Ediţia de primăvară a revistei trimestriale City Journal cuprinde un articol important despre ceea ce nu vrem să ştim din istoria comunismului. Autoarea, Claire Berlinski, se întreabă de ce o vastă arhivă de documente şi stenograme sovietice sustrase cu risc enorm de către doi cercetători ruşi zace, în cea mai mare parte, netradusă şi este evitată cu obstinaţie de edituri, istorici şi curiozitatea presei.

Autoarea a descoperit, în urma propriilor cercetări, faptul că de-a lungul ultimelor decenii ale secolului XX a existat un tipar de cooperare şi convergenţă de culise între diverși politicieni occidentali (în special vest-europeni) şi liderii sovietici, ceea ce indică o similaritate alarmantă de idei şi scopuri.

Însă cu adevărat alarmante sunt implicaţiile pentru prezent. Această arhivă necercetată are potenţialul de a fora adânc în filonul mentalităţii sovietice care alimentează proiectul de înregimentare a naţiunilor libere din Europa într-o Uniune paternalistă şi omnipotentă. Poate că acest lucru explică cel mai bine dezinteresul de a studia şi populariza istoria înţelegerilor secrete dintre Kremlin şi Occident.

O istorie ascunsă a Răului

Claire Berlinski

În conştiinţa colectivă a lumii cuvântul “nazist” este sinonim cu răul. Este larg înţeles faptul că ideologia nazistă – naţionalism, antisemitism, statul etnic autarhic, principiul Führer-ului – a dus direct la cuptoarele de la Auschwitz. Nici pe departe la fel de bine nu este înţeles faptul că şi comunismul a dus la fel de inevitabil, peste tot pe glob unde a fost aplicat, la înfometare, tortură şi lagăre de muncă. Şi nici nu este larg recunoscut faptul că tot comunismul a fost responsabil pentru moartea a circa 150 de milioane de fiinţe umane în timpul secolului al XX-lea. Lumea rămîne, în mod inexplicabil, indiferentă la lipsa de curiozitate faţă de cea mai ucigătoare ideologie din istorie.

Ca dovadă a acestei indiferenţe luaţi în considerare arhivele sovietice necitite. Pavel Stroilov, un exilat rus la Londra, are pe calculatorul lui 50.000 de documente ale Kremlinului: secrete, nepublicate, netraduse, majoritatea datând de la încheierea războiului rece. Le-a furat în 2003 şi apoi a fugit din Rusia. Nu demult acestea ar fi valorat enorm pentru CIA. Cu siguranţă ele spun o poveste despre comunism şi prăbuşirea sa, pe care lumea ar trebui să o cunoască. Şi totuşi Stroilov nu poate găsi pe nimeni care să le găzduiască într-o bibliotecă de reputaţie, care să le publice sau să finanţeze traducerea lor. Practic nu poate convinge pe nimeni să le acorde vreun interes.

Apoi există şi dizidentul sovietic Vladimir Bukovski, care a petrecut 12 ani în închisorile, lagărele de muncă şi psikhushkas – spitale politice de psihiatrie – din URSS, după ce a fost condamnat pentru copiere de literatură antisovietică. Şi el dispune de o colecţie masivă de documente furate şi obţinute prin contrabandă din arhivele Comitetului Central al Partidului Comunist care, după cum scrie el, “conţin începuturile şi părţile finale ale tuturor tragediilor din secolul nostru însîngerat”. Aceste documente sunt disponibile online la Bukovski-archives.net, dar majoritatea nu sunt traduse, nu sunt organizate, nu există rezumate concise şi nicio modalitate de căutare sau indexare. “Eu le ofer gratuit celor mai influente ziare şi reviste din lume, dar nimeni nu vrea să le tipărească” scrie Bukovski. “Redactorii şefi dau din umeri cu indiferenţă: Şi ce dacă? Cui îi pasă?”

Varianta originală a celor mai multe din documentele lui Stroilov se găseşte în arhivele Kremlinului, unde la fel ca majoritatea documentelor ultrasecrete ale Uniunii Sovietice din era post-Stalin, ele rămân secrete. Acestea includ, afirmă Stroilov, stenograme ale aproape fiecărei conversaţii dintre Gorbaciov şi omologii săi străini: sute de stenograme alcătuind o arhivă diplomatică aproape completă a epocii, nicăieri altundeva disponibilă. Există note informative de la Biroul Politic luate de Gheorghi Shakhnazarov, un consilier al lui Gorbaciov, şi de Vadim Medvedev, membru al Biroului Politic. Există jurnalul lui Anatoly Chernyaev, principalul consilier al lui Gorbaciov şi şef adjunct al organismului cunoscut anterior drept Comintern, care acoperă toată perioada începînd cu 1972 şi pînă la prăbuşirea regimului. Există rapoarte, datând din anii 1960, ale lui Vadim Zagladin, şef adjunct al Comitetului Central al Departamentului Internaţional până în 1987 şi apoi consilier al lui Gorbaciov până în 1991. Zagladin a fost atât emisar cât şi spion, însărcinat cu colectarea de informaţii secrete, răspândirea de dezinformare şi promovarea influenţei sovietice.

După ce Gorbaciov şi colaboratorii lui au fost izgoniţi de la Kremlin, aceştia au luat cu ei copii neautorizate ale acestor documente. Documentele au fost scanate şi stocate în arhivele Fundaţiei Gorbaciov, unul din primele think-tankuri independente din Rusia modernă, iar o mână de cercetători prietenoşi şi verificaţi au avut acces limitat la ele. Apoi, în 1999, fundaţia a deschis o mică parte din arhivă pentru cercetătorii independenţi, inclusiv Stroilov. Accesul la părţile importante din colecţie a rămas sever restricţionat; documentele puteau fi copiate doar cu acordul scris al autorului, iar Gorbaciov a refuzat să autorizeze orice fel de copii. Dar, mi-a explicat Stroilov, a existat şi un punct slab în sistemul de securitate al fundaţiei. Când calculatoarele funcţionau defectuos, ceea ce se întîmpla destul de des, el a fost capabil să-l observe pe administratorul de reţea tastând parola care dădea acces la întreaga reţea a fundaţiei. Treptat şi în secret, Stroilov copiat arhiva şi a depozitat-o în locaţii sigure din întreaga lume.

Când am auzit pentru prima dată despre documentele lui Stroilov m-am întrebat dacă nu cumva erau false. Dar în 2006, după ce au verificat documentele în cooperare cu proeminenţi disidenţi sovietici şi spioni ai războiului rece, judecători britanici au concluzionat că Stroilov era credibil şi au avizat favorabil cererea sa de azil. Ulterior însăşi fundaţia Gorbaciov a recunoscut autenticitatea documentelor.

Povestea lui Bukovski este similară. Guvernul preşedintelui Boris Elțin l-a invitat în 1992 să depună mărturie la Curtea Constituţională din Rusia, într-un caz privind constituţionalitatea Partidului Comunist. Arhivele statului rus i-au acordat lui Bukovski accesul la documente, pentru a-şi pregăti mărturia. Folosind un aparat de scanat portabil Bukovski a copiat mii de documente şi le-a transferat ilegal în Occident.

Statul rus nu îi poate acţiona în justiţie pe Stroilov sau Bukovski pentru încălcarea drepturilor de autor, din moment ce materialele au fost create de Partidul Comunist şi Uniunea Sovietică, care nu mai există acum. Însă, dacă ar fi rămas în Rusia, Stroilov crede că ar fi fost posibil să fie condamnat pentru trădare sau dezvăluire de secrete de stat. Istoricul militar Igor Sutyagin ispăşeşte acum o pedeapsă de 15 ani într-un lagăr de muncă forţată, pentru crima de a fi colectat decupaje din ziare şi alte materiale deschise publicului şi de a le fi trimis la o firmă de consultanţă britanică. Pericolul cu care s-au confruntat Stroilov şi Bukovski a fost real şi serios. Amîndoi au presupus că lumea va lua cunoştinţă de ceea ce au reuşit sa obţină cu un risc considerabil.

Stroilov susţine că documentele sale “spun o poveste complet nouă despre sfârşitul Războiului Rece. Versiunea în general acceptată despre istoria acestei perioade constă aproape în întregime din mituri. Aceste documente sunt susceptibile de a distruge fiecare dintre aceste mituri”. Este adevărat acest lucru? Nu mă pot pronunţa. Nu citesc în limba rusă. Din documentele lui Stroilov nu le-am văzut decît pe cele câteva care au fost traduse în limba engleză. Desigur, acestea nu ar trebui să fie crezute în mod automat, doar au fost scrise de către comunişti. Dar posibilitatea ca Stroilov să aibă dreptate ar trebui să provoace o curiozitate atentă.

De exemplu, aceste documente îl pun pe Gorbaciov într-o lumină mult mai întunecată decât cea în care el este proiectat în general. Într-un astfel de document Gorbaciov râde împreună cu Biroul Politic de torpilarea de către URSS, din 1983, a aeronavei coreene de pasageri 007, o crimă care a fost nu numai monstruoasă dar a dus lumea foarte aproape de Armaghedonul nuclear. Alte fişe, care transcriu o întâlnire a membrilor Biroului Politic, sunt de asemenea îngrijorătoare:

Iar o transcriere a conversaţiei lui Gorbaciov cu Hans-Jochen Vogel, liderul Partidului Social Democrat din Germania de Vest, îl arată pe Gorbaciov luînd apărarea trupelor sovietice care pe 9 aprilie 1989 au masacrat demonstranţi paşnici în Tbilisi.

Documentele lui Stroilov conţin şi transcrieri ale discuţiilor lui Gorbaciov cu numeroşi conducători din Orientul Mijlociu. Aceastea sugerează legături interesante între politica sovietică şi tendinţele contemporane ale politicii externe ruseşti. Iată un fragment dintr-o conversaţie raportată ca avînd loc cu preşedintele sirian Hafez al-Assad, din 28 aprilie 1990:

Nu e nevoie să fii un fantezist ca să te întrebi dacă nu cumva aceste discuţii ar putea fi relevante pentru înţelegerea politicii ruseşti contemporane, într-o regiune cu importanţă strategică de lungă durată.

Sunt şi alte aspecte datorită cărora povestea depănată de documentele lui Stroilov şi Bukovski este de actualitate. Ele sugerează, de exemplu, că arhitecţii proiectului de integrare europeană, precum şi mulţi dintre conducătorii de astăzi din forurile superioare ale Uniunii Europene, au fost mult mai aproape de URSS decât s-a bănuit anterior. Acest fapt ridică întrebări importante despre natura Europei contemporane, întrebări care pot fi ridicate atunci când americanii consideră Europa ca un model de politica socială, sau atunci când se urmărește o cooperare diplomatică cu europenii pe problemele cheie ale securităţii naţionale [americane, n.trad.]

De exemplu, conform rapoartelor lui Zagladin, Kenneth Coates care între 1989 – 1998 a fost membru britanic al Parlamentului European, l-a abordat pe Zagladin în 9 ianuarie 1990 pentru a discuta ceea ce în mod practic însemna fuziunea treptată a Parlamentului European şi a Sovietului Suprem. Coates, spune Zagladin, a susținut “crearea unei infrastructuri de cooperare între cele două parlamente ar ajuta… la izolarea simpatizanţilor de Dreapta din Parlamentul European (şi din Europa), a celor interesaţi în prăbuşirea URSS”. Coates a fost preşedinte al subcomisiei Parlamentului European pentru drepturile omului, între 1992 – 1994. Cum a fost posibil ca Europa să fie sfătuită în privinţa drepturilor omului de către o persoană care aparent a dorit să-i “izoleze” pe cei interesaţi în colapsul URSS şi a căutat să extindă influenţa sovietică în Europa?

Sau să luăm în considerare un raport despre Francisco Fernández Ordóñez, cel care a condus integrarea Spaniei în Comunitatea Europeană în calitate de ministru de externe. La data de 3 martie 1989, conform documentelor, el i-a explicat lui Gorbaciov că “succesul perestroikăi înseamnă un singur lucru: succesul revoluţiei socialiste în condiţiile contemporane. Iar aceasta este exact ceea ce reacţionarii nu acceptă”. Optsprezece luni mai tîrziu Ordóñez i-a spus lui Gorbaciov: “Mă simt dezgustat intelectual atunci când trebuie să citesc, de exemplu, pasaje din documentele G7 în care chestiuni despre democraţie, libertate a personalităţii umane şi ideologia economiei de piaţă sunt dezbătute pe acelaşi nivel. Ca socialist eu nu pot accepta o astfel de ecuaţie”. Poate cel mai şocant, presa est-europeană a raportat că documentele lui Stroilov sugerează faptul că François Mitterrand trăgea sforile împreună cu Gorbaciov pentru a se asigura că Germania se va reunifica sub forma unei entități neutre şi socialiste, sub o tutelă franco-sovietică.

Notele lui Zagladin menţionează şi faptul că Neil Kinnock, fostul conducător al Partidului Laburist Britanic, l-a abordat pe Gorbaciov – neautorizat, pe vremea cînd Kinnock era lider al opoziţiei – printr-un emisar secret, pentru a discuta despre posibilitatea de a pune capăt programului Trident de rachete nucleare din Regatul Unit. Procesul verbal al întâlnirii dintre Gorbaciov și parlamentarul Stuart Holland, emisarul lui Kinnock, consemnează următoarele:

În opinia lui Holland, Uniunea Sovietică ar trebui să fie foarte interesată de lichidarea programului Trident deoarece, în afară de alte lucruri, Occidentul – adică SUA, Marea Britanie şi Franţa – ar deține un avantaj serios asupra Uniunii Sovietice după finalizarea tratatului START. Acest avantaj va trebui să fie eliminat… În acelaşi timp Holland a remarcat faptul că, desigur, ne putem gândi serios la realizarea acestei idei numai dacă Partidul Laburist vine la putere. El a spus că Thatcher… nu va fi niciodată de acord cu o reducere a armamentului nuclear.

Kinnock a fost vicepreşedinte al Comisiei Europene între 1999 – 2004, iar soţia sa Glenys este acum ministru al Marii Britanii pentru Europa. Gerard Batten, membru al Partidului Independenţei din Marea Britanie, a remarcat semnificaţia episodului. “Dacă raportul dat domnului Gorbaciov este adevărat, înseamnă că domnul Neil Kinnock l-a abordat pe unul dintre duşmanii Marii Britanii în vederea obţinerii aprobării cu privire la politica de apărare a partidului său şi, dacă ar fi fost ales, la politica de apărare a Marii Britanii”. Batten a declarat în Parlamentul European, în 2009: “Dacă acest raport este adevărat, atunci domnul Neil Kinnock este vinovat de trădare.”

În mod similar baroneasa Catherine Ashton, care este acum ministru de externe al Uniunii Europene, a fost trezorier al campaniei Britania Pentru Dezarmare Nucleară, între 1980 – 1982. Documentele oferă dovezi că această organizaţie a primit “venituri neidentificate” din Uniunea Sovietică în deceniul 1980. Dovezile lui Stroilov sugerează de asemenea că guvernul lui Joaquín Almunia, în prezent comisarul spaniol din cadrul UE pentru afaceri economice şi monetare, a susţinut cu entuziasm proiectul sovietic de unificare treptată între Germania şi Europa într-o “casă europeană comună” socialistă şi s-a opus cu fermitate la independenţa statelor baltice şi apoi a Ucrainei.

Poate nu vă surprinde să aflaţi că politicieni europeni proeminenţi au nutrit astfel de vederi. Dar de ce nu? Este imposibil să ne imaginăm că personaje care s-au bucurat de relaţii strînse cu partidul nazist – sau, în mod similar, cu Ku Klux Klan sau regimul de apartheid din Africa de Sud – ar putea ocupa în prezent poziţii de vîrf în Uniunea Europeană. Dar se pare că regulile sînt diferite pentru tovarăşii de drum comunişti. “Avem acum partidul socialist al UE, neales de vreun electorat, conducând Europa”, mi-a spus Stroilov. “Pun pariu că KGB-ului nu-i vine să creadă.”

Iată şi descrierea lui Zagladin a relaţiilor sale din 1979 cu propriul nostru vicepreşedinte [american, n.trad.] din prezent:

Neoficial, [senatorul Joseph] Biden şi [senatorul Richard] Lugar au afirmat că, în cele din urmă, lor nu le pasă prea mult dacă problema cetăţeanului [sovietic, n.trad.] cutare sau cutărică este rezolvată sau nu, preocuparea lor este mai degrabă să arate publicului american că le pasă de “drepturile omului”… Cu alte cuvinte interlocutorii au admis în mod direct că ceea ce se întâmplă este un fel de spectacol şi că nu le pasă absolut deloc de soarta celor mai mulţi dintre aşa-numiţii disidenţi.

Este de remarcat faptul că lumea a arătat puţin interes faţă de arhivele sovietice necitite. Alineatul respectiv despre Biden este un bun exemplu. Stroilov şi Bukovski au scris împreună un articol despre acest episod pentru revista online FrontPage, pe 10 octombrie 2008. Articolul a trecut neobservat. Americanii au considerat acest episod atît de neinteresant, încît nici măcar adevarsarii politici ai lui Biden nu au încercat sa-l transforme în capital politic. Imaginaţi-vă, dacă puteţi, cum ar fi dacă aţi fi petrecut partea cea mai bună a vieţii într-un spital psihiatric sovietic şi să ştiţi că Joe Biden este acum vicepreşedinte al Statelor Unite, iar nimeni nu dă o ceapă degerată.

Cartea lui Bukovski despre istoria povestită de aceste documente, Jugement a  Moscou, a fost publicată în franceză, rusă, şi alte câteva limbi slave, dar nu în limba engleză. Editura Random House a cumpărat manuscrisul şi, în cuvintele lui Bukovski, a încercat “să mă oblige să rescriu întreaga carte din perspectiva stângii politice liberale”. Bukovski a răspuns astfel: “datorită unor anumite particularităţi din biografia mea, eu sunt alergic la cenzura politică”. Contractul a fost anulat, cartea nu a fost niciodată publicată în engleză şi niciun alt editor nu s-a arătat interesat să o traducă. De asemenea, nimeni nu a vrut să publice EURSS, un pamflet de Stroilov şi Bukovski despre rădăcinile sovietice ale integrării europene. O editură britanică foarte mică a tipărit în 2004 o versiune prescurtată a pamfletului care, iarăşi, a trecut neobservat.

Stroilov are o listă lungă de plângeri cu privire la jurnaliştii care şi-au arătat iniţial interesul pentru documentele sale, numai ca să-i spună mai târziu că redactorii lor consideră povestea nesemnificativă. Stroilov afirmă că, înainte de vizita lui Gorbaciov în Germania pentru celebrarea celei de-a 20-a aniversări a căderii zidului Berlinului, el a oferit presei germane documente care îl descriau pe Gorbaciov într-un mod deloc măgulitor. Nu s-a arătat niciun client. Știrile despre documentele care atestă planurile lui Mitterrand şi Gorbaciov de a transforma Germania într-un stat socialist dependent au generat puţin freamăt de curiozitate în Franța, dar nimic mai mult. Vasta colecţie a lui Bukovski despre sponsorizarea sovietică a terorismului palestinian (şi nu numai) rămâne în mare parte nepublicată.

Stroilov afirmă că el şi Bukovski l-au abordat pe Jonathan Brent de la Yale University Press, care conduce un proiect de publicare a istoriei războiului rece. El susţine că iniţial Brent a fost entuziasmat şi i-a cerut să scrie o carte, pe baza documentelor, despre primul război din Golf. Stroilov spune că a scris primele şase capitole, le-a trimis şi apoi nu a mai auzit nimic de la Brent, în ciuda faptului că i-a trimis numeroase email-uri. “Nu pot decât să speculez în legătură cu ce l-a speriat atât de mult în acea carte”, mi-a scris Stroilov .

Am încercat să îl contactez pe Brent şi, de asemenea, nu am primit niciun răspuns. Acest lucru nu înseamnă nimic; oamenii sunt ocupaţi. Cred că este vorba mai degrabă despre indiferenţă şi preocuparea cu alte lucruri, decât o suită de încercări complexe pentru a suprima adevărul. Stroilov vede în aceste evenimente “un fel de tabu, o vagă înţelegere comună din cadrul instituţiilor stabilimentului că este mai bine să nu faci valuri, să nu arunci cu pietre într-o casă de sticlă şi să nu se vorbească de frânghie în casa spânzuratului”. Eu suspectez o anomalie şi mai tulburătoare: nimănui nu îi pasă.

“Ştiu că va veni vremea”, spune Stroilov, “când lumea va trebui să se uite la aceste documente cu mare atenţie. Pur şi simplu nu putem evita acest lucru. Nu putem să ne croim un drum înainte până când nu vom privi în faţă adevărul despre ce s-a întâmplat cu noi în secolul al XX-lea. Chiar şi acum, indiferent cât de mult încercăm să ignorăm istoria, toate aceste întrebări revin constant în mintea noastră”.

Aceste întrebări revin constant, într-adevăr, dar puţini îşi amintesc că au fost puse şi în trecut şi puţini îşi amintesc răspunsul. Nimeni nu vorbeşte mult despre victimele comunismului. Nimeni nu ridică monumente comemorative nenumăraţilor oameni ucişi de statul sovietic. (În cartea sa larg ignorată, “Un secol de violenţă în Rusia sovietică”, Alexandr Iakovlev, arhitectul perestroikăi sub Gorbaciov, estimează numărul acestor victime între 30 şi 35 de milioane.)

În fapt există mulţi care sunt în continuare abonaţi la principiile esenţiale ale ideologiei comuniste. Politicieni, profesori universitari, studenţi, chiar şi ocazionalul şofer de taxi autodidact, sunt încă opuşi proprietăţii private. Mulţi rămân captivaţi de sistemele de planificare economică centrală. Stalin, potrivit sondajelor, este una cele mai populare figuri istorice din Rusia. Un număr considerabil de tineri din Istanbul, oraşul unde locuiesc eu, se descriu cu mândrie drept comunişti. Am întâlnit astfel de oameni în întreaga lume, de la Seattle la Calcuta.

Am insistat, pe bună dreptate, asupra denazificării totale şi pe bună dreptate îi condamnăm pe cei care acum încearcă să reînvie ideologia naziştilor. Dar lumea se complace într-un eşec periculos în ce priveşte recunoaşterea istoriei monstruoase a comunismului. Aceste documente ar trebui să fie traduse. Ar trebui să fie adăpostite într-o bibliotecă reputabilă, catalogate în mod corespunzător şi evaluate cu atenţie de către oamenii de ştiinţă. Mai presus de orice, aceste documente ar trebui să fie bine cunoscute de către un public care pare să fi uitat ce a însemnat cu adevărat Uniunea Sovietică. Dacă ele conţin ceea ce afirmă Stroilov şi Bukovski – iar toate dovezile pe care le-am văzut sugerează acest lucru – aceasta este obligaţia oricui care se pretinde cât de cât interesat de istorie, politică externă, precum şi de zecile de milioane de victime ale comunismului.

În original  icon-caret-right A Hidden History of Evil

icon-anchor

Surse de informare:

• Articol de Bukovski şi Stroilov, din revista National Review, despre colaborarea din anii 1980 dintre senatorul Edward Kennedy şi conducerea sovietică, având în vedere subminarea administraţiei Reagan: A Phenomenon Called Senator Kennedy
• Interviu cu Vladimir Bukovski despre EURRS: Former Soviet Dissident Warns For EU Dictatorship
• Traducerea clipului de mai jos conţine o greşeală: a se citi două duzini, sau 24, în loc de 2000. Bukovski vorbeşte despre “two dozen”.