Dr. Helen Szamuely s-a născut în Uniunea Sovietică şi a urmat școala în Ungaria, Ghana şi Marea Britanie. Și-a obținut licența la Universitatea din Leeds şi doctoratul la Universitatea din Oxford. A scris despre Rusia, Europa de Est şi Uniunea Europeană. Este membru al Comitetului Consultativ al Pluscarden Programme, cercetător la Bruges Group, editor al Conservative History Journal.

Acesta este un articol pentru The New Culture Forum:

Certărața lume a poeților şi a premiilor pentru poezie a fost împărțită în două de un nou scandal. Doi poeţi, Alice Oswald și John Kinsella s-au retras din competiția pentru Premiul T.S. Eliot pentru că, după pierderea finanţării din partea Consiliului Artelor, organizatorii au decis să accepte o donație din partea fondului speculativ Aurum. Amîndoi păreau să fie oripilați de ideea că o entitate atît de capitalistă cum ar fi un fond speculativ, care mai avea și sediul în Bahamas (așa cum au majoritatea acestora) ar urma să dea bani unor poeţi. Nu putem decît să presupunem că Eliot însuşi, care a lucrat pentru cîţiva ani într-o bancă şi apoi a condus o editură care trebuia, într-un fel sau altul, să aducă profit, ar fi găsit atitudinea disprețuitoare a acestor oameni cel puțin ridicolă; ca și Leonardo da Vinci, Michelangelo sau Shakespeare, care au încasat mulțumiți bani din surse dintre cele mai diverse și fără să pună prea multe întrebări.

Poeţii, ca și ceilalți oameni, au tot dreptul să aibă opinii politice, chiar dacă cele exprimate de către cei doi par a fi deosebit de stupide şi prost informate. Ceea ce nu prea ar avea dreptul este să-și utilizeze aceste opinii pentru a cere mai mulţi bani contribuabililor. Îmi pare extraordinar faptul că aceștia nu par să realizeze că tapează Consiliul Artelor de bani care vin de la guvern şi, prin urmare, de la contribuabili, care de multe ori se întîmplă să fie mari corporații capitaliste și chiar fonduri speculative. Cu alte cuvinte, banii oferiți voluntar de către fondurile speculative (și care ar putea promova imaginea companiei) sînt răi; dar banii obținuți de la acestea prin intermediul taxelor şi transmiși poeților (minus salariile, diversele cheltuieli şi pensiile administratorilor de la stat) sînt buni. Asta sugerează o anume incapacitate a acestor oameni de a înţelege lumea în care trăiesc și, prin urmare, aruncă o umbră de îndoială asupra capacității lor de a scrie poezie cu valoare.

Această întîmplare îmi aminteşte de diversele întîlniri, imediat după căderea imperiului sovietic, cu membri ai unor Uniuni ale Scriitorilor, ruşi sau est-europeni. Şocul acestora la aflarea veștii că ar putea să nu fie plătiți decît dacă produc vreo scriere sau vreo traducere a fost nemaipomenit. Își petreceau formidabil de mult timp plîngîndu-se, dîndu-și ochii peste cap cutremurați și pufnind dezgustați la adresa monştrilor capitalismului. Ba chiar pretindeau că munca occidentalilor care îi sfătuiau în acest sens era oarecum inferioară, deoarece era făcută la comandă și la termen. În cele din urmă au decis să se alăture acestora. Unii dintre ei au devenit chiar foarte buni la munca pe bani adevărați. Poate și poeții noştri ar trebui să reînveţe această lecţie, așa cum au făcut-o scriitorii și traducătorii ruşi sau est-europeni. Subvenţiile primite de la stat în toţi aceşti ani le-au corodat în mod clar creierele.