Horia-Roman Patapievici a ţinut pe 24 noiembrie 2015, în Audiorium Maximum al Universităţii Babeş-Bolyai, la invitaţia asociaţiei studenţeşti Edictum Dei, conferinţa „Naşterea sufletului creştin – De la mintea lui Marcus Aurelius la sufletul lui Aurelius Augustinus”. Aceasta e ultima dintr-o serie de trei conferințe ținute la Cluj începând cu octombrie 2013. Seria e descrisă de Horia Patapievici ca „partea mea de recunoștință pentru istoria care a început cu Iisus Hristos și care continuă prin noi astăzi, partea mea de răzvrătire față de lumea în care trăim.”

Site-ul clujulcultural.ro notează că Horia-Roman Patapievici a început prin a defini sufletul prin ochii unor anticreştini ca Nietzsche sau Voltaire, cu a lui lucrare „Remarce asupra gândurilor lui Pascal”, în care spune că vede sufletul ca pe o mare metropolă, populată cu o mulţime de oameni care sunt foarte diverşi, oameni care vor să trăiască mai bine, vor să fie fericiţi, care-şi câştigă agoniseala în moduri care niciodată nu au nevoie acea profunzime a sufletului pe care Pascal o consideră constitutivă omului.

Este menționată şi viziunea lui Tertullian asupra sufletului, care spune că este „natural creştin” şi că există lucruri înnăscute, adânc sădite, constitutive sufletului aşa cum este el în mod natural, care nu pot fi în niciun fel smulse sau şterse, adaugă clujulcultural.ro.

Horia-Roman Patapievici a continuat  prin a compara două lucrări ce fac referire la suflet, scrise de Marcus Aurelius şi Aurelius Augustinus, nu înainte de a le explica spectatorilor ce înţelegeau prin „suflet” marii filozofi ai lumii, Homer, Platon sau Pitagora.

„În viziunea lui Homer, sufletele, pentru a activa câteva din facultăţile pe care oamenii le au — facultatea de a gândi, facultatea de a se raporta la timp — au nevoie de o forţă foarte materială care aduce vitalitatea vieţii, iar aceasta este sângele. Pentru Homer aceste facultăţi nu fac parte din suflet, dar sunt în om, ceea ce înseamnă că sufletul nu este încă unificat„, spune Patapievici.

Platon afirmă un tip de existenţă a sufletului după moarte, caracterizat prin ruperea uniunii dintre trup şi suflet, respectiv eliberarea din puşcăria corpului a sufletului care merge într-o zonă non materială, pur intelectuală, în sensul că poate fi văzută numai de intelect, care este zona ideilor şi se identifică cu zona zeilor superiori, scrie clujulcultural.ro.
Discuţia aduce în vizor şi preocuparea sufletească în raport cu ceilalţi şi felul în care ne raportăm la omul din faţa noastră.

„Comerţul cu oamenii este piatra de poticnire pentru suflet şi aici trebuie introdusă disciplina în raport cu semenii care întreţin viciile din noi şi semenii noştri care întreţin părţile bune din noi. Dacă reuşim să-i eliminăm pe cei care ne încurajează viciile, rămânem cu cei care ne încurajează virtuţiile. Ne putem lăsa influenţaţi de cei care practică binele, astfel încât să ne epuizăm complet în ea? Răspunsul este nu. Aici este o dreatpă și bună măsură care trebuie să fie decisă, până la urmă, de la caz la caz. Și un cuvânt special îl are Marcus Aurelius, respectiv, au stoicii, despre relaţia privilegiată cu semenii care se exprimă în raportul dintre maestru şi discipol, adică prietenia filozofică, iar prin filozofic vă rog să înțelegeți exercițiu spiritual, nu filozofia de catedră, ci filozofia ca mod de viață, deci prietenia filozofică stă în centrul preocupării sufleteşti a stoicului. [….]

Oricare dintre dumneavoatră a cunoscut prietenii filozofie, nu le-ați spus așa pentru că termenul pare foarte pretențios, te simți prost să spui „am avut o prietenie filozofică”, e ca și cum ai bea cafeaua cu degetul mic ridicat în sus. Dar fondul chestiunii, acea prietenie care este formatoare în raport cu sufletul vostru și care este formatoare nu într-un mod uscat, într-un mod catedratic, într-un mod pedagogic ațos, nu, este cu iubire, este cu frumusețe, este cu emoții, este o prietenie veritabilă. Oricare dintre oamenii care au trecut pe acest pământ a cunoscut prietenia filozofică.

Or, pe această prietenie filozofică, deci prietenia care antrenează ceea ce este mai bun din noi în modul iubirii în fond, pentru că prietenia este iubire, asta se află în centrul preocupării de sine în raport cu ceilalți, la stoici”.

Horia Patapievici a continuat prin a analiza patru elemente prin prisma credinţelor lui Marcus Augustus şi anume privirea din cer, acceptarea destinului, timpul şi moartea. Despre acceptarea destinului el ne spune că dacă facem distincţia stoică fundamentală între lucrurile care depind de tine şi pot fi schimbate şi cele care nu depind de tine şi nu pot fi schimbate, deschidem poarta înţelepciunii, deoarece lăsăm complet deoparte lucrurile care nu depind de noi şi ne ocupăm numai de lucrurile care depind de noi, notează clujulcultural.ro. Practic asta a făcut timp de zece ani de viață stoicul Marcus Aurelius.

„Dacă te lupţi cu faptul că te-ai născut în secolul XX, că eşti născut într-o anumită ţară, că te-ai nascut în interiorul unei religii, că ai 75 de kilograme şi nu 95, sunt două posibilităţi: una este să adopţi calea lui Michael Jackson. Prin chirurgia modernă mori la 50 de ani garantat pentru că totul curge pe tine după ce vei fi încercat să-ţi modifici datele biologice complet. […] Soluţia bună este să accepți lucrurile aşa cum sunt ele.”

Elementul timpului este analizat mergând pe ideea că trebuie să aprofundăm faptul că suntem doar prezent şi nu trebuie să ne lăsăm prinşi în trecut, nici confiscaţi de utopia viitorului. Trebuie să facem cu prezentul nostru tot ceea ce putem face în mod rezonabil cu prezentul, „să nu te lași confiscat de iluzia viitorului și de povara trecutului”.

Despre  privirea din cer, acceptarea destinului, timpul şi moartea, Horia-Roman Patapievici a citit câteva pasaje din Marcus Aurelius:

„Gândește neîncetat la lume ca la o unică viețuitoare care conține o singură substanță și un singur suflet, observă cum toate câte se întâmplă se produc în vederea unei singure percepții a lumii, cum toate lucrurile au loc printr-un singur impuls, cum toate sunt cauze reciproce ale tuturor realităților și în sfârșit, în ce fel sunt țesătura care le formează și urzeala care le unește. Și natura rațională urmează un drum fericit dacă în cazul reprezentărilor nu își dă asentimentul nici la ceea ce e fals, nici la ceea ce este obscur, dacă își îndreaptă impulsurile numai spre acțiunile sociale, dacă își arată dorințele și acțiunile numai asupra celor aflate în puterea noastră, dacă primește cu bucurie ceea ce i-a fost urzit de natura comună. Rămâne o caracteristică a omului bun să accepte și să iubească evenimentele și tot ce i-a fost hărăzit lui de către destin”. Asta s-a referit la acceptarea destinului.

Privirea de sus: „Cât de neînsemnată parte din substanța universală, cât de neînsemnată parte din sufletul universal, pe ce bulgăre neînsemnat din pământul întreg te târăști tu. Reflectând la tot acest lucru, nu-ți închipui nimic de o mare însemnătate decât aceasta, să acționezi după cum te îndrumă natura ta și pe de altă parte, să suporți ceea ce îți aduce natura universală. Cine a văzut lucrurile de acum, a văzut tot ceea ce a fost din veșnicie și ceea ce va fi în viitor, la nesfârșit, căci toate lucrurile au aceeași origine și aceeași specie.”

Acum ceva despre timp: „Cât despre intelect, îi sunt indiferente toate cele care nu reprezintă activitățile lui, iar cele care sunt activitățile sale, toate sunt în puterea sa, și dintre acestea, de fapt, el acționează numai asupra celor prezente, căci activitățile sale viitoare, fie trecute, sunt și ele în clipa de față, complet indiferente. Cele ce vor avea loc în viitor să nu te tulbure, căci vei ajunge acolo, dacă trebuie, purtând cu tine aceeași rațiunie de care te folosești acum pentru treburile prezente. Fiecare trăiește numai momentul prezent, care este o clipă, restul, fie au fost trăite, fie există în necunscut.”

În fine, despre moarte: „Moartea este, asemeni nașterii, o taină a naturii”, asta pare cumva creștinește, dar să vedeți ce continuare pur romană, antichitate târzie, urmează „o combinație a acelorași elemente și o descompunere a acelorași elemente. În general, moartea nu este ceva de care cineva ar putea să se rușineze fiindcă nu este contrară condiției ființei raționale, nici principiului alcătuirii sale.” Deci moartea ce este, de fapt, pentru Marcus Aurelius? Este doar o descompunere a elementelor care în momentul în care ai primit viața, au fost compuse în chipul vieții tale.”  

Înţelepciunea lui Marcus Aurelius este sintetizată prin sufletul lui care se străduieşte să fie cât mai impersonal şi vrea să fie impersonal pentru că are această concepţie filozofică şi religioasă.

„Ceea ce obţii este să treci partea divină din tine, care reprezintă partea cea mai înalta a sufletului intelectual, spre partea divină din cosmos. Adică, de fapt, să pui în contact lucrurile care au fost separate prin persoană ta unică şi irepetabilă —  în fond tu ai fost motivul pentru care cele două divinităţi, cea aflată vremelnic în tine şi cea din cosmos, au fost separate. Spre asta tinde toată înţelepciunea acestui admirabil Marcus Aurelius”.

Horia-Roman Patapievici a încheiat conferința printr-o recapitulare a „domeniului peste care am zburat.”

Am încercat să nu fac judecăți de valoare și cred că ați observat acest lucru întrucât admirația mea pentru Marcus Aurelius și deci pentru antichitate, și deci pentru sufletul antic este enormă. Ea totuși nu este la fel de mare ca admirația mea pentru Augustin și pentru Cartea confesiunilor dintr-un motiv care ține de felul în care sunt născut. Eu m-am născut cu un suflet creștin, ca atare, pentru mine anima naturaliter christiana și deși înțeleg frumusețea altor suflete, sufletul în care eu mă simt acasă și singurul suflet în care simt că Dumnezeu poate fi „at hand”, la îndemână, este acest suflet creștin. Un suflet care nu mă face să renunț la senzorialitate, la trupesc, atunci când încerc să mă perfecționez. Sufletul antic trebuia să renunțe la senzorialitatea aceasta în etapele perfecționării lui.
[…]

Cele trei conferințe pe care le-am rostit în fața clujenilor, anume, la invitația băieților de le Edictum Dei, se încheie. Este partea mea de recunoștință pentru istoria care a început cu Iisus Hristos și care continuă prin noi astăzi. Este partea mea de răzvrătire față de lumea în care trăim și care este o lume din ce în ce mai necreștină și chiar anticreștină. În același timp, cu tot acest anticreștinism și cu tot acest acreștinism, sufletul creștin este un suflet care le include și pe acestea. Este un suflet atât de adânc, întrucât este coextensiv cu creația, încât îi poate face dreptate și lui Voltaire, îi poate face dreptate și lui Nietzsche, pentru că, într-un fel, noi conținem lumea, și cum s-a spus în Scriptură, suntem „sarea” acestei lumi.

Vă mulțumesc.

Urmăriți primele două conferințe:

• „Despre Dovezile Existenţei lui Dumnezeu şi Rugăciune – Cazul Fraţilor Pascal” (octombrie 2013)
• “Dumnezeu şi experienţa modernităţii” (martie 2014)

Sursă fotografii: facebook.com/edictum.ro