Discursul politic al stângii a folosit intens, ab initio, un model de interpretare liniară, simplificată a istoriei, care trebuia să justifice și să dea coerență imaginatei supremații a modelului comunist – lumea a dus-o greu tare, în majoritatea timpului, până să vină ei să rezolve marile probleme ale omenirii. Modificările făcute în educație, în sensul dorit de stânga, au dus la impunerea ignorarii fățișe a unor perioade și fapte istorice și accentuarea altora cu mult peste valoarea lor reală, ceea ce a creat o viziune istorică falsificată prin omisiuni și exagerări, în bună parte, și la o contagiune generală a narațiunii istorice. Cea mai ușor vizibilă este numirea Evului Mediu „Ev Întunecat” pentru a defini o perioadă despre care s-au învățat și se popularizează din ce în ce mai puține adevăruri. Sursa istorică pentru interpretarea aceasta a istoriei medievale are totuși câteva izvoare identificabile în perioada respectivă, de la Sfântul Ieronim și Sfântul Patrick, în secolul V, la Grigorie din Tour și Beda Venerabilul în secolul VI, care deplângeau gloria pierdută a Romei, la Petrarca (1304- 1374), nostalgic al antichității clasice. Dar între timp, în Evul Mediu, Occidentul începuse să fie populat de mănăstirile care erau centre unde se promovau cititul, învățatul, unde erau cultivate ori patronate artele și, de multe ori, și științele, începeau să fie fondate marile universități iar puterea politică a regilor se intersecta și era de multe ori limitată de cea papală. Legile statelor medievale erau în bună parte preluări din legile romane alături de interpretări ale legii divine descoperite în Decalog, iar viața morală era centrată pe valorile morale evanghelice, lucru imposibil de privit cu bunăvoință de către iacobini și până la toți cei ai stângii zilelor noastre. În consecință, pentru autorii stângii și cititorii lor, dacă morala, legile, școala, artele și chiar științele erau promovate și patronate de Biserică, e clar – totul era stricat, întunecat, primitiv. Și se pare că viziunea lor, absolut nejustificată istoric, prea puțin combătută, s-a impus ca viziune cvasigenerală.

În ceea ce îi privește pe autorii Evului Mediu Timpuriu, care regretau anii de aur ai Romei, aceștia nu sufereau pentru că lumea întreagă se pierduse în întuneric, ci mai degrabă pentru că nu mai aveau acces la pacea noului Imperiu roman, cel mutat în Răsărit, în timp ce lumea în care trăiau ei nu mai avea siguranța și confortul anilor de stabilitate din vremea Occidentului roman. Noua putere a Romei e mai mult spirituală, dar omniprezentă, imediat după ce Imperiul își mută capitala la Constantinopol. Începând de la Leon I, papa care l-a oprit pe Attila să intre în Roma și l-a convins să se retragă din Italia, în anul 452, până la Sfântul Grigore cel Mare, în secolul IV, papa despre care Sfântul Grigore de Tours spune că a fost cel mai educat om al timpurilor sale, la Inocențiu III, preputernicul papă rămas în istorie ca cea mai puternică persoană din Occidentul sec XII, Biserica a păstrat într-o formă mai mult sau mai puțin sublimată starea imperială a perioadelor când capitala imperiului era la Roma.

Altă minciună sfruntată a istoriei, care a picat bine în campusul ideologic al stângii ce se camuflează în culorile valorilor conservatoare și a ajuns să fie destul de larg folosită, este legenda despre decăderea morală a Imperiului roman târziu care ar fi antrenat slăbirea, atomizarea și pierderea Imperiului, marcând intrarea în haosul întunecat al Evului mediu. Aici e vorba tot de mistificare și ignoranță programată. Imperiul roman devenit imperiu creștin nu mai era de multă vreme un spațiu al decăderii morale, care e de altfel specifică perioadelor de glorie a Romei antecreștine, când nu se punea problema slăbirii militare a imperiului. Vremea lui Nero (37 – 68) ar fi reperul principal al decăderii morale larg răspândite, dar de la domnia lui până la prăbușirea Imperiului în Apus sunt sute bune de ani, așa că nici în felul acesta nu poate fi explicată deriva morală drept cauză a sfârșitului lumii romane. De la acceptarea legală a creștinismului în Imperiul roman, în anul 313 prin Edictul de la Mediolanum, societatea romană începe să fie din ce în ce mai influențată de valorile creștine și imperiul întreg începe să devină, cu timpul, un imperiu creștin. Chiar dacă în secolul V pierde Occidentul și Roma, Imperiul își va continua multe sute de ani existența în nota sa specifică de spațiu civilizat și avansat al lumii, în Răsărit, în jurul noii capitale stabilite de Constantin cel Mare, Constantinopol. În tot imperiul, in continuare educația ocupă un loc foarte important, copiii încep ciclul primar din jurul vârstei de 7 ani, accentul se pune pe aritmetică, limbă și literatură creștină, predate de învățători, apoi ciclul secundar, unde se învață gramatică și literatură creștină și clasică, matematici, astronomie, logică și muzică, iar educația cea mai înaltă se face in universități, dintre care cele mai cunoscute fiind cele din Constantinopol și Atena.

Din istoria bizantină trebuie amintit marele Împărat Justinian I, care, în timpul domniei sale, între 527 și 565, a reușit în bună parte restaurarea Imperiului (Renovatio Imperii) recâștigând Italia întreagă, sudul Spaniei și Nordul Africii. Împăratul a reușit reformarea întregului sistem de legi romane, opera constând în colecții de legi numite împreună Corpus Iuris Civilis, care a format baza sistemului de legi modern occidental, deși intial, în Occident, a fost folosită numai în Italia și în teritoriile recucerite, de unde, cu timpul, a trecut la cele mai multe țări europene. Câteva exemple din legile lui Justinian: violatorii erau aspru pedepsiți, femeile erau protejate să nu fie forțate să se prostitueze, prostituatele erau protejate să nu fie exploatate, soțul nu putea contracta un împrumut fără acordul soției și femeile condamnate erau păzite de femei gardian, pentru a nu ajunge victime ale abuzului sexual din partea bărbaților gardieni… Barbarie de început de Ev Mediu și decădere morală a vieții romane din ultima perioada a Imperiului, nu-i așa?

Economia, învățământul, artele, au cunoscut o perioada de relansare și reînnoire în Imperiu, sub administrația eficientă a unui stat reformat cam de cate ori a fost cazul.
După moartea marelui împărat, lumea romană care își mutase centrul în Răsărit a trecut prin perioade diferite, mai mult sau mai puțin faste, dar în niciun caz de sălbăticie întunecată.

Către ultima perioadă a imperiului, în secolele IX, X și XI, în timpul împăraților care au format dinastia macedoneană, Imperiul roman de Răsărit, restrâns la Asia Mică, Grecia, Balcani și parte din sudul Italiei, revine iarăși la o perioada foarte prielnică în care puterea militară crește și aduce stabilitatea granițelor, teritorii noi sunt cucerite, economia înflorește, populația a crescut, iar educația și artele ajung la un nou apogeu. Textele vechi au fost păstrate, copiate și răspândite, in acestă perioadă. Arhitectura se relansează. Perioada acesta poartă, de altfel, numele de Renașterea Macedoneană, care o precede pe cea Occidentală – cea care ar fi scos Europa din pretinsul întuneric al Evului Mediu… Numai că Renașterea Macedoneană are loc în ultima perioada a Imperiului roman și cam în perioada de mijloc a Evului Mediu, când, din câte înțelegem din ce declamă propaganda stângii, era perioada aceea întunecată, înapoiată, lipsită de lege, de arte, de educație, de științe, în fine, de civilizație. Și asta numai pentru că era o perioadă dominată de credința creștină.

ACP