Convorbire între Părintele Lendger și Eugen Ionescu (Antidotes, Gallimard, 1977, p. 241-248); Traducere: Maria-Cornelia Oros
Eugen Ionescu: Ceea ce mi se pare scandalos este faptul că Biserica pare că vrea să se aneantizeze în Istorie, în asemenea măsură se teme de a fi în afara Istoriei. Este aberant, pentru că rolul său este într-adevăr de a fi în afara Istoriei, de a conduce lumea, Istoria, spre cel Veşnic, de aceea ea trebuie să ridice Istoria în supra-Istorie, trebuie să ofere tehnicile rugăciunii şi ale contemplaţiei. Acum ea pare să nu mai facă altceva decît politică şi demagogie. Biserica nu vrea să-şi piardă clientela, ci să-şi cîştige şi alţi clienţi. Este aici un semn de secularizare cu adevărat dezolant. Omul are nevoie astăzi tocmai de o insuliţă care să nu fie dusă de vînturile Istoriei, care să reziste la furtuni, care să nu fie temporală. Adică tocmai ceea ce Biserica nu mai vrea, nu mai poate, nu mai ştie, nu mai încearcă să dea sau să propună.
Părintele Lendger: Dar nu credeţi că Iisus şi primii creştini, erau, ei înşişi, în temporalitate?
Eugen Ionescu: Împărăţia lui Dumnezeu nu e din lumea aceasta. Istoria trebuie depăşită, Istoria este pierzanie, este haotică, fără orientare supranaturală. Deopotrivă în temporalitate şi în atemporalitate, Biserica trebuie să indice temporalului calea spre extra-temporal.
P. Lendger: Dacă înţeleg bine, dv. aveţi impresia că, în evoluţia ei, Biserica actuală se secularizează?
Eugen Ionescu: Da, ea face concesii lumii, concesii substanţiale, fundamentale, totale. Lumea se pierde, Biserica se pierde în lume. Dacă Biserica ar întinde mîna lumii, lumea ar trebui să meargă spre Biserică, dar în fapt Biserica singură se îndreaptă spre lume şi se pierde în lume, în Istorie, în politică. Nu-mi plac preoţii care fumează pe stradă, se foiesc, aşa, cu mîinile în buzunare, cu părul lung, aşa-zişii stîngişti, sînt prinşi în tumultul lumii. Nu mă mai duc la biserică de cîtva timp, nici la Notre-Dame des Champs. Preoţii sînt proşti, mediocri, stîngişti, mici burghezi. L-am auzit pe un preot spunînd în biserică: „Să fim veseli, să ne strîngem mîna sau laba, Iisus vă adresează un jovial Bună ziua”. În curînd, pentru împărtăşanie, pentru Pîinea şi Vinul comuniunii se va instala un bar. Se vor servi sandviciuri şi vin de Beaujolais. Asta mi se pare un lucru de o prostie extraordinară, de o aspiritualitate totală. Fraternitatea nu este mediocritate, nici tovărăşie. Avem nevoie de extra-temporal, ce este religia fără sacru? Nu ne mai rămîne nimic, nimic solid. Totul este acum mişcător, în timp ce noi avem nevoie de o stîncă.
P. Lendger: Aveţi impresia că Biserica a pierdut sensul rugăciunii, că preoţii au pierdut sensul rugăciunii?
Eugen Ionescu: Absolut! Sensul rugăciunii, sensul meditaţiei, sensul contemplaţiei, sensul metafizicii, sensul misticii. Toate acestea s-au pierdut. S-au risipit. Nu mai îndrăznim să mai vorbim despre Dumnezeu. Am auzit, acum cîtva timp, la televizor, un preot care vorbea despre o carte scrisă de el. O carte absolut uimitoare prin faptul că acest preot — pe care l-aş considera idiot — nu voia să vorbească despre Dumnezeu. El nu vorbea decît despre Fiul şi nu despre Tatăl. Spunea că Dumnezeu este un naufragiat. Sărman preot, el însuşi de fapt naufragiat. Un anume Cardonnel. Înţelegea de altfel foarte rău mesajul lui Hristos. Acest preot era un imbecil spiritual, iar cartea sa în mod deliberat antimetafizică, antimistică. Biserica face astăzi tot ce poate ca să fie acceptată de marxism, de comunism. In noua Biserică politica o ia înaintea spiritualului. La Sacre-Coeur la Paris, în 1971, în timp ce în alte părţi se celebra centenarul Comunei, un preot a vrut să facă o misă în memoria unui episcop ucis de comunarzi. „Creştinii” de stînga au pătruns în Biserică şi l-au împiedicat. Atunci ce mai este mila şi iertarea duşmanilor noştri? Au existat acum cîţiva ani oameni care trăiau în comun, pentru a se cunoaşte şi a se iubi. De fapt, ei organizau orgii. Nu sînt împotrivă. Erotismul poate fi o cale de apropiere. Dar ei nu se gîndeau la rugăciune, la contemplaţia în comun. Toate comunităţile de acest fel au sfîrşit de altfel prin scandaluri şi catastrofe, prin eşecuri. Biserica se aranjează de aşa manieră încît să fie acceptată de orice fel de stat; Bisericii îi este atît de frică de marxism, încît s-a predat cu totul marxismului! Şi marxismul este acum mult mai religios decît Biserica.
P. Lendger: Numai că el nu are dimensiunea divină.
Eugen Ionescu: Ba da, el a păstrat anumite mituri: paradisul pierdut, fraternitatea, omul transfigurat, depăşirea Istoriei, tot felul de mituri degenerate, degradate în ideologie.
P. Lendger: Asta este: degradate şi lipsite de dimensiunea spirituală.
Eugen Ionescu: Dar unde mai găsiţi dv. această dimensiune spirituală? Îndrăznesc să vă spun că ea nu se mai află nici în Biserică. I-am ascultat pe noii creştini, l-am văzut pe noul preot. Au pierdut cu toţii orice dimensiune metafizică. Îşi astupă urechile dacă încerci să le vorbeşti despre metafizică, despre contemplaţie. Lucrul e grav. Contemplaţia este esenţială. În aşa măsură a intrat Biserica în Istorie încît se confundă total cu Istoria: dreptate, libertate (ce fel de dreptate, ce fel de libertate?), egalitate, mai întîi graţie drapelului albastru, alb şi roşu — şi apoi îndată, drapelului roşu.
P. Lendger: Dumneavoastră, vă consideraţi un creştin?
Eugen Ionescu: Da, da. Un creştin, un creştin rău, dar totuşi creştin.
P. Lendger: În opera dv. teatrală, in limbajul dv. de scriitor, credeţi că este posibilă denunţarea acestei pierderi a dimensiunii metafizice a Bisericii şi propunerea unui mod nou sau a unuia vechi, mai tradiţional?
Eugen Ionescu: în ultima mea piesă, Ce formidable bordel, sau în Les Chaises, e vorba despre Dumnezeu într-o manieră atît de evidentă încît nimeni nu şi-a dat seama.
P. Lendger: Posibil, dar nu e oare prezentat ca într-un gol, nu apărând, ci ca întrebare esenţială?
Eugen Ionescu: El este întrebarea esenţială. Nu poate fi decît interogaţia esenţială.
P. Lendger: Şi continuaţi să puneţi această întrebare?
Eugen Ionescu: Nu fac decît asta. Şi faptul e atît de evident, încît este normal, de fapt, ca nimeni să nu-şi dea seama.
P. Lendger: Dar, cred că faptul acesta este resimţit de mulţi oameni.
Eugen Ionescu: Opera lui Samuel Beckett este un apel permanent la Dumnezeu, este un apel precis, un S.O.S. Atît de evident este faptul acesta, încît nici nu a fost sesizat. Nu s-a vrut ca faptul acesta să fie văzut. Dar En Attendant Godot este tocmai speranţa zilnic dezamăgită, zilnic reînnoită. În admirabila carte care se numeşte Le Depeupleur personajele încearcă să urce la lumină şi nu sînt decît nişte larve pentru că nu pot atinge această lumină. În Fin de partie, Ham şi Clov tînjesc, sînt bolnavi de absenţa lui Dumnezeu. „Ticălosul, nu există”, spune Ham. Nu e vorba decît despre Dumnezeu. Dar noi, mai cu seamă, nu trebuie să o spunem, nu trebuie să o ştim, să o observăm. Regizorul lui Beckett, Roger Blin, încearcă prin toate mijloacele să-i înşele pe oameni, pe spectatori. S-ar zice că trebuie să-l credem, că e vorba de altceva, dar despre ce?
P. Lendger: Roger Blin este mai degrabă un adversar al Bisericii.
Eugen Ionescu: Este împotriva Bisericii; atunci de ce a montat Beckett? Trişează cu autorii, trişează şi cu el însuşi. Acum, însă şi oamenii Bisericii sînt împotriva lui Dumnezeu. Una din cărţile cele mai importante ale lui Beckett se numeşte Ulnnomable. Nenumitul este Dumnezeu. Cînd îl numim, Dumnezeu fuge, pentru că este cel care nu poate fi numit. El este în spatele scenei, în acel gol, cum spuneţi dv., chestiune de cuvinte. Dumnezeu este. El nu există, El este. El există prin Iisus Hristos. Sau Dumnezeu este şi atunci literatura nu are nici o semnificaţie, sau El nu este, şi atunci literatura nu are nici o semnificaţie.
P. Lendger: Deci, în toate cazurile ea nu are nici o semnificaţie, şi totuşi pentru dumneavoastră, Dumnezeu este şi sînteţi şi un creator, un scriitor, un autor.
Eugen Ionescu: Vreau să spun că fără Dumnezeu literatura nu are nici un sens, nici o importanţă. Şi dacă Dumnezeu există e mai bine să faci altceva decît literatură.
P. Lendger: Vreţi să spuneţi că pentru cineva care e convins că Dumnezeu este, rugăciunea şi contemplaţia sînt singura cale posibilă. Dar nu credeţi că este inevitabil ca această lume, care într-un anume fel îl alungă pe Dumnezeu prin materialitatea ei, prin ritmul ei de viaţă, să aibe consecinţe asupra Bisericii înseşi?
Eugen Ionescu: Da, adică lumea are atît de grave, de dure consecinţe asupra Bisericii, încît Biserica se pierde în ea, se pierde în lume. Astfel, eu regret enorm că nu vă văd în sutană, regret că Biserica se ascunde, că nu mai îndrăzneşte să se arate ca atare: neclintită, nemişcată, imagine şi simbol al eternităţii.
P. Lendger: Sînteţi scriitor, vă adresaţi unor cititori, sau unor autori, sau unor spectatori, utilizaţi un limbaj. Credeţi că Biserica, preoţii, pot să-L vestească pe Dumnezeu astăzi în acelaşi limbaj de acum un secol? Există totuşi o evoluţie a literaturii.
Eugen Ionescu: Preoţii nu se pot adresa lumii decît într-un limbaj care nu este limbajul veacului, un limbaj sacru. Dar limbajul pe care-l vorbesc ei nu este un limbaj sacru. Este cel al timpului, al societăţii, al efemerităţii. Trebuie căutat mijlocul de a regăsi un limbaj sacru, căci există imuabil şi în limbajul modern. Cuvintele: mister, mistică, credinţă, rit nu s-au schimbat. Sînt și gesturi ceremoniale care nu se pot schimba. Euharistia rămîne Euharistie. Comuniunea se face cu Dumnezeu şi nu între oameni fără transcendenţă; trebuie să ne gîndim la transcendenţă, ea este esenţialul. Comunitatea Bisericii nu este o comunitate socială, fraternitatea în Dumnezeu nu este colegialitate sau tovărăşie. Nu-i poţi iubi pe oameni decît dacă ei îl au pe Dumnezeu în ei. Trebuie să existe această ruptură evidentă cu Istoria şi apoi această înfruntare a Istoriei. Dar Biserica nu mai înfruntă Istoria, ea se vinde. Istoriei. Nu mai auzim vorbindu-se de contemplaţie, totuşi este singura cale ce duce la Dumnezeu. Ni se vorbeşte despre dreptate socială în locul iubirii frăţeşti, de libertate, de egalitate şi de alte prostii. De altfel,vedeţi, cu cît se vorbeşte mai mult de libertate, cu atît există mai puţină libertate. Cu cît se vorbeşte mai mult de egalitate, cu atît există mai puţină egalitate.
P. Lendger: Înţeleg ce spuneţi şi văd că sînt multe lucruri de reţinut şi care mi se par adevărate. Dar cred — şi spun asta nu pentru a mă apăra ci pentru a vă urmări pînă în pînzele albe — cred că preotul de azi este un om care trebuie să comunice un mesaj ce aparţine în întregime eternităţii, transcendent oricărui lucru, care este Dumnezeu, şi ca atare Inaccesibilul, Nenumitul, dar el trebuie să rostească într-un asemenea mod încît să poată fi înţeles şi primit de oameni.
Eugen Ionescu: E justificarea tuturor predicilor dv. Pe Dumnezeu nu-l putem înţelege, în Dumnezeu trebuie să credem. Tindem spre inaccesibil. Nu putem face inaccesibilul accesibil. Nu putem numi nenumitul. Această realitate nu este realistă. Preoţii nu se mai folosesc de limbajul Celui Veşnic. De exemplu, cînd ne vorbesc de dreptate, nu ne vorbesc de dreptatea trans-istorică, ci de cea a tribunalelor. Dreptatea lui Dumnezeu nu e dreptatea oamenilor. Fratele meu nu este tovarăşul meu.
P. Lendger: Presupun că sînteţi convins că marea criză a epocii actuale este una spirituală: sau lumea se revarsă într-un materialism pur şi simplu care ne face să rămînem la suprafaţa omului, sau dimpotrivă redescoperă profunzimile omului. Pentru dv., alegerea e făcută.
Eugen Ionescu: Da, pentru mine ea e făcută.
P. Lendger: Pentru dumneavoastră omul l-a ucis pe Dumnezeu. Biserica l-a ucis pe Dumnezeu?
Eugen Ionescu: Biserica a făcut totul ca omul să se piardă în Istorie.
P. Lendger: Vorbiţi despre Biserica catolică. Dar există deopotrivă şi Bisericile ortodoxe.
Eugen Ionescu: Da, dar acolo e altceva. Biserica catolică a început de mult să înlocuiască metafizica prin morală şi catolicismul era de mult timp pe cale de a se pierde în lume. Şi dacă există o absenţă a contemplaţiei şi o absenţă a metafizicii în lumea modernă, aceasta se datorează în mare parte catolicismului, istoricizării catolicismului.
P. Lendger: Aveţi impresia că Biserica ortodoxă a păstrat mult mai multă puritate?
Eugen Ionescu: Da, o puritate pe care catolicismul a pierdut-o. Biserica ortodoxă, deşi a dat cezarului ce este al cezarului, deşi a acceptat aparent Istoria, a rămas în afara Istoriei. Ea n-a declarat niciodată război Istoriei, nu s-a amestecat în Istorie, a coexistat. A găsit întotdeauna acomodări cu secolul, niciodată cu cerul. Biserica catolică găseşte acomodări cu cerul. Rămîne în Biserica ortodoxă ceva insolit, ceva ascuns, pur, imuabil şi uneori mi-e dor să trăiesc în Rusia sau în Polonia. Cînd citesc Temoignage chretien sau La Croix, (ziare catolice, n.tr.) sînt consternat. Nu am găsit decît articole politizate.
P. Lendger: Am reflectat ascultîndu-vă la diferenţa care există între Biserica catolică și Biserica ortodoxă. Biserica Occidentului şi Biserica Orientului: Biserica Orientului este o Biserică care s-a închinat mai mult decît cea catolică cezarului; şi în acelaşi timp a rămas în mai mare măsură fidelă sieşi decît Biserica catolică.
Eugen Ionescu: Da, s-a închinat cezarului, dar a rămas separată de cezar. Eram foarte tînăr, eram în România. Am fost botezat în Biserica ortodoxă, dar cum am venit în Franţa de cînd aveam un an, am fost la catehism în Franţa şi am fost crescut ca un catolic, iar la 13 ani şi jumătate, cînd m-am întors la Bucureşti, m-am dus la Biserica ortodoxă. Pe la 18 ani am simţit o nevoie ceva mai presantă de a găsi ceea ce numim Dumnezeu şi am văzut un călugăr atonit (venea de la Muntele Athos). M-am mărturisit lui; acesta m-a întrebat: „Te ascult, ce doreşti să-mi spui?”— „Părinte, am făcut fapte înfricoşătoare”— „Da, bine, asta nu mă interesează.” Am vrut să i le spun. — „Da, da, înainte de a-mi spune ce ai făcut, spune-mi în ce crezi?” — „Dar, nu ştiu, aş vrea şi eu să ştiu.” — „Ei bine, acesta e lucrul cel mai important; că ai făcut nu ştiu ce, că ai omorît, că ai săvîrşit incest, că ai furat, toate astea sînt lucrurile acestei lumi şi n-au nici o importanţă. Trebuie să crezi, asta e totul.”
P. Lendger: Mă simt aproape de acest călugăr. Cred în ceea ce aţi spus adineauri, că Biserica catolică a transformat mistica în morală, în vreme ce esenţialul, miza acestei lumi, este credinţa; sînt convins într-adevăr că Biserica ortodoxă a păstrat această credinţă, de altfel, poate chiar graţie regimului în care trăieşte.
Eugen Ionescu: Regimului în care a trăit: ea a trăit sub otomani, a trăit sub toate regimurile, cu episcopi lacomi, cu voievozi care mergeau la război, omorau mulţi oameni şi apoi construiau biserici, pentru care morala conta puţin. Şi atunci, am impresia că de secole catolicismul se pierde în lume, că este desfigurat. Lumea l-a desfigurat deşi el ar fi trebuit să transfigureze lumea.
P. Lendger: Şi ce i-aţi spune unuia ca mine, care este preot în această epocă şi care crede?
Eugen Ionescu: I-aş spune: ce căutaţi la mine îmbrăcat în civil?
P. Lendger: Asta e tot? Mi-aţi putea spune să cred!
Eugen Ionescu: Asta este, şi fiţi ceva inacceptabil, neaşteptat, nu din acest veac, puneţi-vă o sutană! Ce e cravata asta? Sînteţi ca toată lumea. Eu am nevoie de cineva care să fie în afara lumii, în lume dar în acelaşi timp în afara lumii.
Romanian
10 comentarii
Vlad P.
30 octombrie 2011Minunat dialog, mulțumim Liviu
Din păcate, tot mai mulți preoți preferă blue-jeans-ii, civilia. Îmi amintesc ce frapat am fost în prima experiență de acest fel, cu mulți ani în urmă, într-o întâlnire, când am aflat că cel din fața mea, în blugi și tricou, era un preot. Parcă s-ar strădui să fie în rând cu lumea, să-i accepte lumea, să-i asimileze. Ai impresia că i-ar încerca o jenă stupidă că nu se pierd mai mult în mulțimea fără chip. Când tocmai ei ar trebui să fie purtătorii de Chip, teoforii, și luminătorii de drum. Sutana neagră are simbolismul ei, de care văd că se fuge: te-ai îngropat în ea, doar Chipul îți rămâne la vedere, pentru a mărturisi Asemănarea și Mâinile, care mărturisesc lucrarea lui Dumnezeu.
Alex Nicolin
30 octombrie 2011Chiar si in calitate de ateu, adica de observator cat de cat impartial, nu pot sa nu fiu de acord cu concluziile articolului. In ultima suta de ani, Biserica Catolica a abordat pozitii politice, in loc sa se ocupe de pastrarea credintei oamenilor. Mai mult, aceste pozitii sunt stangiste, incompatibile cu libertatea si responsabilitatea individuala, si deci nocive pentru morala si prosperitatea societatii in general. In primul rand e vorba de doctrina distribustista, o iluzorie „cale de mijloc” intre capitalism si socialism, lipsita de viabilitate economica, promovata prin celebrele enciclice Renum Novarum si Quadragesimo Anno. Apoi, dupa cum observa si Ionescu, Biserica a facut compromisuri prea mari fata de miscarile stangiste militante ale anilor ’60-’70, sprijinite din umbra de catre URSS, un dusman de moarte al ei. Mai recent, aceeasi Biserica a lansat un mesaj chiar periculos, in sprijinul unui Guvern Mondial, si a unei Banci Centrale Mondiale, care sunt amenintari mortale la adresa libertatii si moralitatii indivizilor. In acest timp, atat Bisericile occidentale, cat si cele orientale au devenit din ce in ce mai mult agentii ale statului, consumatoare de impozite, si aliate cu acesta in agresiunea institutionala impotriva indivizilor. Corupte de banii obtinuti prin jaf, si, in cazul celor estice, de infiltrarea de catre organele de represiune comuniste, acestea s-au indepartat de mesajul original, iar clerul s-a complacut in lux, si in intreprinderea de proiecte arhitectonice megalomanice, monumente ale propriei vanitati, in loc sa se implice in activitati de misionariat si caritate. O regenerare a bisericii poate avea loc doar prin reintoarcerea acesteia la rolul original, si la desprinderea legala si financiara a acesteia de Stat, intr-o atmosfera de reala libertate religioasa, care in prezent este atacata sistematic secularismul militant si selectiv al unor State occidentale.
Vlad M.
30 octombrie 2011Sa nu confundam Vaticanul cu unii de la Vatican. Nu Vaticanul sustine guvernul mondial. L-ai auzit pe Papa cerand asta? Cand o va face, abia atunci se va putea afirma asa ceva. Nici asta nu este ceva fatal pentru ca papii sunt oameni, deci nu sunt eterni.
Biserica Catolica este cea care s-a confruntat cel mai tare cu progresismul. Bisericile ortodoxe au avut cel mai mult de patimit de pe urma comunismului. Ideea este ca unii sa invete de la altii, dar din nefericire, o buna parte din puteri sunt destinate combaterii reciproce. Ortodocsii trebuie sa ii invete pe colegii lor catolici sa vada mai bine chipurile comunismului, insinuat in special prin diferitele forme de socialism, in timp ce catolicii adevarati trebuie sa ii invete pe colegii lor ortodocsi sa respinga retorica extrem de periculoasa a Rusiei care cauta sa instrumenteze ortodoxia in propriul sau interes.
Cat despre infiltrare (progresista, de-a dreptul comunista), ma tem ca era inevitabila. Importanta este purificarea institutiilor de aceia care s-au ratacit. Daca nu pot fi adusi la calea cea dreapta, atunci sa isi gaseasca alta slujba si sa nu mai sminteasca enoriasii.
ela
30 octombrie 2011Vlad M, Biserica Catolica are de invatat chiar de la, de la Biserica Greco-catolica si nicidecum de la cea Ortodoxa, care a dus-o binisor in vremea comunismului. Oricum sub Pontificatul Papei Benedict Biserica a inceput sa se mai schimbe, dar efectele se vor vedea pe termen lung (20 ani poate) si nu peste noapte.
Vlad M.
30 octombrie 2011ela, a spune ca Biserica Ortodoxa a dus-o binisor este, imi pare rau sa o spun, un neadevar. Daca o ducea binisor nu faceau atatia preoti puscarie, nu se daramau atatea biserici, nu era atat de infiltratata si nu era atat de puternica propaganda atee din societate. Atata timp cat ne vom mai zbate in lupte minore, invingatori vor fi ceilalti. Sa tina fiecare la ai lui, e normal, dar trebuie sa invatam ca daca ne sapam intre noi, nu numai ca nu vom ajunge departe, dar vom pierde lamentabil. Si cand va veni vremea socotelilor, si fiecare se va gasi in fata Judecatii, tare as vrea sa ii vad pe aceia care vor avea indrazneala sa ii arate cu degetul pe ceilalti, stiind prea bine cum au contribuit si ei la rau.
ela
30 octombrie 2011Am exagerat, dar in comparatie cu BGC a dus-o bine si nu este un lucru rau pentru ea. In mod sigur si BGC a incercat sa supravietuiasca, pana la urma s-ar fi gasit cine sa colaboreze, dar nu s-a putut nefiind biserica de stat…
DanCanada
30 octombrie 2011ela se referea probabil la ce spunea Iustin Pirvu referitor la BOR: „crestinism caldicel”.
Sa te faci frate cu dracu’ pina treci puntea.
Iaca, puntea a fost trecuta, numai ca fosta „fratie” comes back to bite in the a…s
Liviu Crăciun
30 octombrie 2011sensul primar al bisericii este de adunare a sufletelor; aceasta este si trebuie sa ramina in afara lumii; o forma de manifestare in lume este prin curatenia credintei; alta, mai tehnica, este puritatea doctrinara;
biserica apare in lume si ca institutie, condusa si compusa din oameni concreti, slabi, supusi greselilor, ratacirilor, etc;
eugen ionescu nu absolva biserica ortodoxa (concreta) de colaborationism; de asemenea, nu se pune problema ca biserica ortodoxa sa o fi dus binisor (a dus-o foarte rau din punctul de vedere al implinirii misiunii sale; faptul ca unii preoti au dus-o binisor din punct de vedere lumesc – in urma colaborarii – este foarte rau pentru ei si pentru enoriasii lor)
dar el observa un aspect interesant – cu toate ca biserica rasariteana (ca institutie) s-a supus puterii lumesti (si astfel nu si-a indeplinit misiunea sa), partea din afara lumii a ramas intacta; oamenii au fost slabi si s-au ales cu vina, dar nu au afectat puritatea doctrinara; au trait in pacat, dar macar nu l-au redefinit; isi cer iertare, nu si-au negociat indreptatirea cu Dumnezeu
in schimb, biserica apuseana a amestecat prea mult treburile lumii si cele ale cerului; pare sa fi cistigat in lupta cu lumea, dar impacindu-se cu lumea (devenind „moderni”) au ajuns sa faca compromisuri in doctrina; isi acomodeaza doctrina cu cea a lumii, isi justifica lumeste indreptatirea (si atunci ce nevoie mai e de Hristos?); acestea au afectat curatenia credintei si biserica in sensul sau primar;
de aceea el considera ca, sub acest aspect, biserica rasariteana sta mai bine; dar acesta nu e deloc un motiv de mindrie pentru cetatenii ortodocsi – ce spune el este, pe de o parte, un miracol pentru care trebuie sa fie multumitori, pe de alta, o indicare a caderii lor pentru care trebuie sa se caiasca
Toiu
30 octombrie 2011In continuarea raspunsului domnului Vlad M adresat domnului Alex Nicolin:
14.11.2011, Vatican (Catholica) – Secretariatul de Stat al Vaticanului intenţionează să aibă un control mai bun asupra publicării de documente în numele organismelor vaticane. Decizia vine după nemulţumirile provocare în sânul Curiei Romane de publicarea luna trecută a unui document al Consiliului Pontifical pentru Justiţie şi Pace în care se vorbeşte despre crearea unei autorităţi globale financiare. Vaticanistul Sandro Magister scria recent că în 4 noiembrie Cardinalul Tarcisio Bertone a convocat o întâlnire pe această temă.
Conform lui Magister, Cardinalul s-ar fi plâns că nu a ştiut despre document decât atunci când mass-media a fost anunţată de conferinţa de presă de lansare. De asemenea a susţinut că Ettore Gotti Tedeschi, preşedintele Institutului pentru Operele Religioase (“Banca Vaticanului”), nu a fost de acord cu analiza economică din document. Concluzia întâlnirii cu uşile închise a fost un “ordin obligatoriu” către toate organismele Curiei. Acest ordin spune că de acum nimic nu mai poate fi difuzat presei până când nu este inspectat şi autorizat de Secretariatul de Stat. Conform Catholic News Agency, surse din Curie au confirmat existenţa acestui ordin.
Sub protecţia anonimităţii, o sursă din Vatican a declarat pentru CNA că documentul Consiliului pentru Justiţie şi Pace a fost produs şi publicat fără consultarea necesară din partea a cel puţin două departamente vitale: Secretariatul de Stat şi Congregaţia pentru Doctrina Credinţei. Documentul intitulat “Spre o reformă a sistemelor internaţionale financiar şi monetar în contextul unei autorităţi publice globale” a fost lansat la 24 octombrie (vezi ştirea). Tema este actuala criză economică şi posibile soluţii. La conferinţa de presă, pr. Federico Lombardi, purtătorul de cuvânt al Vaticanului, a subliniat că textul “nu este o expresie a magisteriului papal” (s.m.) şi că este greşit să se ataşeze expresia “Papa Benedict a afirmat că…” (s.m.) la orice informare despre document.
Domnule Liviu Craciun, afirmati ca:
„in schimb, biserica apuseana a amestecat prea mult treburile lumii si cele ale cerului; pare sa fi cistigat in lupta cu lumea, dar impacindu-se cu lumea (devenind “moderni”) au ajuns sa faca compromisuri in doctrina; isi acomodeaza doctrina cu cea a lumii, isi justifica lumeste indreptatirea (si atunci ce nevoie mai e de Hristos?); acestea au afectat curatenia credintei si biserica in sensul sau primar;”
Biserica Catolica nu a castigat lupta cu „lumea”-nu acesta este scopul ei. „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”, a răspuns Isus. „Dacă ar fi Împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor; dar acum, Împărăţia Mea nu este de aici.” Ioan 18-36
Biserica Catolica nu s-a impacat cu „lumea”. Nu exista institutie mai calomniata, mai lovita si in final mai martirizata decat Biserica Catolica.
Nu cunosc nici un compromis al Bisericii in ceea ce priveste doctrina. V-as fi recunoscator daca ati putea detalia aceasta afirmatie.
In timpul Pontificatului Papei Ioan Paul al II a existat un discurs usor „laicizat” care intr-adevar a produs unele confuzii. Au fost discursuri ale Papei Ioan Paul al II care contineau din abundenta sintagme de genul „lupta pentru pace”, „o lume mai dreapta”, etc si aproape de loc citate din Biblie sau invataturi crestinesti. Banuiesc ca era o politica deliberata a Papei care viza in primul partea de societate total rupta de Biserica incapabila sa asimileze (sau sa doreasca sa asimileze) Vestea cea Buna-Evanghelia. Aceasta „ajustare” s-a manifestat strict la nivelul discursurilor si nu a vizat in nici un fel Invatatura de baza a Bisericii. In orice caz aceasta tendinta a disparut complet sub actualul Papa. Exista pe de alta parte destui preoti catolici care in manifestarile lor (de toate felurile) aduc atingere grava invataturilor Bisericii si , in consecinta, produc confuzii si chiar rataciri. Cred ca o reactie mai prompta si mai dura a ierarhiei Bisericii ar fi de dorit (in aceste cazuri excomunicarea ar trebui practicata mai des).
Liviu Crăciun
30 octombrie 2011Toiu
cred ca mi-ati inteles gresit intentia; pun doua fragmente care spun aceleasi lucruri mai limpede decit o pot face eu:
Pope Benedict XVI, http://www.amazon.com/dp/08987…..QTRQ6QWK4J
Fr. John A. Hardon, http://www.therealpresence.org…..ma_003.htm