci de arestări între liderii militari, discriminarea populaţiei nemusulmane, manipularea istoriei în legatura cu trecutul creştin al Asiei Mici sau cu genocidul armenilor, etc.

Ibrahim este mai filosofic, mai profund, mai reflexiv. Davutoglu, în schimb, oferă imaginea unui manager pragmatic (desi marota lui cu „risc zero cu vecinii” e o utopie). Primul relativizează valoarea gândirii europene, celalalt, sub pretextul că e practic, justifică o interpretare elastică a angajamentelor unui membru NATO şi candidat UE care se apropie de Siria, Iran si Hamas. Până la urma, concluzia amândurora e că ce e bun în Europa există deja şi în Turcia, iar ce nu, sunt fiţe occidentale sau detalii neesenţiale. Nu suntem departe de gândirea califului Omar care a poruncit distrugerea bibliotecii din Alexandria pentru că, dacă avea ceva bun era şi în Coran, dacă nu, era inutil. Pentru cine are răbdare să citească scrierile celor doi, intrarea Turciei în Europa devine de fapt o lecţie pe care o primim noi de la turci.

Postmodernismul faţă cu (neo)otomanismul

Chiar dacă e luat în sens peiorativ, neo-otomanismul nu poate aduce ceva bun. Otomanismul secolului XIX era o mişcare legată de Revoluţia Franceză, Rousseau şi Montesquieu. Adepţii săi nu au ajuns niciodată la putere. Erdogan, Davutoglu şi Ibrahim sunt la putere şi nu facut până acum ce fac liderii reformatori. Neo-otomanismul lor are la îndemâna din ce în ce mai multă putere politică, destulă putere militară şi economică, la care se adaugă duplicitatea discursului oriental şi limba de lemn preluată de la establishmentul occidental. Adică o mare cacealma.

Deşi Bruxelles-ul vede că treaba nu merge, corectitudinea politică îl împiedică să spună pe şleau de ce. În fond, toată presa şi mediul academic din UE, legislaţia aberantă, o multitudine de megapolitici şi de microstrategii impuse societăţii pe căi lăturalnice, precum şi o sumedenie de ONG-uri isterice şi alţi idioţi utili, sunt în slujba unor fixaţii ideologice anti-europene. Dispreţul vestic faţă de istoria şi civilizaţia europeana, ura pentru bărbatul alb, toleranţa dusă la masochism, obsesiile pacifiste, confuzia între patriotism şi naţionalism îi convin de minune lui Erdogan. Cum sa nu aibă el un discurs pro-UE? Măcar şi numai pentru că i-a oferit motivul de a pune pumnul în gura armatei. Nu e de mirare că, după rezultatele pe care le-a avut până acum apropierea Turciei de UE, s-ar putea crede că scopul a fost întărirea islamului şi nu democratizarea.

E păcat că David Cameron a ales de curând un populism ieftin la Ankara. Pe lânga câteva adevăruri şi complimente pe care e normal să le spuna gazdei un prim ministru aflat în vizită oficială, el a strecurat câteva tromboane. Premierul britanic a sugerat că motivele reale de speranţă pe care le oferă dinamismul demografic şi economic al turcilor ar putea să compenseze deosebirile de obiective strategice care apar din ce în ce mai mari între Turcia şi Occident. Este poate adevărat că turcii au fost purtaţi cu vorba, că au primit mesaje necinstite de la eurocraţie şi că, în fond, nici nu au nevoie de UE, după cum afirma Daniel Hannan. Cu toate acestea, nu se poate pune pe seama Europei creşterea radicalismului în Turcia. Aşteptarea unor reacţii clare din partea UE nu aduce după sine atingerea compatibilităţii cu sistemul european.

Criza europeană şi criza musulmană

Din păcate, Europa de azi nu convinge. Purtătorii săi de cuvânt (establishmentul UE, intelectualii şi, din nefericire, de multe ori, Biserica) nu sunt credibili moral, au o argumentaţie intelectuală slabă şi încâlcită, preferă clişeele şi formulele magice în locul dezbaterii consistente. Să ne amintim că musulmanii nu s-au impus în trecut numai prin groaza pe care au semănat-o, ci şi datorită corupţiei din lumea creştina. Mulţi oameni de rând au preferat islamul lipsei de moralitate a liderilor lor. Şi astazi mulţi preoţi sunt păcătoşi şi corupţi, intelectualii se prostituează cu ideologii strâmbe, conducătorii politici sunt în cel mai bun caz prizonierii trepaduşilor.

Situaţia nu este critica din cauza lipsei de resurse a culturii iudeo-creştine, ci tocmai pentru că nu se face apel la aceasta. Un intelectual solid, cu şira spinării, nu ar putea fi ţinut în şah de textele lui Davutoglu. Pe de altă parte, şi criza islamului este din ce în ce mai greu de ascuns sub preş. Cu toţi banii care sunt în lumea musulmană, nivelul de educaţie rămâne scăzut, iar tehnica este accesibilă numai prinţilor petrolului, militarilor şi teroriştilor. Mărturiile celor care văd că islamul nu răspunde întrebărilor omului devin din ce în ce mai frecvente şi mai cunoscute (voi reveni asupra acestui subiect în alt articol). E nevoie de foarte multă garagaţă şi violenţă pentru ca atenţia lumii să fie distrasă de la inconsistenţa teoretică, de la atmosfera socială şi deseori familială extrem de apăsătoare şi de la corupţia intrinsecă a lumii islamice.

Pe termen lung, singura soluţie ramâne cea propusă de Benedict al XVI-lea în septembrie 2006, la Regensburg, adică o dezbatere – cu comparaţii – asupra roadelor celor două culturi şi religii, fără ocolişuri corecte politic. Atât islamul, cât şi Vestul, trebuie să aibă încredere să folosească raţiunea în orice domeniu, inclusiv cel religios sau moral, prentru că, după cum spunea Benedict al XVI-lea „o raţiune care este surdă în faţa dumnezeiescului şi împinge religia în domeniul subculturilor este incapabilă de dialogul culturilor”.

Din păcate, „istoria ne învaţă că oamenii şi naţiunile se poartă înţelept numai după ce au epuizat toate celelalte alternative” (Abba Eban). Aşadar, trebuie să ne aşteptăm la celelalte alternative: va continua apropierea Turciei de islamul radical, se vor prelungi discuţiile sterile cu UE, se vor mai risipi banii plătitorilor de taxe europeni pe proiecte aiuristice de democratizare a Turciei şi se va adânci drama celor care vor se elibereze de fundamentalismul islamic şi dau de radicalismul secular.