Sderot este un oraş israelian aflat la o milă distanţă de Fâşia Gaza. A produs în timp un număr disproporţionat de mare de muzicieni, compozitori şi poeţi, iar simultan deţine şi titlul de cel mai bombardat oraş din lume. Adriana Katz, medic originar din România, şi-a legat destinul de acest oraş.

Sderot este un oraş israelian aflat cam la o milă distanţă de Fâşia Gaza. Înfiinţată în 1951 ca o tabără de tranzit pentru evrei refugiaţi din ţările arabe ale Orientului Mijlociu şi Africii de Nord, localitatea a prins rădăcini şi s-a dezvoltat într-un orăşel de muncitori şi fermieri. Două trăsături distinctive: Sderot a produs în timp un număr disproporţionat de mare de muzicieni, compozitori şi poeţi, iar simultan deţine şi titlul de cel mai bombardat oraş din lume. Ambele particularităţi sunt destul de obscure, însă interesul redus acordat celei de-a doua este deliberat şi cu un scop precis: partitura presei internaţionale a atribuit rolul de primadone oropsite exclusiv palestinienilor.

Asediul oraşului a început în ianuarie 2001 şi continuă şi în prezent. În această perioadă jihadişti palestinieni afiliaţi cu Hamas, Jihadul Islamic, Brigăzile Al-Aqsa şi Hezbollah în Liban au lansat peste zece mii de rachete şi atacuri cu mortar împotriva Sderot şi împrejurimilor. Atacurile s-au înteţit după retragerea Israelului din Fâşia Gaza: din august 2005 şi pînă în prezent Sderot a fost lovit de peste 2.500 rachete Kassam. Media zilnică este de trei atacuri cu rachete.

Kassam este arma predilectă a teroristului urban cu rază scurtă de acţiune: ieftină de produs, simplu de asamblat, transportat şi operat; se lansează din vecinătatea unei şcoli, spital sau moschei cu destinaţia altă şcoală, spital sau sinagogă. Precizia lasă de dorit, dar acest lucru reprezintă un atu: scopul constă în terorizarea la grămadă a populaţiei civile, iar când ţinta este un oraş nu are importanţă ce magazin, staţie de autobuz, şcoală sau locuinţă va fi lovită. Nu are importanţă nici numărul de victime: chiar şi un atac fără morţi şi răniţi reuşeşte să macine psihicul celor bombardaţi. Singurul lucru important este menţinerea asediului la o intensitate constantă pentru un timp îndelungat.

Cel mai important lucru pentru locuitorii asediaţi este să reziste. Perseverenţa de a trăi în Sderot şi astfel de a ţine în viaţă acest oraş are un preţ ridicat. Trauma psihică este intensă. Spitalul din Sderot şi clinica de psihiatrie Hosen Nafshi sunt ajutoare indispensabile pentru miile de locuitori afectaţi de teroarea zilnică. Adriana Katz, medic originar din România, conduce de 12 ani eforturile de prim ajutor şi tratament psihiatric. Recent ne-a acordat un interviu.

EB icon-caret-right   Unde te-ai născut, ce ai făcut în tinereţe? Ce a însemnat pentru tine „a fi evreu” în România? Nimic deosebit, sau ai căpătat această conştiinţă în acel timp? Cînd ai plecat?

Adriana Katz icon-caret-right   O să caut să rezum cei douăzeci şi unu de ani româneşti în câteva fraze.

M-am născut într-o casă de intelectuali evrei, în Bucureştiul postbelic. Părinţi ateişti, asimilaţi şi care nu şi-au negat niciodată apartenenţa, dar nimic mai mult. N-am primit o educaţie evreiască şi, mai mult decât atât, spre marea mea ruşine n-am cunoscut nimic legat de religia mozaică. Liceu, trei ani de facultate la IMF- medicină generală. În jurul meu, colegii evrei părăseau România, lucru care nu m-a atras niciodată.

La vârsta de şapte ani părinţii mi-au explicat că sunt evreică, pentru a mă feri de eventuale reacţii antisemite care să mă lase fără replică. În scurta mea existenţă românească au fost câteva; am fost la înălţime şi le-am rezolvat într-un mod satisfăcător.

Destinul a vrut că la douăzeci şi unu de ani să cunosc un tânăr israelian la Bucureşti (pe atunci o raritate), student în Italia. Văzut, plăcut, căsătorit după chinurile de rigoare ale regimului. În orice caz, a mers surprinzător de repede raportat la vremurile de atunci. Aşa am ajuns în Israel, unde am rămas o lună, urmând să-mi continui studiile în Italia, ceea ce s-a şi întâmplat.

EB icon-caret-right   Ce ştiai despre Israel înainte de plecare? Despre istoria sa şi relaţiile cu vecinii? Ce aşteptări aveai de la viaţă în noua ţară?

Adriana Katz icon-caret-right   Spre imensa mea ruşine n-am avut multe informaţii, aproape de loc până în 1967 (războiul de 6 zile). Tineretul evreu din categoria mea (intelectuali ateişti, cosmopoliţi şi de stânga), a început să se intereseze timid de fenomenul „Israel”. Nu trebuie uitat că la vremea aceea Ceauşescu a fost singurul care a păstrat relaţiile diplomatice.

Mi-am cunoscut viitorul soţ în 1970, iar gândul că prin căsătoria cu un israelian va trebui să părăsesc România m-a înfricoşat. Eram prea tânără şi iubeam România. N-aveam nici un fel de aşteptări de la ţara în care urma să trăiesc, mi-era total străină. Nu susţin că eram prototipul tânărului evreu român, dar ca mine, în special în Bucureşti, erau mulţi.

Am ajuns în Israel, ca în oricare altă ţară străină de România, am rămas o lună şi din motive de studii am plecat în Italia unde am trăit şi studiat circa 16 ani. Am sosit în Israel de facto în 1986, din convingerea că nu vreau să trăiesc ca evreică în altă parte.

EB icon-caret-right   1986… Ai ajuns cu un an înainte de izbucnirea primei intifada, care a durat între 1987-1993. Pentru cineva cu minime cunoştinţe despre noua sa ţară te-ai trezit foarte repede aruncată într-un vârtej cu totul neobişnuit. Cum te-ai descurcat, cât de dificil ţi-a fost să înţelegi ce se întîmpla în jurul tău? Ai fost speriată, nesigură?

Adriana Katz icon-caret-right   Prima intifada din 1987 m-a prins total nepregătita şi mai ales dezinformată. Nu stăpâneam suficient limba, lucram non-stop la spitalul din Ashkelon, oraş în care locuiesc şi astăzi. Îmi amintesc că foarte multă lume a a avut de suferit din punct de vedere economic, dar nu existau bombe. Încet-încet nu am mai văzut maşini cu număr arăbesc pe şosele şi cam atât.

Ei, şi a venit 1991, care m-a învăţat cum se aude o alarmă; războiul din Irak, sirene, zile şi nopţi în spital, familie şi prieteni din Tel Aviv refugiaţi la noi. A fost o lună în care mi-am văzut casa foarte puţin, aproape de loc, a avut grijă Saddam Hussein. Cred că abia atunci am realizat cu adevărat unde mă aflu. Recunosc că nu mi-a fost frică şi n-am îmbrăcat niciodată masca anti-gaz, probabil din inconştienţă.

A trecut şi războiul ăsta; câţiva ani am continuat să propăvăduiesc greşeala Israelului de-a continua să rămână în Gaza, absurditatea de a nu negocia cu Arafat, în fine, tot tacâmul potrivit unei persoane de stânga, progresistă, internaţionalistă, cosmopolită şi tot ce vrei tu.

M-am clătinat puţin când Ehud Barak a dovedit Israelului şi lumii (ce lume!!!) că nu se poate ajunge la un acord cu palestinienii, dar m-am scuturat repede şi am continuat pe drumul meu.

Au început Kassam-urile, cărora le-am găsit, evident, o justificare: nu ne trebuie Gush Katif, suntem colonialişti şi deci ni se cuvine tot ce ni se întâmplă. Afară din Gush Katif şi totul va fi perfect. [Gush Katif – aşezare de colonişti sionişti din Gaza, cedată ulterior de guvernul israelian.]

Ariel Sharon a evacuat regiunea. Mii de oameni s-au trezit dezrădăcinaţi şi fără acoperiş deasupra capului. Ei traumatizaţi, eu mulţumită că s-a găsit soluţia păcii. „Lumea” aplauda. La fel şi eu.

În anul 2000 s-au înteţit bombele. La început am crezut că le fabricau în bucătărie: puţină făină, puţină apă… Alarme, „codul roşu”, Sderot primeşte nenumărate vizite aeriene din Gaza, tabere de antrenament ale diverselor organizaţii teroriste în Gush Katif-ul „eliberat”.

Cam atunci am pierdut firul, nu am mai avut răspunsuri, a fost momentul clar care mi-a pus în dubiu toate convingerile anterioare. A fost momentul în care am început să tratez populaţia îngrozită şi terorizată din Sderot, oraşul în care conduc clinica de psihiatrie, 22.000 de oameni care suferă până în momentul în care scriu.

EB icon-caret-right   Când ai început să lucrezi în Sderot? Povesteşte te rog ce se întâmplă în această localitate.

Adriana Katz icon-caret-right   În anul 1996 am trecut de la spitalul din Ashkelon la cel din Sderot, la o distanţă de 25 km spre Gaza, unde am pus pe picioare o clinică psihiatrică, o filială a spitalului pe care o conduc de atunci. Sderot e un orăşel cu o populaţie de 22.000 de locuitori, adunaţi din toate colţurile lumii, în special din fosta Uniune Sovietică, români, mulţi marocani, etc.

Oameni liniştiţi, un nivel socio-economic scăzut, o atmosferă pastorală în care toată lumea se salută cu toată lumea.

În anul 2000 am început să ne lovim din ce în ce mai des de Kassam-urile de care pomeneam înainte. Tensiunea în rândul populaţiei a început să crească, azi o casă dărâmată, mâine o explozie lângă o grădiniţă la ora când copiii se înghesuie să între la ore şi a venit ziua când s-a întâmplat inevitabilul: un bunic de 56 de ani care îşi aducea nepoţelul de 4 ani… au fost ucişi de racheta Kassam chiar lângă poarta grădiniţei. Primul doliu la Sderot. Prima dată când am înţeles că se moare… am fost teribil de atinsă, ca toată lumea de altfel. De atunci au trecut 11 ani, iar Sderot continuă să numere morţi şi răniţi, dar mai ales o populaţie înfricoşată.

În aceşti ani au fost perioade mai grele, foarte grele şi mai puţin grele, dar nu-mi amintesc un răgaz de timp în care să nu se tragă.

Clinica se umplea zilnic de oameni înspăimântaţi, în şoc, urlete, leşinuri…

A fost momentul în care am hotărât împreună cu autorităţile înfiinţarea unui centru de urgenţă, pe care îl conduc până azi, unde, în momentul când sună alarma şi cade vreo bombă în oraş, ambulanţele aduc persoanele cu reacţie de panică. În acest centru, care e la dispoziţie 24/7, cu medic şi lucrător social permanent de serviciu, se dau primele îngrijiri, după care pacienţii sunt eliberaţi cu invitaţie la clinică, pentru continuarea terapiei.

În decursul anilor s-au adunat 6.000 de pacienţi maturi şi un număr similar de copii. Acestea sunt cifrele persoanelor înregistrate, nu-i cunoaştem pe toţi şi e imposibil de ajuns la ei. Apreciem că 75% din copii suferă de simptome de stress post-traumatic şi în general toată populaţia e afectată într-o măsură mai mare sau mai mică.

În ultimii ani Sderot a devenit o fortăreaţă, aproape toate casele au şi o cameră blindată, la fel şcolile şi grădiniţele. Camerele blindate sunt un fel de adăpost împotriva bombelor, cu care sunt dotate casele particulare şi clădirile publice din Sderot şi împrejurimi. Aspectul e înfiorător, chiar dacă din punctul de vedere al securităţii personale este o necesitate.

EB icon-caret-right   Anul 2000…. coincide cu a doua intifada declanşată de Arafat, după ce a refuzat oferta unui stat palestinian din partea lui Ehud Barak şi Bill Clinton, la Camp David. În 2005 Ariel Sharon s-a retras din Gaza, în vara 2006 a avut loc războiul dintre Israel şi Hezbollah în Liban, în iarna lui 2008-2009 forţele israeliene au intrat în Gaza după o perioadă de intensificare a bombardamentelor cu rachete de către Hamas. Nu s-a depopulat oraşul în acest răstimp? Un deceniu de asediu macină nervii şi epuizează răbdarea. Tentaţia de a părăsi Sderot pentru localităţi mai sigure trebuie să fie mare. Ce înseamnă să trăieşti într-un bunker pentru atîta timp? Cum rezistaţi, psihic mai ales?

Adriana Katz icon-caret-right   Trebuie să ştii că din 2000 au început bombardamentele, care încet-încet au devenit zilnice şi cu perioade de intensificări masive. Oraşul a rămas populat din mai multe motive, primul fiind socio-economic, dar cred că cel mai important a fost cel de a nu părăsi locul, casa, pământul.

Azi părăseşti Sderot, mâine Ashkelon, Beer Sheva, Tel Aviv şi treptat ne mutăm în mare…

Sigur că avem de-a face cu o populaţie afectată grav sufleteşte, chiar fizic, prin apariţia multor boli asociate stării de stress continuu.

Localităţi sigure… nimic nu e sigur aici, fiecare centimentru e în bătaia potenţială a bombelor sau a atacurilor teroriste. Războiul nervilor e grav, multe, foarte multe persoane sunt în terapie, dar toţi locuiesc la Sderot şi oraşul continuă să se dezvolte.

Acum e septembrie, nervii sunt întinşi la maximum, aşteptăm…

Azi plec pentru o săptămână în Eurabia, sper să-mi găsesc casa şi prietenii când mă întorc.

EB icon-caret-right   Când mergi în România (pentru rude, prieteni, sau vacanţă) discuţi cu cineva ce se întâmplă în Israel? Experienţa ta de viaţă din Sderot? Cum reacţionează românii cu care vorbeşti despre acest subiect? Sunt cât de cât la curent cu situaţia din Israel?

Adriana Katz icon-caret-right   Plecînd de la premiza că în România nu mai am rude, iar prietenii rămăşi acolo îi număr pe degete (puţine), ocaziile unor discuţii referitoare la ceea ce se petrece în Israel sunt foarte rare, iar dialogurile sunt superficiale şi fără relevanţă. În general mă lovesc de o dezinformare masivă, ale cărei surse le pun pe seama mijloacelor media româneşti, pentru care subiectul nu are suficientă importanţă, sau o a doua posibilitate ar putea fi antisemitismul în creştere din România. Sigur, nu generalizez, sunt convinsă că mulţi români ştiu ceea ce se întîmplă aici, dar nu aş ştii să-ţi spun care le e părerea şi cîteodată mă gîndesc că mi-ar fi frică să o aud. E destul să te gîndeşti la afirmaţiile unor reprezentaţi politici la care încă n-a ajuns ştirea că a existat holocaust în România, vezi personajul deplorabil Dan Şova, pentru care nu pun mîna în foc că e antisemit, dar e sigur de o ignoranţă dureroasă şi mai ales ruşinoasă, ca să nu mai vorbesc de acel „guru” naţional, Ioan Coja, care în loc să zacă într-o închisoare se plimbă liber şi propovăduieşte un antisemitism feroce, fără ca nimeni să-l deranjeze.

EB icon-caret-right   În presă se vorbeşte din ce în ce mai mult despre un posibil atac israelian asupra instalaţiilor nucleare din Iran. Ce crezi despre o astfel de acţiune? Cum te afectează personal şi la ce te aştepţi dacă va avea loc?

Adriana Katz icon-caret-right   În ceea ce priveşte problema Iranului, sigur că părerea mea este a unui diletant, sunt departe de a cunoaşte strategii politice sau militare.

Ca cetăţean de rînd, cu oarecare idei şi cu suficiente frici, consider că Iran este un pericol universal, chiar dacă Israelul e primul în colimator. Este de datoria fiecărui stat în parte şi a tuturor împreună să rezolve cît mai repede această plagă. Mi se pare absurd ca Israelul, chiar dacă în cazul specific se vorbeşte de supravieţuirea sa, să iasă singur la o asemenea acţiune periculoasă. Lumea astăzi, ca şi atunci, cască gura cu nepăsare la ceea ce se întîmplă şi crede-mă că preţul va fi plătit de toţi. Noi, mai mult decît orice alt popor, ne apărăm ţara şi dreptul de a exista, dincolo de orice considerent politic sau economic.

EB icon-caret-right   Cîteva cuvinte pentru cititorii din România care vor citi acest interviu?

Adriana Katz icon-caret-right   Cititorilor din România le-aş recomanda o cunoaştere elementară a istoriei, a situaţiei politice mondiale din trecut şi prezent. Viitorul îl vom vedea. M-aş bucura dacă noţiunea de „jidan”, însoţită de toate apelativele jignitoare, ar fi omisă din lexicon, dacă ar veni să viziteze Israelul, cel puţin să se exprime în cunoştinţă de cauză, atât la bine cât şi la rău.

Tocmai azi s-a făcut „armistiţiu” (al câtelea?) cu teroriştii din Gaza. O săptămînă am fost bombardaţi violent, iar asta se întîmplă fără încetare.

Câtă lume ar fi dispusă să trăiască în astfel de condiţii? Invit pe oricine să se oprească un moment şi să reflecteze.