“Opoziţia la religie ocupă zona superioară, din punct de vedere intelectual şi moral”, a scris recent Martin Amis. De-a lungul ultimilor câţiva ani, scriitori şi gânditori foarte importanţi au publicat lucrări de succes împotriva lui Dumnezeu. Docte, fascinante, surprinzător de moderne în conţinut şi prezentare, lucrările de propovăduire a ateismului care au apărut în ultimii ani in occident sunt de fapt catehisme anti-religioase ce au împrumutat mult din spiritualitatea religioasă. Fanatici ateişti talentati, plini de resurse si cu un har ce i-ar putea grupa uşor într-o generaţie distinctă – dacă nu cumva ca organizatori de un nou gen literaro-filozofic – cum ar fi Dawkins, Hitchens, Dennet, Amis si altii, şi-au concentrat atenţia asupra ideării unor formule noi de atac asupra religiei.

Una din formele de răspuns la un curent este apariţia unor cărţi de analiză şi sinteză, unde sunt puse în evidenţă conexiunile dintre aceste lucrări, reprezentările filozofice si limitările ideologice, chiar în cazul în care nu sunt explicite. Drept urmare, prezentăm un articol prefaţă din ediţia online a ziarului Guardian, a unei cărţi în proces de apariţie scrisă de John Gray, Black Mass: Apocalyptic Religion and the Death of Utopia.

Care sunt legăturile dintre aceste cărţi şi religie? Care sunt filiaţiile politico-ideologice ale autorilor? Unde se transformă ideea ateistă în dogmă fundamentalistă sau ce fac uitat autorii pentru a-i proteja pe conducătorii ateişti, când acei conducători poartă numele de Hitler, Stalin sau Mao? Iată doar câteva din întrebarile de bază ale lucrării lui Gray.

Iluzia ateista

John Gray

Religia este înconjurată de o atmosferă de panică morală. Văzută nu cu mult timp înainte ca o relicvă a superstiţiei al cărei rol în societate era în continuă scădere, religia este acum demonizată ca fiind cauza multora dintre relele cele mai cumplite ale lumii. Ca rezultat, s-a remarcat o explozie bruscă a literaturii ce face prozelitism ateist. Cu câţiva ani în urmă, era dificil să convingi editorii comerciali chiar să se gândească să producă lucrări despre religie. Astăzi, eseurile contra religiei pot fi enorme succese investiţionale, cartea The God Delusion a lui Richard Dawkins sau cartea God is Not Great a lui Christopher Hitchens s-au vânzându-se în sute de mii de exemplare. Pentru prima dată în generaţii întregi, oameni de ştiinţă şi filozofi, romancieri sau jurnalişti de clasă dezbat dacă religia are vreun viitor. Traficul intelectual nu este numai într-o direcţie. Au fost şi contra-lovituri ale credincioşilor, cum ar fi The Dawkins Delusion? de teologul britanic Alister McGrath şi The Secular Age a filozofului catolic canadian Charles Taylor. Oricum, privit în ansamblu, echipa anti-Dumnezeu a dominat graficele de vânzări şi ar fi interesant să ne întrebăm de ce.

Schimbarea abruptă în percepţia religiei se explică doar parţial prin terorism. Piraţii aerieni din 9/11 s-au văzut pe ei înşişi ca martiri într-o tradiţie religioasă, iar opinia occidentală a acceptat imaginea pe care şi-au creat-o. Şi există câţiva care văd în ridicarea fundamentalismului islamic un pericol comparabil cu cele mai mari rele pe care le-au înfruntat societăţile liberale în secolul XX.

Pentru Dawkins şi Hitchens, pentru Daniel Dennet şi Martin Amis, pentru Michel Onfray, Philip Pullman şi ceilalţi, religia în general este o otravă care a alimentat violenţa şi opresiunea de-a lungul istoriei, până în zilele noastre. Urgenţa cu care aceştia produc lucrările lor polemice cu caracter anti-religios sugerează că a avut loc o schimbare tot aşa de semnificativă ca şi creşterea terorismului: fluxul secularizării s-a schimbat. Aceşti scriitori vin dintr-o generaţie şcolită să gândească despre religie ca fiind o reîntoarcere la un stagiu timpuriu al dezvoltării umane, care ar trebui să dispară odată cu continua dezvoltare a cunoaşterii. În secolul XIX, atunci când revoluţia ştiinţifică şi revoluţia industrială schimbau societatea foarte rapid, aceasta nu ar fi fost o presupunere nerezonabilă. Dawkins, Hitchens şi restul ar putea încă să creadă asta, că într-o perioadă lungă, înaintarea ştiinţei va conduce religia către marginea vieţii oamenilor, dar aceasta este mai mult un articol de credinţă decât o teorie bazată pe dovezi.

Este adevărat că religia a scăzut mult într-un număr de ţări (Irlanda este un exemplu recent) şi nu mai configurează de mulţi ani viaţa zilnică a celor mai multi oameni din Insulele Britanice. Cea mai mare a Europei este în mod clar post-creştină. În orice caz, nu există nimic care să sugereze că îndepărtarea de religie este ireversibilă sau că aceasta ar fi potenţial universală. Statele Unite nu sunt mai seculare acum decât erau cu 150 de ani mai înainte, când de Tocqueville a fost uimit şi nedumerit de religiozitatea lor ce se manifesta la tot pasul. Era seculară era în orice caz parţial iluzorie. Mişcările politice de masă ale secolului XX au fost vehicule pentru mituri moştenite din religie şi nu este nici un accident că religia este readusă în discuţie în momentul în care aceste mişcări au sucombat. Ostilitatea curentă contra religiei este o reacţie la această schimbare completă. Secularizarea este în retragere, iar rezultatul este apariţia unui tip de ateism evanghelic nemaivăzut din perioadă puritană.

La fel ca şi în trecut, acesta este un tip de ateism care oglindeşte credinţa pe care o respinge. Cartea lui Philip Pullman, Northern Lights – o alegorie subtil-alusivă, multistratificată, care a fost adaptată recent într-un blockbuster la Hollywood, The Golden Compass – este un bun exemplu. Parabola lui Pullman se ocupă de mult mai mult decât de pericolele autoritanismului. Chestiunile pe care le ridică sunt în esenţă religioase, iar cartea este adânc îndatorată credinţei pe care o atacă. Pullman a declarat că ateismul său s-a format în tradiţia anglicană şi sunt intr-adevăr multe ecouri din Milton şi Blake în opera sa. Cea mai mare datorie către această tradiţie vine de la noţiunea de liber arbitru. Ţesătura centrală a povestirii este afirmarea voinţei libere contra credinţei. Tânăra eroină Lyra Belaqua se opune Magisterium-ului – metafora lui Pullman pentru creştinătate – deoarece acesta ţinteşte să le răpească oamenilor abilitatea de a alege propria lor cale în viaţă, caz în care s-ar distruge ceea ce ea consideră că este lucrul cel mai uman în ei. Dar ideea de liber arbitru ce stă la baza noţiunilor liberale de autonomie personală este o idee de origine biblică (să ne gândim la povestea Genezei). Credinţa că exercitarea liberului arbitru face parte din umanitate este o moştenire a credinţei, şi la fel ca în cazul multor variante de ateism din prezent, tipul de ateism al lui Pullman este un derivat al credinţei creştine.

Ateismul zelos reînnoieşte câteva din cele mai rele trăsături ale credinţei creştine şi a islamului. La fel ca şi în aceste credinţe religioase, ateismul este un proiect de conversiune universală. Ateiştii evanghelişti nu au dubii niciodată că viaţa omului s-ar putea transforma dacă fiecare ar accepta modul lor de a vedea lucrurile, iar ei sunt siguri că un anumit mod de a trăi – al lor, înfrumuseţat pe măsură – este cel mai potrivit pentru fiecare. Cu siguranţă, ateismul nu trebuie să fie un crez misionar de acest tip. Este rezonabil să nu ai o credinţă religioasă, dar totuşi poţi să adopţi o atitudine prietenoasă faţă de religie. Este o ciudată formă de umanism aceea care condamnă un impuls ce este o particularitate a omului. Şi totuşi asta este ceea ce fac ateiştii evanghelişti când demonizează religia.

O trăsătură curioasă a acestui fel de ateism este că unii din cei mai fervenţi misionari ai săi sunt filozofi. Lucrarea lui Daniel Dennet, Breaking the Spell: Religion as a Natural Phenomenon, pretinde că schiţează o teorie generală a religiei. De fapt, această lucrare este mai ales o polemică împotrivă creştinătăţii americane. Aceast focus parohial este reflectat în modul lui Dennet de a vedea religia – care pentru el înseamnă credinţa în necesitatea unui anumite tip de agenţie supranaturală (a cărei aprobare este căutată de credincioşi) pentru a explica modul de a fi al lucrurilor în lume. Pentru Dennet, religiile sunt eforturi de a face ceva ce ştiinţa face mai bine – ele sunt teorii rudimentare, unele chiar neizbutite, dacă nu de-a dreptul nonsensuri. “Propoziţia că există Dumnezeu,” el scrie cu severitate, “nu este nici măcar o teorie.” Dar religiile nu consistă din propoziţii care se luptă să devină teorii. Incomprehensibilitatea divinului se află în centrul creştinătăţii răsăritene, în timp ce în iudaismul ortodox practica are tendinţa să aibă prioritate asupra doctrinei. Budismul a recunoscut întotdeauna că adevărul este inefabil în chestiunile spirituale, la fel cum face şi islamul Sufi. Hinduismul nu s-a autodefinit niciodată prin ceva atât de simplist ca un crez. Doar unele tradiţii ale credinţelor religioase creştine occidentale, aflate sub influenţa filozofiei greceşti, au încercat să transforme religia într-o teorie explicativă.

Noţiunea că religia este o versiune primitivă a ştiinţei a fost popularizată la sfârşitul secolului XIX în rezumatul făcut de JC Frazer cu privire la miturile popoarelor primitive, The Golden Bough: A Study in Magic and Religion. Pentru Frazer, religia şi gândirea magică sunt legate foarte strâns. Înrădăcinate în frică şi ignoranţă, acestea sunt vestigii ale infantilismului umanităţii care vor dispărea odată cu progresul cunoaşterii. Ateismul lui Dennet nu este mult mai mult decât o versiune peticită a pozitivismului lui Frazer. Pozitiviştii credeau că odată cu dezvoltarea transporturilor şi telecomunicaţiilor – în zilele lor, canale navigabile şi telegraful – gândirea iraţională se va veşteji, împreună cu religiile trecutului. În ciuda istoriei secolului trecut, Dennet crede cam acelaşi lucru. Într-un interviu care apare pe situl web al Fundaţiei Edge (edge.org) sub titlul The Evaporation of the Powerful Mystique of Religion, Dennet prezice că “în aproximativ 25 de ani aproape toate religiile vor fi evoluat într-un fenomen foarte diferit, în proporţii aşa de mari că în cele mai multe puncte cardinale religia nu va mai comanda respectul pe care îl cere astăzi”. Dennet este convins că asta se va produce, aşa cum ne-o spune, în principal din cauza “răspândirii pe tot globul a tehnologiei informaţiei (nu doar internetul, ci şi telefoanele celulare, radiourile şi televizoarele portabile)”. Filozoful nu a reflectat evident la ubicuitatea telefoanelor mobile printre talibani sau la apariţia unei al-Qaida virtuale pe web.

Dezvoltarea cunoaşterii este un fapt pe care îl neagă numai relativiştii postmodernişti. Ştiinţa este cea mai bună unealtă pe care o avem pentru a forma credinţe în care să avem încredere despre lume, dar nu diferă de religie prin relevarea unui simplu adevăr pe care religiile îl învăluiesc în vise. Atât ştiinţa cât şi religia sunt sisteme de simboluri care servesc nevoilor oamenilor – în cazul ştiinţei, pentru previziune şi control. Religiile au servit în multe scopuri, dar la bază ele răspund unei nevoi pentru înţelesuri care este acoperită mai curând de mit decât să fie explicată. O parte importantă a gândirii moderne este constituită din mituri seculare – forme de tip religios lipsite de substanţă şi translatate în pseudo-ştiinţă. Opinia lui Dennet cum că noile tehnologii comunicaţionale vor schimba modul în care gândesc fiinţele umane este un astfel de mit.

În lucrarea The God Delusion, Dawkins încearcă să explice atracţia religiei în termeni ai teoriei memelor, definite vag ca unităţi abstracte care se întrec una cu cealaltă într-o parodie de selecţie naturală. Dawkins recunoaşte că deoarece oamenii au o tendinţă universală către credinţa religioasă, aceasta trebuie să fi avut oarecare avantaje în evoluţie, dar astăzi, susţine el, este perpetuată numai prin proastă educaţie. Din punctul de vedere darwinist, rolul crucial pe care Dawkins îl da educaţiei este de-a dreptul uluitor. Biologia umană nu s-a schimbat grozav de-a lungul istoriei înregistrate scriptic, iar dacă religia este intrinsec legată de specie, este foarte dificil de văzut cum o altfel de educaţie poate să schimbe asta. Totuşi Dawkins pare convins că dacă nu s-ar imprima în şcoli şi familii, religia ar muri. Aceasta este o părere ce are mai mult în comun cu un anume tip de teologie fundamentalistă decât cu teoria darwinistă şi nu pot să nu îmi reamintesc de creştinii evanghelişti care m-au asigurat că acei copii care cresc într-un mediu cast se vor dezvolta fără impulsuri sexuale ilicite.

“Teoria memetică a religiei” aparţinând lui Dawkins este un exemplu clasic a nonsensului care se dezvoltă atunci când gândirea lui Darwin este aplicată în afară sferei sale specifice. Alături de Dennet, care subscrie la rândul său la o versiune a teoriei, Dawkins consideră că ideile religioase supravieţuiesc deoarece ele ar fi capabile să supravieţuiască în orice “bazin de meme” sau – din contră – pentru că sunt parte a “memeplex-ului” care include meme similare, cum ar fi ideea că dacă mori ca un martir, te vei bucura de 72 de virgine. Din păcate, teoria memelor este ştiinţă numai în sensul în care este ştiinţă ideea de Design Inteligent. Strict vorbind, nu este nici măcar o teorie. Discuţia despre meme este ultima dintr-o succesiune de metafore mai puţin judecate în spiritul lui Darwin.

Dawkins compară religia cu un virus: ideile religiilor sunt meme care infectează minţile vulnerabile, în special acelea ale copiilor. Metaforele biologice pot avea întrebuinţările lor – minţile ateiştilor evanghelişti par să aibe tendinţa de a fi infectate de memele religioase, de exemplu. În acelaşi timp, analogiile de acest gen sunt pline de mari pericole. Dawkins face mult în sensul oprimării comise de religie, lucru care este destul de real. El acordă mai puţină atenţie faptului că cele mai mari atrocităţi din timpurile moderne au fost comise de regimuri care clamau sancţiunea ştiinţifică a crimelor lor. “Rasismul ştiinţific” nazist precum şi “materialismul dialectic” sovietic reduceau complexitatea fără măsură a vieţilor oamenilor la simplitatea ucigătoare a formulei ştiinţifice. În fiecare caz, ştiinţa era ceva fals, dar era acceptată ca fiind ceva autentic în acele vremuri şi nu numai de regimurile politice în chestiune. Ştiinţa se poate folosi în scopuri inumane ca orice altă instituţie umană. Într-adevăr, dată fiind enorma autoritate de care se bucură ştiinţa, riscul utilizării ei în acest fel este mai mare.

Adversarii contemporani ai religiei arată o lipsă manifestă de interes în istoricitatea faptelor regimurilor ateiste. În lucrarea The End of Faith: Religion, Terror and the Future of Reason, scriitorul american Sam Harris argumentează că religia a fost sursa pricipală de violenţă şi opresiune de-a lungul istoriei. El recunoaşte ca despoţi seculari ca Stalin şi Mao au practicat teroarea pe scară largă, dar susţine că oprimarea pe care au practicat-o nu are nimic de-a face cu ideologia lor, acel “ateism ştiinţific” – ce a era rău la regimurile lor a fost că erau tiranii. Dar nu ar putea fi acolo o conexiune între încercarea de a eradica religia şi pierderea libertăţii? Este improbabil că Mao, care a lansat asaltul asupra poporului şi culturii din Tibet având sloganul “Religia este otravă”, ar fi fost de acord că vederea sa ateistă asupra lumii nu are nici o înrâurire asupra politicilor sale. Este adevărat că Mao a fost venerat ca o figură semi-divină – aşa cum a fost şi Stalin în Uniunea Sovietică. Dar în dezvoltarea acestor culte, Rusia şi China nu alunecau înspre rău datorită ateismului. Ele demonstrau ce se întâmplă când ateismul devine un proiect politic. Rezultatul invariabil este o religie ersatz (de înlocuitori, n.t.) care poate fi menţinută numai prin mijloace tiranice.

Ceva asemănător s-a întâmplat în Germania nazistă. Dawkins respinge orice sugestie care ar face o legătură între crimele naziştilor şi ateism. “Ce are importanţă”, declară în The God’s Delusion, “nu este dacă Hitler sau Stalin erau ateişti, ci dacă ateismul îi influenţează sistematic pe oameni ca să facă lucruri rele. Nu este nici cea mai mică dovadă ca ar face-o”. Acesta este un raţionament de minte îngustă. Întotdeauna un straşnic susţinător al ştiinţei, Hitler a fost foarte impresionat de darwinismul vulgarizat şi de teoriile eugeniei care s-au dezvoltat din lucrările filozofilor iluminişti ai materialismului. A utilizat demonologia antisemită creştină în persecuţia asupra evreilor, iar bisericile au colaborat cu el într-un mod oribil. Dar credinţa nazistă în rasă ca o categorie ştiinţifică a fost cea care a deschis calea unei crime fără egal în istorie. Privirea aupra lumii pe care o avea Hitler era aceea a multor oameni semi-alfabetizati din Europa dintre războiele mondiale, o amestecătură de ştiinţă contrafăcută şi de animus (intenţie, n.t.) pentru religie. Nu poate exista vreo îndoială că acesta a fost un tip de ateism şi că a ajutat la înfăptuirea crimelor naziştilor.

În zilele noastre, cei mai mulţi ateişti sunt liberali (în sensul de progresişti, oameni de stânga, n.t.) declaraţi. Ce vor ei – asta vă vor spune – nu este un regim ateist, ci un stat secular în care religia să nu aibe nici un rol. Ei cred că într-un stat de acest tip, religia va avea tendinţa de a dispărea. Dar constituţia seculara americană nu a asigurat o politică seculara. Fundamentalismul creştin este mult mai puternic în Statele Unite decât în oricare altă ţară, în timp ce are o influenţă foarte mică în Marea Britanie, ţară care are o biserică oficială. Criticii contemporani ai religiei merg mult mai departe decât de a cere dezoficializarea. Este clar că ei vor să elimine orice urmă de religie din instituţiile publice. În mod stângaci, multe din conceptele pe care le utilizează – incluzând ideea însăşi de religie – au fost configurate de monoteism. În spatele fundamentalismului secular se află deci o concepţie a istoriei care derivă din religie.

AC Grayling aduce un exemplu al persistenţei categoriilor religioase din gândirea seculară în lucrarea Toward the Light: the Story of the Struggles for Liberty and Rights That made the Modern West. Aşa cum indică titlul, cartea lui Grayling este o predică. Ţelul său este să reafirme ceea ce numeşte “o vedere a unui Whig asupra istoriei occidentale moderne”, ideea centrală fiind că ”occidentul arată progres”. Adepţii partidului Whig erau creştini pioşi, care credeau că providenţa divină a aranjat ca istoria să culmineze în instituţiile de tip englez, iar Grayling de asemenea crede că istoria “se mişcă în direcţie bună”. Fără îndoială că au fost şi greşeli – el menţionează nazismul şi comunismul doar în trecere, acordându-le doar câteva cuvinte. Dar aceste dezastre erau periferice. Ele nu se reflectă pe tradiţia centrală a occidentului modern, care a fost mereu devotat libertăţii, şi care – afirmă Grayling – este inerent antagonistic faţă de religie. “Istoria libertăţii”, scrie el, “este un alt capitol – probabil cel mai important dintre toate – în toată această imensă ceartă dintre religie şi secularism.” Posibilitatea ca versiuni radicale ale gândirii seculare să poată să fi contribuit la dezvoltarea nazismului şi comunismului nu este menţionată. Mai mult decât adepţii Whig din secolului 18, care au fost scuturaţi zdravăn de Teroarea Franceză, Grayling nu are dubii cu privire la direcţia istoriei.

Dar credinţa că istoria reprezintă un proces direcţional este un concept bazat pe credinţă, la fel ca orice altceva în catehismul creştin. Gânditori seculari de tipul lui Grayling resping ideea de providenţă, dar ei continuă să considere că umanitatea se mişcă spre un scop universal – o civilizaţie bazată pe ştiinţă care în final va fi a tuturor. În Europa pre-creştină, viaţa omului a fost înţeleasă ca o serie de cicluri; istoria a fost văzută ca tragică sau comică mai degrabă decât ca având aspect de liman salvator. Odată cu sosirea credinţei creştine, a început să se creadă că istoria are un ţel predeterminat, anume salvarea lumii. Deşi şi-au suprimat conţinutul religios, umaniştii seculari continuă să se agaţe de credinţe similare. Nu se mai face negarea consolării credinţei, dar este evident că ideea progresului în istorie este un mit creat de necesitatea unui înţeles.

Problema cu naraţiunea seculară nu este presupunerea că progresul este inevitabil (în multe versiuni, chiar nu este). Problema constă în credinţa că acest tip de progres care s-a înregistrat în ştiinţă poate să fie reprodus şi în etică şi politică. De fapt, în timp ce cunoaşterea ştiinţifică are o creştere cumulativă, nimic de acest gen nu se produce în societate. Sclavia a fost abolită în cea mai mare parte a lumii de-a lungul secolului al 19-lea, dar a fost reintrodusă pe o scară largă în nazism şi în comunism, existând până în zilele noastre. Tortura a fost interzisă prin convenţii internaţionale după cel de-al doilea război mondial, numai ca să fie adoptată ca un instrument al politicii de către cel mai eminent regim liberal de la începutul secolului 21. Averea a crescut, dar a fost distrusă în mod repetat în războaie şi revoluţii. Oamenii trăiesc mai mult şi se ucid unii pe alţii în număr mult mai mare. Cunoaşterea avansează, dar fiinţele umane rămân cam tot aceleaşi.

Credinţa în progres este o relicvă a modului creştin de a vedea istoria ca o succesiune de evenimente universală, iar un ateism intelectual riguros ar porni de la a pune la îndoială acest lucru. Asta a făcut chiar Nietzsche când şi-a dezvoltat critica adresată credinţei creştine la sfârşitul secolului al 19-lea, dar aproape nici unul din misionarii secularişti de astăzi nu-i urmează exemplul. Nu trebuie să fi un mare fan al lui Nietzsche ca să te minunezi de ce este aşa. Motivul este fără îndoială că el nu a asumat nici o legătură între ateism şi valorile liberale – ba chiar dimpotrivă, Nietzsche a considerat valorile liberale ca fiind o mlădiţă a creştinătăţii şi le-a condamnat parţial pentru acest lucru. În contrast cu el, ateiştii evanghelişti s-au poziţionat pe ei înşişi ca apărători ai valorilor liberale – rareori întrebându-se de unde au venit aceste valori, nepermiţând niciodată că religia ar fi putut avea o contribuţie în crearea lor.

Printre polemiştii anti-religioşi contemporani, numai scriitorul francez Michel Onfray l-a luat pe Nietzsche ca punct de plecare. În mai multe direcţii, cartea lui Onfrey In Defence of Atheism, este superioară pe acest subiect oricărei producţii pe care au publicat-o scriitorii de limbă engleză. Surprinde în mod plăcut că Onfray recunoaşte ateismul evanghelist ca o imitaţie pe care nu şi-o dorea a religiei tradiţionale. “Mulţi militanţi ai cauzei seculare arată surprinzător ca membrii clerului. Mai rău: par chiar caricaturi ale clerului.” Mult mai clar decât corespondenţii lui anglo-saxoni, Onfray înţelege influenţa formativă a religiei asupra gândirii seculare. Şi totuşi el pare că nu observă că valorile liberale pe care le consideră un dat de la sine înţeles, au fost de fapt configurate de creştinătate şi iudaism. Teoreticienii liberali cheie ai toleranţei sunt John Locke, care a apărat liberatea religioasă în termeni explicit creştini, precum şi Benedict Spinoza, un raţionalist evreu care a fost de asemenea şi un mistic. Şi totuşi Onfray nu are decât dispreţ pentru tradiţiile de la care au emers aceşti gânditori – în particular pentru monoteismul evreu: “Nu avem în posesie un certificat de naştere oficial al lui Dumnezeu”, scrie acesta. “Dar linia de familei este clară: evreii l-au inventat ca să susţină coerenţa, coeziunea şi existenţa grupului lor mic de persoane ameninţate.” Aici Onfray trece peste o distincţie importantă. Ar putea să fie adevărat că evreii au fost primii care au dezvoltat monoteismul, dar religia iudaică nu a fost niciodată o credinţă misionară. În căutarea unei conversiuni universale, ateismul evenghelist aparţine creştinătăţii şi islamului.

În anxietatea de astăzi cu privire la religie, a fost dat uitării că cele mai multe evenimente violente bazate pe credinţă din secolul trecut au fost seculare în natură. Într-un anumit grad, acest lucru este valid şi pentru unda curentă de terorism. Islamismul militant este o cârpăceală de mişcări, nu chiar toate jihadiste, iar unele chiar puternic opuse al-Qaida, cea mai mare parte a lor doar parţial fundamentaliste având ţelul de a recupera puritatea pierdută a tradiţiilor islamice, dar luînd în acelaşi timp idei călăuzitoare din ideologia seculară radicală. Există un discurs la modă despre islamo-fascism, iar partidele islamiste conţin unele trăsături comune cu mişcările fasciste dintre cele două războaie mondiale, inclusiv antisemitismul. Dar islamiştii sunt îndatoraţi la fel de mult, dacă nu chiar mai mult extremei stângi şi mulţi dintre ei ar trebui descrişi mai exact că fiind islamo-leninişti. Tehnicile islamiste de teroare au un ascendent în mişcările seculare revoluţionare. Execuţia ostaticilor în Iraq este copiată într-un detaliu teatral exact din acele “tribunale revoluţionare” europene din anii 70, cum au fost cele puse în scenă de Brigăzile Roşii când l-au ucis pe fostul premier italian Aldo Moro în anul 1978.

Influenţa mişcărilor revoluţionare seculare asupra terorismului se extinde mult în afara islamiştilor. În cartea God Is Not Great, Christopher Hitchens notează că, mult înaintea Hizbullah-ului şi al-Qaida, au fost Tigrii Tamilului din Sri Lanka cei care au făcut pionieratul în ceea ce el numeşte în mod drept: “tactica dezgustătoare a crimei sinucigaşe”. El omite să menţioneze că Tigrii sunt marxist-leninişti care, în timp ce îşi fac recrutările din populaţia hindusă din insulă, neagă religia în toate manifestările sale. Atentatorii sinucigaşi membri ai Tigrilor Tamili nu merg către o anumită moarte cu încredinţarea că vor fi recompensaţi în orice tip de paradis postmodern. Aşa cum nu credeau în paradis nici atentatorii cu bombe care au alungat forţele americane şi franceze din Liban în anii 80, deoarece cea mai mare parte a lor aparţineau unor organizaţii de stânga cum ar fi Partidul Comunist Libanez. Aceşti terorişti seculari au crezut că în acel mod vor grăbi un proces istoric în urma căruia va veni o lume nouă mai bună decât oricare alta de până atunci. Este un mod de a privi lucrurile mai îndepărtat de realităţile umane şi mult mai mortal în consecinţe decât cea mai mare parte a miturilor religioase.

Nu este neapărat necesar să crezi în orice descriere a progresului pentru a gândi că societăţile liberale merită în mod absolut de a fi apărate. Nimeni nu are dubii că aceste societăţi sunt superioare tiraniei impuse de talibani în Afghanistan, de exemplu. Problema este una de proporţii. Pustiit de conflicte şi lipsit de baza industrială a comunismului şi nazismului, islamismul nu este nicăieri un real pericol de aceeaşi magnitudine cu acele pericole care au fost înfruntate în secolul 20. O mai mare ameninţare vine din partea Coreei de Nord, care depăşeşte cu mult orice regim islamist în ceea ce priveşte represiunea şi care este clar şi în posesia unui anume tip de capacitate nucleară. Ateiştii evanghelişti menţionează acest lucru foarte rar. Hitchens este o excepţie, dar atunci când descrie vizitele pe care le-a făcut în Coreea de Nord, o face doar pentru a trage concluzia că regimul întruchipează “o formă rafinată – deşi impură – de confucianism şi de venerare a strămoşilor”. La fel ca şi în Rusia şi China, nobila filozofie umanistă a marxism-leninismului se arată lipsită de orice responsabilitate.

Scriind despre secta troţkyst-luxemburgista (de la Rosa Luxemburg, militanta comunista din Germania) căreia îi aparţinuse cândva, Hitchens s-a confesat cu amărăciune: “Sunt zile când îmi lipsesc convingerile mele vechi ca şi cum ele ar fi devenit membre amputate ale corpului”. El nu are nevoie să fie îngrijorat. Palmaresul său privind Irakul arată că nu şi-a pierdut voinţa de a crede. Efectul invaziei conduse de Statele Unite a fost să livreze cea mai mare parte din ţară – cu excepţia zonei kurde – în mâinile teocraţiei elective islamiste, în care femeile, homosexualii şi minorităţile religioase sunt mai oprimaţi decât oricând în timpul istoriei Irakului. Ideea că Irakul ar putea să devină o democraţie seculară – pe care o promovează cu ardoare Hitchens – a fost posibilă numai ca un act de credinţă.

În cartea The Second Plane, Martin Amis a scris: “Opoziţia faţă de religie ocupă zona superioară, din punct de vedere intelectuial şi moral”. Amis este sigur că religia este un lucru rău, şi că nu mai are viitor în lumea occidentală. Pentru autorul lui Koba the Dread: Laughter and the Twenty Million (Koba cel Groaznic: Râs şi cele Douăzeci de Milioane, un roman despre Stalin, n.t.), o asemenea confidenţă este surprinzătoare. Intelectualii a căror nebunie este disecată de Amis s-au îndreptat către comunism într-un oarecare sens ca pentru un surogat al religiei şi au sfârşit scuzându-l pe Stalin. Ar mai putea fi nebunii comparabile în zilele noastre? Unii neoconservatori – cum ar fi Tony Blair, care va preda în curând religie şi ştiinţe politice la Yale – combină progresivismul lor beligerant cu credinţa religioasă, deşi într-o formă pe care Sf. Augustin şi Pascal ar putea foarte greu să o recunoască. Cea mai mare parte sunt utopişti seculari, care justifică războiul preventiv şi scuză tortura deoarece conduc către un viitor radios în care democraţia va fi universal adoptată. Chiar şi pe zona superioară occidentală, politicile mesianice nu şi-au pierdut apelul periculos.

Religia nu a dispărut. Reprimarea ei este ca şi cum ai reprima sexul, o întreprindere de auto-înfrângere. În secolul XX, când comanda state puternice şi mişcări de masă, reprimarea religiei a stimulat totalitarismul. Astăzi, rezultatul este un climat de isterie. Nu orice în religie este preţios sau demn de o reverenţă. Există o moştenire de antropocentrism, fantezia urâtă că Pământul există pentru ca să le servească oamenilor, lucru pe care îl împărtăşesc cei mai mulţi secularişti. Există o cerinţă a autorităţilor religioase, care a fost făcută şi de către regimurile ateiste, cu privire la modul în care oamenii îşi pot exprima sexualitatea, cum îşi pot controla fertilitatea şi vieţile proprii, cerinţe ce trebuiesc respinse categoric. Nimeni nu poate fi lăsat să reducă libertatea în acest mod, iar nici o religie nu are dreptul de a face război.

Totuşi, încercarea de a eradica religia conduce numai la reapariţia ei în forme degradate sau groteşti. O credinţa credulă în revoluţia mondială, în democraţie universală sau în puterile oculte ale telefoanelor mobile este mult mai ofensivă la adresa raţiunii decât misterele religiei şi mult mai puţin aptă să supravieţuiască în anii care vin. Poetul victorian Matthew Arnold a scris despre credincioşii frustraţi în urma refluxului continuu al mareei credinţei. Astăzi credinţa seculară este în reflux, iar cei care sunt rămaşi pe plajă sunt apostolii necredinţei.

În original   icon-caret-right  The atheist delusion

Cartea lui John Gray: Black Mass: Apocalyptic Religion and the Death of Utopia va ieşi de sub tipar în aprilie la editura Penguin.