Pînă acum au avut loc patru accidente în care trupele noastre au tras asupra trupelor noastre, accidente soldate cu morţi şi răniţi. De exemplu, un tanc a deschis focul asupra unor infanterişti care se apropiau de o casă şi au fost confundaţi cu inamicul. Culmea e că nu s-a tras imediat, ci s-a cerut şi primit confirmare de la comandantul infanteriştilor – nu ştiu ce grad, nici pînă acum nu reuşesc să găsesc echivalentele în română, dar e vorba de un comandat de grad înalt, mai mare decît comandant de companie. Armata israeliană are un sistem de comunicaţie dintre cele mai bune din lume, dar iată că accidentele nu pot fi eliminate total.

Mare nenorocire. Pe tatăl unuia dintre ei îl cunosc, medic neurolog geriatru. Vreo 20 de soldaţi au fost răniţi in acelasi incident, unii foarte grav, pentru că în urma exploziei s-a dărîmat şi peretele casei peste ei. I-am văzut cînd îi aduceau cu elicopterele la spital la Ierusalim.
A propos de şcoala UNRWA care a fost atacată- aviaţia are acum proiectile foarte mici, care nu sint capabile să dărîme clădiri întregi, ci doar să lovească un colţ de acoperiş, sau o cameră. Distrugerea completă a clădirilor care se vede la tv se datorează în mare parte exploziilor secundare – adica muniţiile şi materialele explozive depozitate în/sub case.

De exemplu, cînd l-au lichidat pe Rayan, au dat telefon si le-au spus să iasă din casă, numai că Rayan a crezut că dacă se urcă pe acoperiş cu căţel şi purcel (deşi musulmanii n-au voie nici una nici alta) aviaţia o să-i cruţe colecţia de armament cu sudură în trei puncte (cum zicea Francesco). Drept care avionul sau elicopterul respectiv a lansat un proiectil mic care a lovit doar un colţ al acoperişului şi o parte din oameni au fugit -de unde a ieşit la noi o glumă – operaţiunea “Bate în acoperiş”. Cei care n-au fugit au avut parte şi de explozia primară si de cea secundară. Şi la şcoală tot aşa, nici măcar nu a tras aviaţia, ci soldaţii de infanterie au ripostat cu două mortiere care însă au detonat arsenalul de muniţie din scoala. Se pare că fraţii Askhar au fost identificaţi de Şabak si e vorba ca armata să facă public filmuleţul.

Azi am văzut la tv ceva asemănător – dintr-o casă s-a deschis focul asupra soldaţilor care au chemat aviaţia, iar aceasta a lansat un proiectil mic care de fapt nu a vătămat clădirea, ci a explodat înăuntrul camerei sau camerelor de unde se trăgea. Deci nu, o şcoala întreagă nu poate fi dărîmată cu două mortiere.

Şi dacă tot vorbim, cîteva “anecdotice”. Aflăm de la armată (deşi se menţine “ceaţa pe cîmpul de bătălie”) ca hamasnicii nu ies in faţa soldaţilor să se lupte vitejeşte, ci trag în ei din case, apar din tuneluri, trag de la cu mortiere, etc. De exemplu, un grup de soldaţi a vrut să intre într-o casă, şi au luat toate măsurile de prevedere. Totuşi, cînd au deschis uşa, un hamasnic bombă a sărit pe primul soldat şi a explodat împreună cu el – un ofiţer de geniu care dezamorsa explozibile improvizate (asta e mai puţin anecdotică). Restul de soldaţi, deşi toţi au fost uşor răniţi de explozie au răspuns cu foc masiv şi cînd au intrat în cele din urmă în casă au găsit trei hamasnici morţi. Sub fiecare casă se află tuneluri pline cu armament, rachete, s-au găsit case schelet, înăuntrul cărora erau ateliere de fabricat rachete, muniţie, grenade anti-tanc (tancurile noastre sînt protejate contra grenadelor anti-tanc, iar Hamasul nu are Sager cum avea hezbollah), motociclete pregătite pentru răpit soldaţi. Hamasnicii se ascund în şcoli şi în casele oamenilor, iau cîte un copil în braţe ca să poate trece dintr-o parte într-alta a Gazei, care a fost secţionată de armată în trei sectoare, sau obligă pe cîte o femeie să meargă pe lîngă eî. Hamas a aruncat măştile şi uniformele, deturnează tiruri întregi încărcate cu mîncare pentru ei inşişi sau pentru a vinde la speculă, fură medicamente pentru spitalul lor particular, îşi pun halate şi se ascund în spitale. Sau sechestrează cîte un şofer de ambulanţă ca să-i transporte dintr-o parte în alta.

Gaza este în haos total, iar reprezentantul de la ONU se plînge de violenţa Israelului si de faptul că oamenii nu au unde să se adăpostească. Eu le-aş sugera să se ascundă în tuneluri, oricum e cel puţin cîte unul sub fiecare casă, nu trebuie să se deplaseze pînă nu ştiu unde. Ca si hizbaloşii, hamasnicii încearcă să se deghizeze în soldaţi israelieni, dar cred că sînt uşor de recunoscut, după umblătură şi după cătătură. Armata a bifat azi o mulţime, iar arestaţii şi prizonierii curg.

Deunăzi o echipă israeliană de baschet a avut meci in Turcia. Un grup de palestinieni şi suporteri pro-palestinieni a întrerupt meciul, a strigat măscări, în timp ce cîteva sute poliţişti turci au stat şi s-au uitat. Antrenorul echipei a vorbit la telejurnal prin telefon şi a povestit că toată echipa s-a încuiat în vestiar. Daca aş lucra eu la Ministerul de Externe, i-aş aminti acum lui Erdogan, care ne-a atacat foarte rău în presă, că Israelul s-a hotărît să recunoască genocidul armean (despre care aici nu se pomeneşte oficial din motive de diplomaţie gen NATO) şi că îl vom include in programa şcolară, şi vom colabora cu comunitatea armeană din Ierusalim în vederea înfiinţării unui muzeu. La fel l-aş înştiinţa că sînt în Israel destui evrei originari din România, Bulgaria, fosta Yugoslavie şi Grecia, care pot să povesească despre tratamentul bestial la care au fost supuşi Balcanii timp de vreo 500 de ani de către Imperiul Otoman şi le-aş trimite salutări de la Vlad Ţepeş. Nu de alta, dar să ia un pas înapoi pentru un pic de perspectivă.

Tot ieri a apărut la tv a-Zahar care pînă nu de mult ne ameninţa cu moartea. Era palidă şi despletită, obosită şi obidită, nedormită… că de cînd a început operaţiunea nu ştiu cine poate dormi în Gaza că tot timpul explodează cîte ceva… aproape plîngînd. Vorbea evident din bunker, nu se ştie ce avea în faţă, o masă sau o scîndură de călcat acoperită cu o pătură sau plapumă, mai mult pe întuneric şi a cerut Gazei să fie bărbată că victoria se apropie. Haniye a apărut şi el la un moment dat, cu gura mare dar cu ochii obosiţi. Cine e pe cai e Khaled Mashal care scrie articole în Der Guardian (care Guardian i-a scris un necrolog elogios lui Rayan) şi Hamdan de la Beirut. Hamas caută o soluţie de încetarea focului prin Egipt, dar se ţin băţ, vrînd să-şi impună propriile condiţii, deh, ce-i costă pe ei la Damasc şi Beirut că au luat prizonieri peste un milion de oameni care i-au votat in funcţie. Deocamdată armata acţionează în Gaza, piaptănă casă de casă în căutare de tuneluri, rachete şi muniţie.

Leii, care au fost înfometaţi şi maltrataţi în trecut, din grădina zoologică minată de Hamas au muiat inimile soldaţilor care nu aveau cu ce să-i hrănească, drept care la un moment dat se circula ideea să fie evacuaţi în Israel, dar de atunci nu am mai auzit ce s-a întîmplat cu ei. Era vorba să fie adormiţi cu săgeţi de un doctor militar conform instrucţiunilor unui veterinar şi apoi evacuaţi într-o grădină zoologică din Israel, cu ajutorul unui blindat.

Astăzi soldaţii povestesc că Hamas îşi aruncă în luptă trupele de elită – femei sinucigaşe care ies în faţa trupelor înarmate cu o grenadă într-o mînă şi cu un coran in cealaltă.
În aceste momente Israelul cîntăreşte încetarea unilaterală a focului, dar armata continuă să atace în Gaza City.

O zi cu trupele in Gaza. Cum e viaţa pe front?

Ron Ben-Ishay
9 ianuarie, 2009

Liniştea care a domnit mai toată ziua peste Gaza City îl îngrijorează pe Col. Ilan Malka, comandantul brigadei Givati (se pronunţă Ghivatii, n.t.), care îşi instruieşte ofiţerii: „Toţi soldaţii trebuie să repete într-una procedeul de preîntîmpinare a răpirilor şi a atacurilor sinucigaşe împotriva soldaţilor, pentru că asta urmăreşte acum Hamas.”

Avertismentul nu este gratuit. Pînă seara, armata israeliana a primit zeci de alerte care sugerează că Hamas încearcă să răpescă soldaţi de la Givati din zona în care operează.

„Noi am pătruns în această zonă într-o manieră foarte agresivă, motiv pentru care Hamas a dispărut”, declară Malka din comandamentul improvizat într-una din suburbiile din Gaza City. „Dar sînt convins că Hamas nu e departe, ori în tuneluri subterane ori se ascund. Dar la un moment dat vor ieşi şi vor încerca să răpească soldaţi, ca să se poată făli cu succesele lor.”

Malka e mîndru de realizările brigăzii Givati, care au reuşit să străpungă linia de apărare a Hamasului în cîteva ore şi să-şi instaleze controlul peste o zonă fortificată şi minată fără a întîmpina aproape nici un fel de rezistenţă. Obiectivul col. Malka este să preîntîmpine transofrmarea zonei într-o capcană pentru soldaţi.

Sub gloanţe
Oprim în curtea unui atelier auto. Blindatul în care călătorim dă cu spatele pînă la perete sau mai bine zis gaura din perete prin care ne strecurăm în casă. Soldaţii se folosesc de găurile făcute în zidul care înconjoară fiecare casă pentru a se deplasa prin cartierul aflat sub controlul lor, avînd mare grijă să nu se expună lunetiştilor sau să declanşeze explozibilele care îi aşteaptă la intrările in case. Noi, ziariştii, însoţim un grup mic de rezervişti din plutonul de recunoaştere. Brigada Givati are un contingent foarte mare de rezervişti care se adună încet încet în acest cartier palestinian, unde au venit să lupte.

„N-am putut să stau liniştit acasă în timp ce prietenii mei sînt pe front”, declară unul dintre soldaţi, pe nume Omri, în timp ce ne conduce la întîlnirea cu Lt. Col. Ofer Levy, adjunctul comandantului. „Nu e voie să stăm pe lîngă ferestre, să nu ne vadă lunetiştii”, explică un ofiţer în timp ce ne demonstrează cum se trece prin faţa unei ferestre. În bucătăria uneia dintre casele în care intrăm se văd încă resturile prînzului abandonat în pripă. Proprietarii, ca şi cei peste 1000 de locuitori ai acestui cartier, au fugit în urma avertismentelor armatei.

Levi povesteşte că hamasnicii au fost atit de surprinşi de înaintarea trupelor încît au fugit fără să mai apuce să-şi ascundă armamentul si explozibilul abandonat peste tot la vedere. Soldaţii descoperă tunel după tunel, dar înainte să putem constata cu ochii nostri, avem o misiune mai urgentă: comandantul brigăzii a emis ordinul de încetare a focului – din aer şi de la sol – la ora 13:00 în „scopuri umanitare”, pentru a permite poluaţiei locale să se aprovizioneze cu cele necesare. „Nu avem voie să înaintăm, dar avem permisiunea să deschidem focul dacă sîntem în primejdie.”

Întîlnire cu populaţia locală
Unul din comandaţii de companie ni se alătură în grabă şi ne anunţă cu emoţie că un buldozer D9 (Omidă) din dotarea armatei a descoperit un tunel plin de containere. Cineva îi strica cheful şi îi dezvăluie că peste tot se descoperă tuneluri aemănătoare. Ieşim din casă să vedem tunelul aflat într-un loc destul de periculos. Comandantul trebuie să hotarască soarta tunelului. După ce primim instructaj şi „coduri numerice” individuale, ieşim din casă şi începem să ne deplasăm prin străduţele întortocheate, în timp ce soldaţii îsi îndreaptă armele spre etajele superioare ale caselor, sau spre pereţii găuriti, după caz. Nu vedem nici picior de Hamas, dar nu uităm că oricînd poate să ne iasă în faţă unul dintre pistolarii lor. Ajungem în cîmp deschis şi soldaţii îşi ocupă rapid poziţiile. Punem piciorul pe nisipul mişcător al Gazei care se întinde cît vedem cu ochii în jurul nostru.

Într-una din case găsim o familie localnică: bunici, părinţi tineri, copii şi sugari. Toţi stau pe covoare, cu picioarele acoperite de pături, păziţi de doi soldaţi. „Ce-i cu aceşti oameni?” întreb. „Sînt liberi să plece dacă vor, numai că nu vor”, răspunde Eilon Perry, ofiţerul de operaţiuni al brigăzii. „Ne-au informat că vor să rămînă în casă şi noi trebuie să le respectăm dorinţa.”

Membrii familiei observă că filmăm şi expresia de pe feţele lor se schimbă ca prin farmec: „Nu avem mîncare” spune cineva în arăbeşte, în timp ce altcineva ne roagă să-i luăm interviu în limba engleză despre situaţia în care se află. Soldaţii de la Givati au mare grijă să nu fie acuzaţi că încalcă drepturile civililor nevinovaţi. Perry ne arată un morman de conserve, sticle de apă şi alte provizii: „Noi le-am adus o parte din aceste provizii, asa că îşi gătesc şi mănincă destul de bine.” Palestinienii par să-l înţeleagă şi unul dintre ei zîmbeşte. E război – trebuiau să încerce.

Prin tuneluri
Un soldat lunetist stă de pază pe unul din etajele superioare ale clădirii, folosindu-se de o gaură din perete. Aceste găuri, cicatrici lăsate peste tot în Gaza, vor rămîne neastupate multă vreme după ce Tsahal va pleca. Comandantul şi soldaţii spun o rugăciune înainte de a pleca spre tunel. Numărul de soldaţi religioşi şi colonişti este în continuă creştere la Givati şi la alte trupe de asalt, sau cel puţin aşa susţin ofiţerii.

Tot ofiţerii îmi povestesc cît de important este ca trupele să simtă sprijinul populaţiei civile din Israel. Toţi militarii au sentimentul de reuşită, şi mai ales cred că operaţiunea la sol este o etapă importantă. Mulţi dintre ei se temeau că armata va încerca să evite această fază, care este unica modalitate de a asigura liniştea şi pacea în sudul Israelului.

„Mai mult decît atît, ne-am săturat să tot auzim cum civilii din Israel sînt atacaţi fără încetare în timp ce noi stăm cu mîinile încrucişate”, îmi spune Alon, care locuieşte pe Înălţimile Golanului, în timp ce îşi mîngîie cîinele. Alon face parte din unitatea Oketz (Înţepătura), unitatea canină a armatei, care funcţionează ca un pivot. Fiecare unitate este însoţită de doi cîini specializaţi în detectare de materiale explozibile. Înainte ca soldaţii să intre în orice clădire, cîinii sînt lăsaţi să adulmece îndelung. Fiecare cîine este încălţat cu ghetuţe speciale care îi protejează lăbuţele de fragmentele de metal şi cioburile presărate peste tot.

O luăm pe jos spre tunel, dar vedem că pînă la intrare sîntem expuşi spre nord, unde e alt cartier. Comandantul companiei şi cu mine ne urcăm în pîntecele unui tanc care ne duce pînă la intrarea în tunel, care arată ca un puţ de mină şi duce la un pasaj subteran căptuşit cu ciment. Se vede clar că e plin cu explozibile care fac deplasarea prin tunel foarte periculoasă.

Tunelul duce la o casă cam la 300 metri depărtare. „Doamne”, zice comandantul. „Duce la casa aceea … Iniţial hotărîsem să aşteptăm acolo cîteva ore, dar am observat că toată casa era minată. Dacă rămîneam acolo am fi avut parte de musafiri nepoftiţi.”

Un alt gen de armată
Pe toată durata „pauzei umanitare” străzile rămîn pustii. Poate din cauză că prăvăliile sînt închise, sau poate din cauză că acest cartier care pînă deunăzi era plin de oameni este acum pustiu. Trupele care patrulează în permanenţă descoperă peste tot depozite de arme şi rachete; în urma trupelor vin buldozerele D9 care distrug poziţiile de unde se lansează rachete.

În plus, armata acţionează pentru a depista clădirile unde se fabrică rachete si laboratoare de arme. Toţi soldaţii ştiu că trebuie să fie foarte precauţi şi vigilenţa lor este maximă – mi se raportează cu mîndrie că un număr mic de soldaţi au suferit răni foarte uşor de la începutul operaţiunii, şi că în sectorul lor a fost în general linişte. Şi se roagă ca situaţia să rămînă neschimbată.

Armata de azi nu seamănă nici pe departe cu cea pe care am văzut-o în al doilea război din Liban. Aş prefera să nu dau nas în nas cu vreunul din aceşti războinici într-o alee întunecoasă.

Înainte să plecăm înapoi, îl întreb pe comandantul brigăzii cît timp crede că vor rămîne în fîşia Gaza. „Cît este necesar”, vine răspunsul. „Sincer să fiu, nu am idee. Dar sîntem pregătiţi să rămînem săptămîni sau chiar luni.” Va fi extinsă operaţiunea? „Deocamdată nu avem astfel de planuri”, îmi răspunde colonelul în timp ce ofiţerii săi deja studiază harta altui cartier.

sursa

Printre capcanele pregătite de Hamas pentru soldaţii israelieni se numără şi manechine minate: unele îmbrăcate în uniforme Tsahal, altele ca hamasnici, menite să detoneze explozibile în momentul în care ar fi fost atinse. Ideea era să surpe podeaua casei şi să rănească soldaţii care urmau sa cadă în tunelul pe unde Hamas plănuia să-i răpească.

Familia cu pricina apare şi într-un reportaj filmat de o echipă de televiziune, în care îşi exprimă dorinţa de a primi lapte şi diapers (!!!) pentru copiii mici.

Unul din cîinii de la Oketz a detonat din greşeală un explozibil şi a plătit cu viaţa. Armata are un cimitir mic pentru cîinii „căzuţi în exerciţiul funcţiunii”. Cîinii care supravieţuiesc se întorc la vatră împreună cu soldatul la terminarea serviciului militar, atît de puternică este legătura între ei. Acum cîţiva ani un soldat a fost rănit împreună cu cîinele său, şi au fost internaţi şi trataţi amîndoi în acelaşi spital (nu veterinar), în acelaşi salon. Nu de mult, soldaţilor care trebuiau să se întoarcă dintr-o misiune li s-a parut ceva suspect, şi au trimis cîinele să caute explozibile. De fapt era o ambuscadă şi cîinele a fost împuscat. Soldaţii au răspuns cu foc masiv, în timp ce soldatul de la Oketz s-a dus să-l recupereze. La întrebarea unui reporter neîncrezător – cum, te-ai dus inapoi după un cîine mort?, soldatul a răspuns: „Nu lăsăm un războinic pe teritoriul inamicului”. Sper ca politicienii să-şi amintească de Gilad Shalit, războinic prizonier pe teritoriul inamicului.

În exclusivitate la lgf o relatare de pe front.