Dl Dan Șova, purtător de cuvînt al PSD, a avut, conform șefului său de partid, Victor Ponta, „o exprimare greșită”. În ce a constat greșeala sa și cum a fost pedepsită aceasta în cadrul partidului? Acestea sînt două întrebări la care am impresia că s-a răspuns oarecum pripit în ultimele zile.

În privința celei de-a doua întrebări, Victor Ponta spune:

L-am anuntat de azi ca nu mai activeaza ca purtator de cuvant al PSD pana nu pleaca la Muzeul Holocaustului de la Washington, sa vada cu ochii lui ceea ce am vazut si eu si ce s-a intamplat in Romania cu evreii care au fost omorati si in Romania si in Transnistria, si mai departe.

Înțeleg că Dl. Dan Șova nu a fost demis, ci a fost retras din lumina reflectoarelor pentru o vreme. Dacă scandalul se va potoli, acesta va putea reveni și va putea reprezenta în continuare partidul. Dacă nu, nu.

La prima întrebare răspunsul general a fost: în viziunea PSD greșeala D-lui Șova a fost negarea Holocaustului. Oare? Pentru a facilita un răspuns mai nuanțat la această întrebare, vă propun un scurt excurs în istoria recentă a negării Holocaustului la nivel înalt în România, mai precis în Epoca Iliescu.

Anii 90 au fost anii de aur ai negaționismului post-decembrist. Din păcate, ziarele românești au prostul obicei de a șterge periodic arhivele online, astfel încît ne vom putea folosi mai puțin de citate din presa vremii. Iată o pată de culoare, reprezentativă pentru epocă, din acei frumoși ani de aur ai libertății de exprimare pesedistă:

30.04.1996, Parlamentul României, deputatul PDSR, Petre Țurlea spune:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor colegi,

Am primit săptămâna trecută o scrisoare de la un grup foarte mare de cetăţeni ai oraşului Iaşi, care îmi relatau un fapt în egală măsură ruşinos şi condamnabil, fapt avându-l ca autor chiar pe primarul urbei, domnul Constantin Simirad.

Iată, pe scurt, ce s-a întâplat.

Ca în fiecare an, şi în 1996, evreii din România au comemorat, aşa cum este normal, victimele holocaustului. Într-o întrunire a întregii comunităţi evreieşti din Iaşi, referindu-se la pogromul din 1941 din acea localitate, primarul Constantin Simirad a cerut scuze public, în numele ieşenilor, pentru „barbaria de care se fac vinovaţi, chiar şi prin tăcerea lor, nu este o scuză – continuă primarul – faptul că, practic, România se afla sub ocupaţie şi nu aliată a Germaniei. Chiar dacă istoria iartă, amintirea celor 12.000 de evrei ucişi şi prin neimplicarea ieşenilor, nu va putea fi niciodată trecută cu vederea”.

Iată un primar care, în pofida adevărului istoric, ce poate fi desprins din sutele de documente ale epocii, aderă entuziast şi inconştient la o teză greşită şi denigratoare, teză făurită în ultimii ani şi având la bază un interes material. Şi, mai rău, adeziunea sa se face în numele poporului român, fără ca primarul respectiv să fi primit o astfel de delegare.

În realitate, masacrul de la Iaşi a fost organizat şi executat în practică de către trupe germane de represiune. La această concluzie ajung sute şi mii de documente din epoca respectivă. Le-am prezentat de la această tribună pe majoritatea, în 1991, în cadrul unei dispute furtunoase şi cu reverberaţii în presă şi la televiziune, cu domnul Mozes Rosen.

Am să vă prezint astăzi numai două lucruri care, zic eu, că sunt esenţiale. Este vorba de concluzia dintr-o carte a lui Henri Michel, „Le fascisme”, apărută la Paris în 1977. La pag.103, autorul spunea: „Masacrele de la Iaşi au fost efectuate de către germani”. Vreau să mai menţionez faptul că acest istoric francez, de origine evreiască, Henri Michel, era chiar preşedintele Comitetului Internaţional de istorie al celui de-al II-lea război mondial, deci cea mai mare autoritate în materie.

Al doilea argument, din procesele de la Nurnberg. Au fost şi nişte procese în 1946-47 ale militarilor, la Núrnberg. S-au publicat stenogramele acestor procese; în volumul IV al acestor stenograme, la pag.168 se găseşte următoarea relatare: „La procesul de la Nurnberg al conducătorilor unităţilor speciale de represiuni naziste de pe frontul de Est, Hans Olendorff, care comandase aceste trupe, şi-a asumat răspunderea pentru un total de aproximativ 90.000 de victime, printre care şi cele de la Iaşi din iunie 1941”.

Sunt două documente care nu sunt româneşti. Deci atât de diverse surse spun acelaşi lucru: nu România a asasinat pe evrei, ci germanii. Mai mult, civili români şi autorităţi româneşti au acţionat pentru a-i salva. Din cei 51.200 de locuitori evrei ai Iaşului în 1941, au fost omorâţi de germani 3.233 şi au fost salvaţi de către români 47.967.

Săptămâna trecută, doamnelor şi domnilor, un personaj legendar şi foarte respectat al Franţei contemporane, este vorba de Abatele Pierre, a susţinut într-o conferinţă publică, la Paris, ideea necesităţii rediscutării elementelor esenţiale ale Holocaustului, pentru a elimina exagerările şi incriminările nefondate, spune Abatele Pierre, făcute din interes material. De asemenea, susţinea Abatele Pierre, trebuie să se renunţe la etichetarea, fără discernământ, ca antisemit a oricui analizează ştiinţific problema Holocaustului şi ajunge la concluzii în neconcordanţă cu concluziile oficiale evreieşti.

Pogromul de la Iaşi din 1941 este un caz tipic de exagerare şi de incriminare nefondată, aşa cum o cercetare obiectivă poate constata.

Faptul că domnul primar Constantin Simirad nu are cultură istorică îl priveşte, dar când această incultură se manifestă prin gesturi ca cel făcut la Iaşi în 15 aprilie 1996, de suferit are întregul popor român. Nu mă interesează al cărui partid este membru domnul Constantin Simirad; am auzit că este membru al P.A.C., tocmai partidul ce consideră că are cei mai mulţi intelectuali din România. Important este faptul că a vorbit în numele poporului român şi i-a atribuit acestuia o vină pe care nu a avut-o.

Un gest de minimă conştiinţă, dacă domnul Simirad are aşa ceva, ar fi acela ca primarul să-şi ceară scuze, tot public, poporului român, pentru pata nemeritată pe care a aruncat-o asupra acestuia şi să sperăm că viitorii primari vor avea nu numai dorinţa de putere, ci şi sentimente patriotice.

Mulţumesc.
https://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=461&idm=1,05&idl=1

Dl. Șova susține cam aceleași lucruri în 2012, dar aceasta ar putea fi o simplă coincidență, nu-i așa?

După atentatele din 2001, interesul sporit al americanilor referitor la aderarea României la NATO a condus, printre altele, la reluarea discuțiilor referitoare la istoria persecuției evreilor pe teritoriul României.

25.03.2002, Parlamentul României, Senatorul PSD, Adrian Paunescu:

Voi da un exemplu amar. Am, personal, altă opinie decât premierul Adrian Năstase (ţinta predilectă a domnului Constantinescu, deoarece domnul Iliescu nu mai candidează) şi decât, iată, Guvernul Năstase, în chestiunea atitudinii României faţă de evrei, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, în sensul că, fiind întru totul şi definitiv solidar cu evreii persecutaţi, hăituiţi şi ucişi bestial de nazişti şi de servitorii lor, mă bazez pe date şi pe mărturii, susţinând că România nu a înfăptuit holocaustul, despre acest adevăr vorbind, în acest sens, liderii din vremea respectivă ai evreimii române şi ai evreimii lumii.

Marele cărturar şi profesor Raoul Şorban a publicat cărţi şi publică în fiecare săptămână în „Flacăra” lui Adrian Păunescu dovezi că România şi românii i-au protejat şi, adesea, i-au salvat pe evrei, chiar dacă, trebuie să recunoaştem, cu durere, au existat şi legi şi atitudini antisemite în statul român. Ar trebui grăbită cercetarea ştiinţifică, istorică, privitoare la toate acestea, pentru că Raoul Şorban are 90 de ani şi nimeni nu îl poate bănui de nedreptate formală la adresa evreilor, câtă vreme, în vremea celui de Al Doilea Război Mondial, Domnia sa a trecut numeroşi dezmoşteniţi şi chinuiţi ai omenirii, între care mulţi evrei, graniţa Ungariei, care ocupase nordul Ardealului, către sudul Ardealului, aparţinător de România şi de români. Pentru acestea toate, Raoul Şorban a fost declarat „Cetăţean de onoare al statului Israel” şi „Drept între popoare”, înalt titlu dat de Israel celor ce au salvat măcar un evreu, fără vreun profit material pentru aceasta.

Dar, în fine, cu toată opinia mea diferită de a premierului şi a Guvernului, sunt gata – dacă asta va folosi bunei situări a României, pentru accederea în NATO – să pun, acum, surdină opiniilor mele. Repet, aceasta pentru binele general, nu de teama puşcăriei, pe care cu prea mare pripă o anunţă Executivul. Dar în acest context nu pot să nu salut gestul de curaj al premierului Năstase, care a respins învinovăţirea poporului român pentru tăcerea în faţa holocaustului. Scrisesem cu câteva zile înainte, joi, 21 martie 2002, în revista mea „Flacăra” următoarele: „Riscata, ca să nu spunem nedelicata (în contextul marii iubiri a românilor pentru America!), declaraţie a ambasadorului S.U.A., domnul Michael Guest, potrivit căreia România a participat la holocaust.

Nu doar mareşalul Antonescu, prin declaraţiile sale, sau Garda de Fier, prin acţiunile sale, sunt responsabili de ceea ce s-a întâmplat, ci şi cetăţenii, care au sprijinit aceste evenimente în mod deschis sau prin tăcerea lor, în timp ce alţii au spus NU acestei URI, cu riscul de a-şi pierde viaţa.È, are darul de a ne mâhni.”, mai ales pe cei ce tac şi fac în viaţă. Să presupunem că e convingerea oaspetelui, şi nu numai a Domniei sale, că Antonescu e vinovat şi că România chiar a participat la holocaust.

Constatăm că şi ministrul Răzvan Theodorescu crede acelaşi lucru. În fond, oricine are dreptul să aibă orice părere. Când, însă, ambasadorul american îşi asumă atât de puţin suspicios verdictul unui tribunal bolşevic, impus în România de sovietici, lipsa de nuanţe începe să ne doară, iar siguranţa cu care sunt învinovăţiţi cetăţenii care ar fi sprijinit acel eveniment prin tăcerea lor ne consternează. Potrivit mecanismului acestei logici, ne punem şi noi întrebarea: ce vină au, de exemplu, cetăţenii americani pentru lunga perioadă de persecutare a negrilor în Statele Unite?! Are dreptul ambasadorul României la Washington să-i acuze de asasinarea lui Martin Luther King pe americanii care au tăcut?

[…]

Ar mai fi de precizat şi că, în vremea la care se referă domnul ambasador, dacă ar fi adevărat că în România a fost holocaust, mai trăia nu numai cetăţeanul român simplu, dar era la locul său, era cap al ţării regele României, care ar fi putut şti mai multe şi ar fi putut acţiona sau măcar ar fi putut reacţiona mai cu folos?

Ei, bine, mulţumesc premierului Năstase pentru că a respins învinovăţirea poporului român şi aştept zile mai senine, în care adevărul contribuţiei româneşti la salvarea vieţii evreilor din România şi din Europa să se poată vedea şi de la mică, şi de la mare distanţă.

https://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=5277&idm=3,01&idl=1

Care ar fi „deosebirile” de vederi între Păunescu și conducerea PSD se va vedea mai jos.

Parlamentul României a luat în discuție o lege referitoare la incriminarea negării Holocaustului. În cursul dezbaterilor s-au remarcat în calitate de chițibușari semantici în prința definirii Holocaustului, de apărători ai „libertății de exprimare” sau ai onoarei nereperate a poporului român, pe lîngă celebrul Gh. Buzatu, senatorii PSD Răzvan Theodorescu și Sergiu Nicolaescu, sau PNL – Norica Nicolai și Mircea Ionescu-Quintus.

Dar evenimente mult mai interesante se vor întîmpla în 2003, cînd Guvernul României și președintele ion ilescu își vor oferi cu generozitate ajutorul neprecupețit în combaterea pînă la capăt a negării Holocaustului în America, Europa, Asia, oriunde numai în România nu.

17.06.2003, Interviu cu Adrian Năstase, Prim-ministrul Guvernului „Adrian Năstase”:

Moderator: – Aţi vorbit de eseuri de sertar. Iată, însă, vă dau un text, o temă care nu este deloc eseu de sertar, temă atât de gravă, de dificilă, a Holocaustului. A părut acum această dezbatere care ameninţă să se extindă fiind, deja, prezentă prin bunăvoinţe extrem de diverse, nu numai la Bruxelles dar peste tot în Europa, foarte rapid la Washington şi în alte capitale. Despre ce este vorba despre un subiect nerezolvat sau despre un ultim subiect pe care vi l-a lăsat moştenire domnul Dâncu în braţe înainte de schimbarea din funcţie?

Dl. Adrian Năstase: – Domnul Dâncu nu are nici o vină şi nici un merit în această chestiune. Problema a fost generată de un acord, între Arhivele Naţionale din România şi o instituţie din altă ţară, de colaborare în ceea ce priveşte documentele referitoare la Holocaust.

Discuţia a fost dacă prin semnarea acestui acord se va merge mai departe faţă de ceea ce era deja dovedit, şi anume, că pe teritoriul Regatului României în perioada războiului nu a avut loc un Holocaust, dar că România a participat la Holocaust, fiind vorba, după cum ştiţi, de teritoriul Transnistriei.

Deci este o poziţie care a fost susţinută în permanenţă şi de mine şi de Academia Română şi de Comunitatea Evreiască din România. De altfel astăzi, domnul academician Cajal a repetat acelaşi lucru.

Deci eu am impresia că este vorba mai curând de o proastă comunicare, este adevărat, noi am vrut ca nu cumva să se înţeleagă faptul că, oferind documente despre Holocaust, acceptăm, implicit, că pe teritoriul României a avut loc Holocaust.

Chiar discuţiile care au loc în această perioadă ne arată că lucrurile nu sunt chiar atât de clare. Şi poate că nici nu este rău că avem posibilitatea să le stabilim. Sigur, nu este vorba despre o schimbare de poziţie din partea noastră. Eu am fost al Muzeul Holocaustului, am spus foarte clar poziţia noastră, cred că prin legile pe care le-am iniţiat, inclusiv în ceea ce priveşte antisemitismul, prin reglementările referitoare la restituirea averilor, în reglementările referitoare la ocrotirea cimitirelor evreieşti, a monumentelor şi a sinagogilor din România, noi am dovedit o poziţie extrem de democratică.

De aceea, nu cred că cineva poate să pună în discuţie aceste evoluţii din România din aceşti ani, iar, pe de altă parte nici nu cred că ar trebui să nu fim nuanţaţi în abordarea acestor lucruri şi să le punem exact în termenii istorici cunoscuţi.
https://www.gov.ro/interviu__l1a19995.html

Despre ce era vorba? Ne lămurește un comunicat Associated Press din 13.06.2003:

BUCUREŞTI, România (AP) – La o zi după acordarea permisiunii de a studia arhivele sale experţilor americani în studiul Holocaustului, România a negat vineri că pe teritoriul său în timpul al doilea război mondial ar fi avut loc ucideri în masă ale evreilor. Istoricii spun că 250.000 de evrei au fost deportaţi sau ucişi.

„Noi susținem ferm că în cadrul frontierelor României între 1940 şi 1945 nu a fost Holocaust’, susține Ministerul Informaţiilor Publice printr-o declaraţie trimisă prin fax către Associated Press.

Un lider local evreu spune că declaraţia nu reflectă adevarul despre cele întîmplate. „Nu se poate spune că nu au fost victime,” a declarat Ernest Neuman, şeful comunităţii evreieşti de 600 de membri din Timişoara. El spune că există mărturii istorice despre crimele din oraşul Iaşi şi din capitala Bucureşti.

România a fost criticată pentru reticența de a se confrunta cu rolul său în cadrul Holocaustului. Joi, guvernul a semnat un acord care permite accesul experților de la Washington, de la Muzeul Memorial al Holocaustului, la arhivele românești despre Holocaust.

„Guvernul încurajează cercetarea despre Holocaust în Europa, inclusiv adocumentelor de acest tip descoperite în arhivele româneşti,” a spus ministerul.

12.06.2003 – Declarația cu pricina a Guvernului României:

„Discuţiile pe acest subiect au evidenţiat, în cadrul analizei finale, poziţia Guvernului Român: încurajarea cercetării în ceea ce priveşte Holocaustul în Europa, subliniind în acelaşi timp faptul că, în cadrul frontierelor României, nu a fost Holocaust între 1940-1945 . „

15.03.2003, Yad Vashem răspunde:

Yad Vashem obiectează față de declaraţia guvernului român că „nu a fost Holocaust în interiorul graniţelor României între 1940-1945.” Yad Vashem subliniază faptul că această afirmaţie este falsă şi fără temei, în special în lumina faptului că uciderea evreilor în România în timpul Holocaustului a fost deja stabilită istoric. Yad Vashem a publicat recent o carte cuprinzătoare a Dr. John Ancel care detaliază rădăcinile Holocaustului în România Mare, ilustrând faptul că în timpul Holocaustului 420.000 de evrei au fost ucişi în cadrul României Mari (240 mii cetăţeni români, 180.000 cetăţeni ai FSU).

„Această cercetare indică faptul că guvernul român de la Bucureşti, împreună cu armata română şi poliţia română poartă răspundere directă pentru uciderea unui număr mare de evrei în România în timpul al doilea război mondial”, adaugă preşedintele Yad Vashem, Avner Shalev. „Informaţiile se bazează pe documente care au fost colectate din arhive la nivel mondial, inclusiv arhive din România, care se află acum în posesia Yad Vashem şi sînt puse la dispoziţia cercetătorilor.”

„Este greu de crezut că o ţară care încearcă să stabilească un regim democratic ar putea prezenta o astfel de versiune deformată a evenimentelor istorice”, spune Shalev.

https://www1.yadvashem.org/yv/en/pressroom/pressreleases/pr_details.asp?cid=499

Yad Vashem:

Declaraţia a fost insensibilă, dat fiind faptul că România a fost singurul aliat al Germaniei naziste care a ales să nu trimită evreii în lagărele de exterminare din Polonia, în schimb, ei au fost ucişi de către forţele armate române şi de poliţie în zonele aflate sub controlul său, inclusiv pe teritoriul ucrainean ocupat, cedat acestora de către Hitler. Declaraţia a fost cu atît mai şocantă deoarece a coincis cu publicarea unui studiu cuprinzător al Dr. Jean Ancel privind istoria Holocaustului în România (Yad Vashem, 2003) care demonstrează că 420.000 de evrei au fost ucişi în România Mare și în zonele aflate sub controlul său în timpul Holocaustului (240 de mii au fost cetăţeni români şi 180.000 au fost din Uniunea Sovietica; studiul a fost publicat și în limba română). Yad Vashem şi-a exprimat imediat dezaprobarea profundă față de această declaraţie.

17.06.2003 – Răzvan Theodorescu, istoric, senator și ministru PSD introduce o nuanță interesantă (susținută și de alți reprezentanți de vază ai negaționismului românesc):

„Ministrul român al Culturii si Cultelor, Razvan Theodorescu, a susţinut declaraţia Guvernului său, afirmînd că nu a existat Holocaust în cadrul frontierelor din timpul războiului ale României.”

Yad Vashem se vede nevoit să arate că 2+2=4:

Yad Vashem a răspuns prin trimiterea unei scrisori dure către Ministrul Educaţiei, Ecaterina Andronescu. În scrisoare, Avner Shalev,preşedinte al Colegiului Director al Yad Vashem, susţine că declaraţia făcută de către Guvernul Român reprezintă un fals istoric. „Dacă Germania ar fi făcut o distincţie similară cu cea a guvernului român, s-ar putea pretinde cu uşurinţă că nu a fost Holocaust în Germania, deoarece evreii germani au fost uciși sistematic doar după deportarea acestora în lagărele morţii din Europa de Est.”

29.06.2003 – se inventează și se aplică pentru prima dată metoda Ponta-Șova, numită și Metoda Activistului Lunecos (a fost o „greșeală”, vom investiga, vom vizita muzee, promitem măsuri ferme)

Yad Vashem înțelege în cele din urmă cu cine are de-a face; istețimea lor proverbiala i-a cam facut de rușine în fața dialecticii kominterniste:

După acest interviu, Yad Vashem a ajuns la concluzia că negarea Holocaustului în România este un fenomen profund înrădăcinat. O simplă condamnare nu ar mai fi suficientă, este nevoie de o formă de acţiune care să pună capăt ignoranţei românilor în privința faptelor istorice şi încercărilor de a evita responsabilitatea. De data aceasta, Avner Shalev a scris preşedintelui român, invitându-l să înființeze o comisie de istorici” pentru ca împreună să putem investiga adevărul istoric şi să facem publice faptele cu privire la Holocaustul din România.” În scrisoarea sa, Shalev a propus ca Comisia să includă experţi români în domeniul Holocaustului şi să utilizeze documente de arhivă românești și germane, mărturiile supravieţuitorilor şi cercetările asupra Holocaustului din Europa de Est.

22.10.2003 – iliescu n-are de ales, trebuie sa-i dea dreptate lui Năstase; la externe, cînd ai de a face cu astfel de entități conflictuale, care se cantonează în trecut și nu apreciază înaltele idealuri umaniste ale reconcilierii, poate și manualul komintern ar trebui modernizat, adaptat la noile realități, fie și numai – vorba senatorului Păunescu –  pentru a nu periclita aderarea României la Uniunea Republicilor Europene și Euroatlantice:

Preşedintele Ion Iliescu a anunţat oficial înfiinţarea unei Comisii Internaționale de Istorici care să investigheze uciderea evreilor din România, sub conducerea laureatului Premiului Nobel şi vicepreşedinte al Consiliului Yad Vashem, profesorul Elie Wiesel.

Noile directive sint însușite și puse în practică la toate nivelurile (între timp, în țară se pun piedici, se întîrzie aprobări de acces, este atacat în presă Dl Elie Wiesel, etc). În noiembrie 2003, după un seminar Yad Vashem, PSD scrie o pagină de aur în cartea universală a nesimțirii umane:

După seminar, trei participanţi – membri ai Partidului Social-Democrat (de care aparține și preşedintele Iliescu) – au trimis o scrisoare de mulţumire: „Am venit la Yad Vashem cu scopul de a descoperi adevărul. După audierea prelegerilor şi a mărturiilor supravieţuitorilor și după consultarea hărţilor şi a documentelor oficiale, am devenit convinși de adevărul istoric… Noi trebuie să fim responsabili pentru istoria noastră, atât cu bune, cît şi cu rele. Holocaustul din România a fost oribil si nu suntem mîndri de ceea ce s-a întâmplat… Sperăm că sunteţi convinşi de intenţia noastră cinstită şi reală de a ne asuma responsabilitatea şi de a servi drept tineri ambasadori pentru mesajul de pace şi prietenie.

11.11.2004 – apare raportul comisiei Wiesel. Raportul complet în limba română poate fi citit aici: https://www1.yadvashem.org/yv/en/about/events/2004/romania.asp#romanian

Numărul evreilor români şi al evreilor din teritoriile aflate sub administraţie românească ucişi în timpul Holocaustului nu a putut fi stabilit cu precizie absolută. Dar concluzia Comisiei în acest sens este că în timpul Holocaustului în România şi în teritoriile aflate sub controlul său au fost ucişi sau au murit între 280.000 şi 380.000 de evrei români şi ucraineni. În Holocaust au pierit şi aproximativ 135.000 de evrei români care trăiau în Transilvania de nord sub conducere maghiară, precum şi 5.000 de evrei români care se aflau atunci în alte ţări din Europa.
Referindu-se la România, Raul Hilberg a afirmat că „nici o ţară, în afara Germaniei, nu s-a implicat în masacrarea evreilor la o asemenea scară.”

Dacă facem adunarea pe varianta minimală obținem cifrele inițiale ale D-lui Ancel…

În privința statului român nu ar mai ramîne de îndeplinit decît obligația pe care statul român și-a asumat-o, de diseminare a informației în societate în general și în sistemul educațional în mod special (reamintim că Dl Dan Șova este istoric, absolvent al Facultății de Istorie din Universitatea București); și poate niste scuze.

În privința PSD și a întrebării: „care a fost greșeala de exprimare a lui Dan Șova în viziunea PSD?”, cred că mai întîi ar trebui răspuns la întrebarea: „PSD este în continuare un partid antisemit și negaționist sau și-a schimbat viziunea în ultimii ani?”

Nu cumva greșeala D-lui Șova constă în „exprimarea publică a convingerilor intime ale conducerii PSD”, convingeri care, în această etapă istorică, trebuie păstrate și transmise mai departe – vorba D-lui Năstase – cu o anumită discreție?