Câtă ignoranță în reacția opărită a celor care se consideră anti-PSD față de afirmația Anei Birchall de la audieri: „Fiecare dintre noi putem să facem acest lucru pentru a respecta şi a iubi această ţară atât de frumos numită Grădina Maicii Domnului.”

Numai faptul că această expresie a fost printre primele cuvinte rostite de Sfântul Papă Ioan Paul II pe pământ românesc, în discursul său de pe Otopeni, ar fi trebuit să-i pună în gardă că nu e vreun construct legionaroid propagandistic de dată recentă, ci o veche, venerabilă tradiție.

„Românie, pe care tradiţia o numeşte cu frumosul titlu de Grădina Maicii Domnului, vin la tine în numele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi al preasfintei Fecioare Maria.”

În fapt, în acea zi de mai 1999, Sfântul Ioan Paul II confirma o venerabilă tradiție românească, de la sfârșitul secolului XV – o viziune pe care Sfântul Cuvios Iosif de la Bisericani o avusese la 1499, cu exact 500 de ani mai înainte, pe vremea când se ridicau bisericile pictate ale Bucovinei intrate în patrimoniul umanității.

Revenit din Țara Sfântă, călugărul Iosif Sebastian întemeiase lângă Mănăstirea Bistrița din Neamț o comunitate după regulile studiților, cu rugăciune neîntreruptă. Fusese călugăr la Bistrița, dar voia reguli mai stricte.

Ca o paranteză – Mănăstirea Bistrița este ctitoria lui Alexandru cel Bun și adăpostește o icoană a Sfintei Ana (Doamna Ana era soția lui Alexandru cel Bun) primită în dar de domnitor, în 1401, de la Împăratul Manuel II Paleologul, Împărăteasa Irena și Patriarhul Constantinopolului. Era, se pare, un semn de împăcare între Constantinopol și Mitropolia Moldovei, căci, la 1391, spre furia grecilor, domnitorul Petru Mușat pusese episcop pe Iosif Mușat, sfințit de mitropolia poloneză a Haliciului, nu de Constantinopol (amănunte aici: Icoana Sfintei Ana de la Manastirea Bistrita).

Revenim. În 1499, după o invazie turcească (ori tătară), călugărul Iosif și mica sa comunitate care se dusese în sălbăticie pe lângă Bistrița, pe un deal numit Pietrosu, a dat să părăsească ținuturile Neamțului și să se ducă la Muntele Athos, cunoscut drept „Grădina Maicii Domnului”. Au fost opriți de Sfânta Fecioară care li s-a arătat într-un stejar și le-a cerut să rămână acolo cu cuvintele „Și aici este Grădina Mea”. Așa au rămas și au zidit Mănăstirea Bisericani, mai întâi cu bisericuță de lemn, apoi cu biserică de piatră zidită de nepotul șui Ștefan cel Mare – Ștefăniță. Li se zicea „bisericoși” – pentru că practicau rugăciunea neîntreruptă – de unde și numele mănăstirii. Secularizarea lui Cuza a transformat mănăstirea în închisoare, comuniștii au făcut-o sanatoriu TBC, abia în 1991 a redevenit mănăstire. (despre asta am scris mai scris aici: Manastirea Bisericani)

Este, așadar, o veche tradiție bisericească, păstrată cu discreție, care trebuie prețuită, nicidecum ridiculizată, ori considerată semn al fanatismului, vorba prezidentului.

Ridicol este de fapt că pesediștii, moștenitori destoinici ai partidului comunist, se folosesc în discurs de simboluri religioase, adesea pângărindu-le, iar cei care spun că-s opozanții lor se feresc de orice manifestare a credinței sau invocare a ei – considerând aceasta un semn de emancipare. E semn de ignoranță.