Am fi tentaţi să-l traducem prin „om de bine”, numai că sintagma s-a erodat rău de tot încă de prin 1990. Poate ar trebui mai degrabă să-i spunem pe româneşte „om al binelui”, unde „binele” s-ar identifica cu întregul său set de valori. Mă rog, din punctul lui de vedere. Însă niciun Gutmensch nu se va identifica cu acest termen, pe care îl consideră cel puţin răutăcios, o scorneală a fasciştilor şi reacţionarilor ăia de conservatori. În sistemul lui de valori conservatorii reprezintă cam ceea ce reprezintă Diavolul pentru un creştin. Răul absolut. În cele ce urmează voi încerca să schiţez un portret al acestei specii umane, fără pretenţia de a epuiza subiectul.

Cum recunoaştem un Gutmensch?

Să nu generalizăm. Nu, nu toţi Gutmensch-ii de gen (nu sex!) masculin sunt bărboşi, poartă pullovere pe gât, jeanşi patinaţi şi şosete albe la sandale. Şi nu toate femeile lor îşi tund părul scurt, dispreţuiesc fardurile şi ceara epilatoare şi se îmbracă cum dă Dumnezeu, doar să nu emane vreo urmă de feminitate. Dar dacă ai înaintea ochilor un exemplar care arată aşa, îi vei cunoaşte instantaneu cam 85% din universul său ideologic.

Mai mult ca sigur era tânăr la momentul ’68 şi a rămas încremenit în proiect. Sigur, treaba cu desfiinţarea proprietăţii private nu le-a prea ieşit atunci, aşa că mai toţi stau în suburbii liniştite, cu un cont gras la bancă şi perspectiva tot mai apropiată a unei pensii lipsite de griji. Să nu te pună însă puiul de şarpe să-i spui că s-a îmburghezit. Îţi va ţine o prelegere despre Occidentul cel ticălos, despre perversitatea societăţii de consum, despre marii financiari, care sunt toţi evrei, deşi ei n-au nimic cu evreii, dar ceea ce se întâmplă în Gaza acum este inadmisibil, echivalând în monstruozitate crimele naziştilor – după unul sau două păhărele de vin (neapărat roşu) vei afla că, de fapt, şi evreii şi-au cam căutat-o. Sigur, sunt şi evrei buni, cum ar fi Noam Chomsky sau Norman Finkelstein, dar asta e altă poveste. „Cum? Eu, antisemit? Nu sunt antisemit, domnule, aşa ceva nu se mai poate în Germania, nu după tot ce s-a întâmplat aici. Eu sunt antisionist. Cu totul şi cu totul altceva!”

Cu americanii e mai simplu: ce fac ei este oricum abject. Şi n-au cultură. Şi sunt proşti. Şi inculţi. Şi aroganţi. Şi criminali. Şi n-au maniere. George W. Bush a fost un dictator odios, în vreme ce Barack Obama este un om eminamente bun. Guvernul din umbră, adică marile corporaţii, nu-l lasă să fie atât de bun pe cât ar vrea. Dacă îţi sare ţandra şi îi faci comunişti, îţi vor răspunde cu cel mai fals zâmbet posibil pe faţă că n-a fost o idee rea, doar că oamenii nu s-au priceput s-o pună în practică cum trebuie. Dar dacă li s-ar da o nouă şansă, atunci… Turcii şi arabii din Germania, o problemă? Societăţi paralele cu propriile lor legi arhaice? „Nici vorbă, ei reprezintă o îmbogăţire („Bereicherung”) pentru societate – după cum le spuneam zilele trecute şi prietenelor mele lesbiene care se zbat de doi ani, săracele, să găsească un donator de spermă potrivit!”

Copiii Gutmensch-ilor merg fie pe calea deschisă de părinţii lor, adăugând la tot tacâmul o notă mai trendy – adică nu mai poartă şosete la sandale, ci şaluri hipstereşti – fie, din rebeliune împotriva „babacilor” sau din alte motive, aleg cealaltă cale. N-o fac foarte mulţi, dar se întâmplă. Relevantă, în acest sens este cartea jurnalistului Jan Fleischhauer Unter Linken – von einem, der aus versehen konservativ wurde, adică Printre stângişti – despre cineva care a devenit din greşeală conservator.

Cum votează un Gutmensch?

Întotdeauna la stânga. Poate SPD-ul (social-democrații germani n.r.), poate pe Verzi – nu contează, că oricum merg mână în mână. Gutmensch-ul urban şi hipsterizat a mai votat de curând şi cu o formaţiune numită Piraţii, care s-a dovedit a fi destul de instabilă. Unii votează chiar cu Die Linke (Stânga, de facto un partid comunist n.r.), deşi grosul votanţilor acestui urmaş al Partidului Socialist Unit German din fosta RDG îl constituie nostalgicii din landurile estice.

Ura Gutmensch-ilor se îndeaptă însă concentrat spre Partidul Liber-Democrat (FDP), exponent al marii finanţe, iar în Bavaria şi spre Uniunea Creştin-Socială (CSU), bastion al conservatorismului catolic. Cu Uniunea Creştin-Democrată (CDU), situaţia este mai tristă, pentru că Gutmensch-ii s-au infiltrat aici până aproape de vârf, modificând agenda politică în aşa hal, că diferenţele faţă de social-democraţi au devenit imperceptibile. Catolicul Konrad Adenauer pesemne că se învârteşte în mormânt. Totuşi, un Gutmensch adevărat n-ar recunoaşte niciodată că ar putea vota şi cu CDU.

În ce crede un Gutmensch?

Gutmensch-ul poate fi ateu sau religios. Dacă e ateu, este neapărat unul misionar. Consideră de datoria lui este să le scoată oamenilor din cap prostiile cu sfinţi şi dumnezei. Scopul lui suprem este să scoată masele din întuneric. Ne plângem că avem un Remus Cernea? Fleac, Germania e plină de specimene ca el. Iar ecologismul lor extrem nu este de fapt altceva decât un surogat de religie cu dogmele ei: progresul tehnologic e rău, încălzirea globală continuă şi este cauzată de activităţi umane, topirea calotei polare este iminentă şi va duce la inundarea regiunilor de coastă (principiul lui Arhimede, o necunoscută pentru ei, cel puţin în aplicaţia lui practică), energia eoliană – bună, energia solară – şi mai bună, energia nucleară – câh! Iar omul – omul e cancerul planetei (mama Geea). Ţel suprem: diversitatea şi multiculturalismul. Fără nuanţe.

Gutmensch-ul propriu-zis religios e şi el, la rândul lui, de mai multe feluri. Unul sau altul şi-a fabricat o religie proprie, nescrisă, şi de un sincretism fabulos, îmbinând elemente creştine cu altele hinduiste, budiste, taoiste, şamanice (!) şi, obligatoriu, ecologiste. Era să uit homeopatia, medicina holistică şi alimentele bio. Chiar şi dispreţul său faţă de masele neinformate care mai cumpără de la supermarket are trăsături religioase.

Dacă se autointitulează creştin, este, de cele mai multe ori, ori evanghelic-lutheran, ori „catolic liberal”. În ceea ce-i priveşte pe Gutmensch-ii evanghelici, aceştia se simt reprezentaţi sută la sută de Biserica lor care, în Germania, a devenit deja de prin anii ’70 un soi de asociaţie pacifisto-ecologisto-vegano-tiermondisto-feministă. Din doctrina creştină nu mai păstrează decât ceea ce nu ofensează pe nimeni. „Iadul? Vaai, un bau-bau medieval, Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, şi toţi vom ajunge în ceruri.” Au deja de zeci de ani pastori şi episcopi femei, au început să binecuvânteze perechile homosexuale în biserici, militează pentru sortarea deşeurilor şi consum responsabil de orice. Cele zece porunci? Depăşite. Mult mai important este astăzi să trăieşti în armonie cu natura.

Creştinismul pe care îl clamează a devenit un vehicul pentru idei „progresiste” şi politic corecte. Mai nou, unele cercuri ale EKD (Bisericii Evanghelice Germane) cheamă chiar la boicotarea produselor israeliene provenite din zonele ocupate. De aici şi până la „Deutsche, wehrt euch, kauft nicht bei Juden!” („Germani, apărați-vă, nu cumpărați de la evrei!” n.r.), zbierat în anii ’30 de cete în cămăşi brune, mai e doar un mic pas, şi se închide cercul. De altfel, mor de grija asupritului popor palestinian, căruia sioniştii, noii nazişti, i-au răpit patria, tună şi fulgeră împotriva Vestului în general şi a americanilor în particular. Protestantismul ca motor al capitalismului? Asta a fost odată. Şi oricum, era vorba mai mult de calvinismul anglo-saxon. Acum, Max Weber poate să-şi închidă prăvălia.

Gutmensch-ul catolic are o viaţă ceva mai grea. Biserica din care face parte are, bineînţeles, un trecut înfiorător, pătat de cruciade, Inchiziţie, ruguri şi multe alte rele, de aceea simte mereu nevoia să-şi pună cenuşă în cap. La nivel de parohie se angajează ca „Pastoraltheologe”, dictându-i parohului ce şi cum să facă. Şi dacă nu face, are puterea să ceară să fie înlocuit. Episcopii germani (cu câteva excepţii notabile) tremură în faţa acestor comisari politici. Nu consideră necesar să se spovedească înaintea împărtăşaniei, primesc hostia în mână, stând în picioare, au cam aceeaşi atitudine faţă de poveştile horror despre Iad ca şi omologii lor lutherani. Iar Papa să facă bine să-şi bage minţile în cap în ceea ce priveşte poziţiile sale reacţionare faţă de avort, contracepţie, homosexualitate, celibatul preoţesc, rolul femeii în Biserică, liturghia latină şi alte tradiţii retrograde de care Biserica ar trebui să se scuture o dată pentru totdeauna.

Iubeşte liturghiile la care se zdrăngăne la o ghitară cântecele despre iubire şi pace în locul cântărilor tradiţionale. Dacă poate vandaliza o biserică cu aspect tradiţional, transformând-o într-un soi de sală aseptică de şedinţe, o va face cu mare bucurie, mizând pe sprijinul unei cohorte de arhitecţi minimalişti. Statuile? Kitsch! Altarul mare? Inutil, doar avem masa. Altarele laterale? De prisos. Amvonul? Arogant. Confesionalele? Umilitoare. Catolicii tradiţionalişti? Nişte fascişti! De fapt, Gutmensch-ul catolic seamănă în multe privinţe cu o caricatură a protestantului de acum 50-60 de ani, în timp ce protestantul german de astăzi nu mai seamănă cu nimic.

Cum ne ferim de Gutmensch?

Stând acasă. Odată ajuns în ţara lui, n-ai cum să-l ignori. Televiziunile publice îi sunt aservite. Presa scrisă, aşijderea. Dintre ziarele mari, doar Die Welt rezistă pe baricadele conservatorismului, iar dintre revistele săptămânale, numai Focus, sau publicaţii cu circuit mai restrâns ca Cicero. În teatre regizorii fac harcea-parcea orice piesă le cade în mână, sub pretextul că „scutură de praf” texte consacrate. Aşa ajungi să vezi Liliacul lui Strauss transpus într-un univers concentraţionar sau pe dr. Faust transformat în femeie, jucat de un bărbat care se pretinde femeie. Sala e de fiecare dată plină de exemplare de ambele genuri (nu sexe!) de Gutmensch, care ovaţionează la final încă o deconstrucţie dusă până la capăt. Însă bărbile lor, iţite din pulloverul pe gât, sunt tot mai sure, la fel şi părul tuns scurt al partenerelor lor.

Vom asista oare la lenta lor extincţie, sau sămânţa pe care au sădit-o va da lovitura finală unei civilizaţii ajunse la capătul puterilor ei? Dat fiind că tânăra generaţie a preluat un pachet consistent de dogme prerumegate, pe fondul situaţiei catastrofale a învăţământului german din ultimii 20 de ani, datorată nu în ultimul rând profesorilor şaizecişioptişti, prognozele par a fi mai degrabă sumbre. Noroc că tinerii turci şi arabi din Germania nu au fost atinşi de morbul Gutmensch, fiindcă în ei stă nădejdea pentru viitorul „îmbogăţit din punct de vedere cultural” al patriei lui Bach şi Goethe.