Jean François Revel, pe numele adevărat Jean François Ricard, s-a născut pe 19 ianuarie 1924 la Marsilia. Familia sa era de origine din Franche-Comte. Îşi petrece copilăria la Marsilia in cartierul Sainte-Marguerite, şi face studiile primare şi secundare la Şcoala Liberă din Provence. După obţinerea bacalaureatului literar in iulie 1941, se pregăteşte la Lyon, la Lycée du Parc, pentru admiterea la Şcoala Normală Superioară, unde este primit în iulie 1943 al 24-lea, ex aequo, după primul examen. Avea atunci vârsta de 19 ani.

Din 1943 până la sfârşitul războiului, învățând pe vremea aceea pe strada Ulm, participă la Rezistenţă sub conducerea lui Auguste Anglés, sub pseudonimul “Ferral”. De aceea, în 1944, după Eliberare, este Însărcinat cu Afaceri în regiunea Rhône-Alpes timp de câteva luni.

În această perioadă de război îşi publică primele texte în revista “Confluences”.

În 1947-48, cu licenţa şi cu diploma de studii superioare în filosofie în buzunar, este numit profesor în Algeria, într-o medersa, la Tlemcen.

La întoarcere, duce timp de aproape doi ani o viată de boem.

Apoi, din ianuarie 1950 în octombrie 1952, pleacă să predea la Liceul Francez şi la Institutul Francez din Mexico.

In sfârşit, intre nov. 1952 – iul. 1956, este numit la Institutul Francez și deasemenea la Facultatea de Litere din Florenţa, unde predă istoria şi îşi pregăteşte doctoratul în filosofie pe care îl ia la întoarcerea în Franţa în iulie 1956.

În aceşti ani petrecuţi în străinătate învaţă spaniola şi italiana.

În continuare, face parte din cabinetul sub-secretarului de stat pentru arte şi litere, înainte să primească un post de profesor de filosofie la liceul Faidherbe din Lille, între 1957-59, apoi la liceul Jean-Baptiste Say din Paris până în 1963.

Părăseşte Universitatea în 1963 pentru a se consacra unei cariere de jurnalist şi scriitor.

Cariera sa literară începe în 1957 cu romanul Histoire de Flore şi mai ales eseul Pourquoi des philosophes. Opera sa va cuprinde în final vreo treizeci de cărţi, din care cele mai celebre sunt Ni Marx ni Jésus (1970), La Tentation totalitaire (1976), Comment les démocraties finissent (1983), La Connaisance inutile (1988), Le voleur dans la maison vide (1997), La Grande Parade (2000), L’Obsession anti-américaine(2001).

Şi-a asumat printre altele funcţiile de consilier literar şi de coordonator de colecţie la editurile René Julliard, Jean-Jacques Pauvert, Robert Laffont până în 1978, an în care devine directorul hebdomadarului l’Express, al cărui editorialist a fost începând din 1966. Demisionează de la conducerea l’Express în 1981 în urma unui diferend cu proprietarul Jimmy Golsmith, apoi devine, în 1982, editorialist la Le Point, post pe care îl va ocupa până la moarte.

Colaborează deasemenea, ca editorialist, la posturile de radio Europe 1, între 1989-1992, şi RTL, între 1995-1998.

În iunie 1997 este ales la Academia Franceză, în locul lui Étienne Wolff, în fotoliul nr 24.

Decoraţii primite:

• Ofiţer al Legiunii de Onoare
• Ofiţer al Ordinului Crucea de Sud din Brazilia
• Mare Ofiţer al Ordinului Henri Navigatorul al Portugaliei
• Comandor al Ordinului Isabela Catolică a Castiliei

J. F. Revel a murit în noaptea de sâmbată 29 aprilie 2006 la spitalul Kremlin-Bicêtre.

Dat fiind că Gorbaciov şi-a aniversat recent 80 de ani de la naştere, cu surle, trâmbiţe şi alte premieri (vezi aici si aici), am considerat că e de actualitate să traduc o parte din editorialele radiofonice ale lui J. F. Revel difuzate în anii `90 la postul de radio Europe 1. Editorialele aveau maxim 5 minute şi în ele Revel observă cu o claritate uimitoare ceea ce unii dintre noi abia acum înteleg, despre Gorbaciov şi despre comunism. Editorialele complete pot fi gasite pe site-ul https://chezrevel.net.

Gorbaciov

Directorul KGB Vladimir Kriutchkov a dat pe 11 dec. pe ecranele televiziunilor sovietice un avertisment sângeros către republicile URSS care ar dori să iasă din Uniune. “KGB-ul, a spus el, va apăra patria socialistă, opunându-se uneltirilor separatiste susţinute”, spune el, “de agenţi străini”. Iată-ne căzuţi, deci, în minciunile politice care ne duc cu 20 de ani înapoi. Unde oare a dispărut Glasnost-ul? Căci stim foarte bine, noi, în Franţa, că departe de a susţine dorinţele de independenţă ale Ţărilor Baltice sau ale Basarabiei, guvernele occidentale le-au abandonat de frica de a nu face rău, cui? Operei de liberalizare a lui Gorbaciov? Deci, se încurajează opresiunea pentru a permite liberalizarea? Logică perfectă. Dealtfel, în momentul în care la Oslo li se dădea Premiul Nobel pentru Pace reprezentanţilor domnului Gorbaciov, acesta fiind reţinut la Moscova, KGB-ul făcea la aceeaşi oră in Ţările Baltice mai multe razii poliţieneşti energice şi represalii împotriva cercurilor independentiste. Căci, să nu ne înşelăm în privinţa asta, şeful KGB vorbea în urma instrucţiunilor lui Gorbaciov şi pentru a-l susţine pe acesta. A precizat-o dealtfel foarte clar, în timpul alocuţiunii sale televizate. În occident circulă regulat zvonuri despre lovituri ale KGB-ului sau ale armatei împotriva lui Gorbaciov. Or, dacă există vreo lovitură de stat în acest moment, ea este pentru Gorbaciov şi împotriva republicilor. Kriutchkov este un apropiat al lui Gorbaciov, care l-a şi numit, aşa cum a numit recent şi la Ministerul de Interne un om pe gustul său, un general bun la toate, fost comandant şef în Afghanistan (ceea ce spune totul despre el). S-ar putea răspunde că militarii si KGB-iştii sunt cei care îsi impun punctul de vedere în faţa lui Gorbaciov; ar însemna să uităm că niciodată în mâinile vreunui şef de stat sovietic nu s-a concentrat atâta putere, fără să o exercite în mod totalitar dealtfel, trebuie să o recunoaştem. El acumulează dealtfel, în fiecare lună, reforme constituţionale mai mult sau mai puţin legale, pentru a acapara încă şi mai multă putere. Că această putere dealtfel nu îi serveşte la mare lucru, pentru că situaţia îi scapă de sub control, asta este o altă problemă. Dacă Gorbaciov va cădea, se va întâmpla pentru că nu mai controlează ţara şi nu pentru că nu ar mai controla armata sau KGB-ul. In faţa zbuciumului etnic şi economic care dizlocă Imperiul, Gorbaciov are o evidentă tendinţă, de câteva săptămâni, de a se replia în spatele celor trei bastioane tradiţionale ale regimului: partidul, KGB-ul şi armata. Un partid foarte slabit, sigur, dar care rămâne, a subliniat iarăşi Gorbaciov pe 10 decembrie, singura forţă politică la scară federală; ori obiectivul principal al lui Gorbaciov este să păstreze sau să prelungească această legatură federală, împotriva dorinţei republicilor, care vor să se elibereze de ea, inclusiv, şi mai ales, cea mai mare dintre ele, Republica Rusă. Nu mai este, de acum, un conflict al etniei ruse împotriva celor non-ruse, ci o luptă a tuturor naţionalităţilor împotriva comunismului şi a ceea ce îl întruchipează încă, puterea sovietică centrală. Pentru a para, Gorbaciov a elaborat un proiect al unui nou tratat al Uniunii, proiect abil, care oferă o largă autonomie republicilor, cu condiţia ca acestea să recunoască preeminenţa puterii centrale şi să îşi confirme apartenenţa la federaţie. Ce se întâmplă cu republicile care vor să părăsească federaţia? Pur şi simplu, jumătate dintre ele şi-au proclamat deja independenţa; ce vor face acestea? Pentru ele, ieşirea ar trebui să aibă loc conform procedurilor prevăzute în vechiul tratât al Uniunii, cel al lui Lenin, datând din 1922, şi care face succesul final practic inaccesibil, într-atât acest proces acumulează pe parcurs obstacole de nedepăşit şi condiţii imposibil de îndeplinit. Şmecheria e perfectă: vi se acordă suveranitatea, cu condiţia ca aceasta să rămână în practică subordonată puterii centrale şi dacă vreţi adevărata suveranitate, nu vi se acordă. Gorbaciov spune peste tot că trebuie evitate războiul civil, baia de sânge, libanizarea URSS-ului, dar face totul ca să le provoace prin amânarile şi eschivele sale. Ajungând la puterea supremă în 1985, Gorbaciov avea în faţa lui două mari fronturi de lucru: economia şi reorganizarea internă a Imperiului Sovietic. A falimentat în primul şi se apropie de catastrofă în cel de-al doilea.

Gorbaciov şi autoritarismul

În septembrie anul trecut Gorbaciov şi-a adăugat la puterile enorme pe care le poseda deja pe aceea de a transforma prin decret economia sovietică în economie liberala în 18 luni. Sigur, nu se poate nega progresul libertăţilor în Uniunea Sovietică în comparaţie cu perioada anterioară, în special al libertăţilor de exprimare şi de opinie; dreptul fiecăruia de a-şi practica propria religie, spre exemplu, tocmai a fost restabilit. Dar pe terenul politic, Mihail Gorbaciov, şeful partidului, şeful statului, şeful Sovietului Suprem care ţine rol de parlament fără a fi într-adevăr aşa ceva, a cucerit, cel puţin pe hârtie, o putere de acum înainte absolută. Această ascensiune spre absolutism conjugată cu un recul al totalitarismului este unul din amestecurile cele mai ciudate din istoria contemporană, cu atât mai mult cu cât este un absolutism cvasi-nepuţincios, Gorbaciov având din ce in ce mai puţină priză în teritoriu; acest fenomen a fost foarte bine analizat într-o carte ce va apărea la editura Olivier Orbon, intitulată “Al şaptelea Secretar” a unuia dintre cei mai renumiţi sovietologi ai timpului nostru, Michel Ellaire. Gorbaciov este, într-adevăr, al şaptelea Secretar General al PC al Uniunii Sovietice de la Lenin încoace. Metamorfoza Uniunii Sovietice în ultimii 5 ani şi jumătate este, după toate aparenţele, o liberalizare, dar ea diferă de revoluţiile democratice din 1989 din ţările Europei centrale. Lipseşte, într-adevăr, un mic detaliu: sufragiul universal. Mihail Gorbaciov este, de pe-acum, singurul şef de stat sau de executiv din Europa care să nu fi fost ales de popor. Asta îl deosebeşte de acum, bineînţeles, nu numai de conducătorii Europei occidentale, dar şi de cei ai Europei centrale. Gorbaciov şi-a văzut atribuite noile puteri dictatoriale de către Sovietul Suprem, el însuşi provenit din Congresul Deputaţilor Poporului, care ei înşişi nu sunt decât în parte aleşi şi asta după nişte criterii inegale, care păstrează membrilor PC un anumit număr de mandate, câştigate dinainte. URSS a încetat să mai fie totalitară, dar nici nu a câştigat un regim în totalitate democratic, ci este un regim definit destul de bine de editorialistul The Observer din Londra, Michael Ignatieff, ca “un regim autoritar-charismatic”. Din păcate şi charisma şi autoritatea sunt din ce în ce mai degradate. De ce altfel ar fi simţit Gorbaciov nevoia să facă să îi fie atribuite atâtea puteri suplimentare? Pentru că dificultatea, pentru el, nu este să decidă în mod suveran, ci să facă să fie aplicate aceste decizii. Deja în ian. 1988, se împlinesc în curând 3 ani de atunci, a făcut să intre în vigoare tot soiul de reforme economice fundamentale care au rămas practic toate literă moartă. De atunci, republicile s-au apucat, unele după celelalte, să îşi proclame autonomia, ceea ce diminuează capacitatea puterii centrale de a se face ascultată; dealtfel, Gorbaciov el însuşi nu pare să ştie foarte clar ce vrea. Toată vara a ezitat între proiectul de reformă economică radicală al economistului Stanislas Shatalin susţinut de preşedintele Republicii Ruse Boris Eltsin, şi proiectul ceva mai conservator al primului ministru Nikolai Ilitckov. De fapt, Gorbaciov ar fi putut să aleagă între aceste două variante fără să ceară puteri noi; a început prin a cere o sinteză a celor două programe, care s-a dovedit imposibilă, apoi a sugerat vag organizarea unui referendum, ceea ce ar fi necesitat intervale de timp prea mari, având în vedere nevoia urgentă de a actiona, în sfârşit, a făcut sa îi fie dat dreptul de a guverna prin decret, fără să precizeze ce vrea să decreteze, sau mai degrabă primul decret al “guvernării” Gorbaciov nu a fost un act de reformă care să fi mers în direcţia economiei de piaţă ci un act tipic de planificare centralizată: el a mers să ordoneze autorităţilor locale să trimită hrană şi materii prime în celelalte părţi ale URSS, ceea ce risca să fie o a mia frecţie la picior de lemn – cum să vindeci pe cale autoritară o penurie care s-a născut tocmai din cauza excesului de autoritate ?

Reformele lui Gorbaciov

Liderii occidentali se chinuiau să apere Perestroika, să îl ajute pe Gorbaciov să realizeze Perestroika, în timp ce în URSS reforma economică deja se oprise, situaţia materială a populaţiei nu înceta să se deterioreze, iar impopularitatea lui Gorbaciov să crească. Acest eşec al lui Gorbaciov are numeroase scuze, cu toate că liderii occidentali nu vor să îl accepte; tocmai le-a explodat în faţă odată cu manifestaţiile de 1 mai care au arătat măsura urii al cărei obiect este Secretarul General-Preşedinte. Oamenii politici şi comentatorii occidentali se bazează, de regulă, pe ipoteza că Gorbaciov nu e ameninţat decât de conservatori. Această versiune este cea pe care Gorbaciov are tot interesul să le-o transmită, pentru că astfel el trece drept liberalul cel bun care trebuie apărat de conservatorii cei răi, adepţi ai întoarcerii la comunismul pur. Dar conservatorii, în ultimele alegeri, acelea din Republica Rusă, au avut rezultate lamentabile. Nu neg pericolul conservator dar, în realitate, pericolul politic cel mai mare căruia trebuie să-i facă faţă Gorbaciov nu vine de la dreapta, ci de la stânga, care tocmai a câştigat controlul municipalităţilor la Moscova şi la Leningrad. Să ne uităm cu cine polemizează, împotriva cui se apără, cui îi răspunde Gorbaciov de un an: mereu cu cei de la stânga se luptă, cu Saharov, când acesta încă trăia, cu Eltsin sau cu istoricul Iuri Afanasiev, cu grupul radical inter-regional, cu minerii grevişti, cu ziarele “Fapte şi argumente” sau “Glasnost”, cu nationalităţile care-şi revendică independenţa; trebuie să întelegem că, pentru sovietici, în acest moment, dreapta e reprezentată tocmai de Gorbaciov. Acea calificare era în mod evident foarte injustă pentru că, dacă manifestaţiile din 1 mai au putut avea loc, a fost graţie lui şi relativei sale democratizări, dar pe de altă parte, de doi ani el anunţă în fiecare săptămână reforme economice senzaţionale, care nu sunt niciodată aplicate. De ce această amânare la infinit? Pentru că de un an de zile a fost eliberată mareea democratică în Europa Centrală şi pentru că Gorbaciov a înţeles, în lumina acestei experienţe, că nu se poate reforma comunismul pe jumătate. Ce vroia el să facă în Europa Centrală? Nu ceea ce s-a întâmplat, adică bascularea completă către un program de democratizare totală şi economie capitalistă; ceea ce vroia el să facă era să dea la o parte pe bătrânii conducători de tip brejnevian şi să instaleze în locul lor conducători comunişti de tip modern şi puţin mai binevoitori: Egon Krentz în RDG, Urbanek în Cehoslovacia, Grosch în Ungaria. Or, o mişcare irezistibilă a măturat în 3 luni în toate aceste ţări pe conducătorii neo-comunişti gorbaciovieni; singurul rămas încă la locul lui este Iliescu din România, dar pe care românii nu par să-l aprecieze foarte mult. Gorbaciov vede deci deschizându-se în faţa lui în URSS perspectiva nu a unei reforme economice şi politice progresive şi controlate, ci a unei totale prăbuşiri a structurilor economico-politice ale leninismului. Dintre inscripţiile care figurau pe esarfele manifestanţilor din 1 mai din Piaţa Roşie, două m-au frapat în mod deosebit: prima – “preşedinte ne-ales=dictator”, şi cealaltă – “socialismul? nu, mulţumesc”. Aceste devize ne dezvăluie că de acum înainte nici democratizarea partială, nici liberalizarea economică a moderatului, limitatului Gorbaciov nu le par suficiente cetăţenilor; au luat la cunoştinţă, până şi ei, că singura metodă de a ameliora socialismul este să-l aboleşti.

Europa post-comunistă

Una din trăsăturile principale ale noii Europe configurate de Tratatul de la Paris este aceea că cetăţenii ei vor putea reîncepe să circule liber, să iasă din ţara lor pentru a merge sau char pentru a se stabili într-o altă ţară; putem deci prevedea că un enorm flux migrator se va forma dinspre est către vest. În noul deceniu care începe, Europa va trebui să controleze nu numai emigraţia tradiţională, care urcă de la sud către nord, ci şi noua emigraţie care se avântă, deja, de la Urali către Atlantic. Această maree va ajunge nu numai în Europa occidentală ci şi în primul rând, în unele ţări din Europa centrală. De fapt, noua Europă nu e numai cu două viteze, cum se spune, ci cu trei etaje: etajul prosper al Europei occidentale, etajul intermediar al celor trei ţări centrale – Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia, şi etajul celor foarte săraci, acolo unde comunismul a mers până la capătul ravagiilor de care a fost în stare: România, Albania, Bulgaria, şi mai ales, imensa şi disparata Uniune Sovietică. Ţările intermediare sunt deci neliniştite. Vaclav Havel a spus-o: Cehoslovacia se teme de afluxul excesiv de emigranţi din URSS care părăsesc o ţară lipsită de speranţă; deja guvernul ceh a trebuit să deschidă tabere pentru a adăposti români, bulgari, albanezi; Polonia e agitată de spectrul milioanelor de sovietici infometaţi care i-ar putea forţa frontierele; ea tocmai a creat un minister special care să se ocupe de acest val iminent. O altă ţară care işi face griji e Finlanda; în aceste două luni, fluxul emigraţiei a crescut prea mult; deja, ea beneficiază de muncitori zilieri non-emigranţi. În fiecare zi, muncitori necalificaţi provenind din statele baltice şi din Sankt-Petersburg, merg să muncească în Finlanda, unde există o ofertă mare de locuri de muncă necalificate. Aceşti trans-frontalieri câştigă în Finlanda de 3-4 ori mai mult decât ar putea câştiga în URSS. Astăzi, 7 milioane de sovietici sunt şomeri, şi chiar cei care au o slujbă sunt atât de prost plătiţi încât vor rezista cu greu tentaţiei salariilor mari din vest. Gandiţi-vâ că un medic-şef dintr-un spital din Moscova câştigă oficial 400 de franci pe lună; viza de ieşire din ţară, odinioară aproape mereu refuzată, devine acum foarte uşor de obţinut; sovieticii nu mai sunt prizonieri în propria lor ţară. Dacă restructurarea economică va continua, sau, de fapt, dacă va începe cu adevarat, se prevăd in URSS 30-40 milioane de şomeri, un sfert din populaţia activă, 25%; şomajul în Franţa, unul din cele mai ridicate din Europa, pentru a vă da un termen de comparaţie, e la 10%. Ne imaginăm deci presiunea migratorie gigantică pe care URSS-ul o va exercita asupra ţărilor vecine, şi chiar asupra ţărilor mai îndepărtate. Germania este cea care este în pericol de a fi, într-o primă fază, un mare centru de primire. Ea va primi pe cetăţenii de etnie germană, rezidenţi de una, două sau zece generaţii în România, Polonia sau în regiunea Volgăi, aceştia vor primi imediat cetăţenia germană, apoi vor veni polonezi, ucraineni, bielo-ruşi, ruşi, câteva tabere au fost deja deschise pentru cei care nu au permise de lucru, în sfârşit, o tragedie uitată, ascunsă, puţin cunoscută, e cea a muncitorilor odinioară livraţi de către ţările comuniste de peste mări, ţărilor surori ale Europei, în schimbul aprovizionării cu diverse mărfuri – angolezi, mozambicani, vietnamezi, veritabili sclavi moderni. Aceşti nefericiţi sunt încă acolo, ei nu vor şi nici nu pot fi repatriaţi, ei doresc să emigreze către vest. Cehoslovacia, spre exemplu, a moştenit câteva zeci de mii de foşti sclavi vietnamezi care au fost deportaţi de guvernul de la Hanoi în aclamaţiile progresiştilor din lumea întreagă. Prin urmare cei care aveau probleme în a digera Europa celor 12, foarte omogenă, pot să se pregătească să mestece o bucată cu mult mai tare şi mai îndărătnică.

Economia comunistă

Criza deschisă de agresiunea irakiană nu trebuie să ne facă să uităm transformările suferite de Europa Centrala şi de Uniunea Sovietică care, pe termen lung, vor contribui fără indoială mult mai mult la remodelarea lumii. Primul Ministru sovietic tocmai a declarat că aplicarea prea rapidă a unui plan radical de reforme economice riscă să provoace pur şi simplu dezintegrarea Uniunii Sovietice. Nikolaï Ryjkov se îngrijorează degeaba, căci dezintegrarea URSS a avut deja loc; practic toate republicile şi-au proclamat autonomia sau chiar independenţa, la fel cum şoarecii abandonează o navă care se scufundă. Diatriba lui Nikolaï Ryjkov, dealtfel virtual sau efectiv demisionar, rezultă dintr-o dispută survenită între el şi Mihail Gorbaciov în faţa Sovietului Suprem; Gorbaciov s-a raliat brusc planului aşa numit “al celor 500 de zile”, elaborat de vechiul său duşman, preşedintele Republicii Rusia, Boris Elţîn, plan de o temeritate nebună care încearcă un fel de “vindecare de urgenţă”, un Big Bang economic care ar dura 500 de zile începând din 1 octombrie. Ce vizează planul de 500 de zile? Construirea în pas de marş a unei economii de piaţă, cu privatizări masive, deci proprietate privată şi capitalism; parintele său spiritual, economistul Stanislas Chatalin, nu se mai oboseşte să împace şi capra şi varza, pe motiv că “socialismul de piaţă”, sau “a treia cale”, ar fi o simplă fantezie a unor ideologi depaşiţi de evenimente. Dar iată, URSS-ul nu dispune de materialele necesare pentru a construi capitalismul, care necesită secole întregi ca să fie găsite, şi nici de oamenii capabili să le folosească, şi aceştia având nevoie de ani întregi ca să se formeze. Poate ea să treacă în 500 de zile, sau chiar în 500 de ani, la economia de piaţa? Ne putem îndoi. Căci, trebuie să înţelegem bine asta, o economie comunistă e un organism complet zdrobit, care nu poate fi comparat nici măcar cu economiile medievale de odinioară sau cu economiile actuale în curs de dezvoltare, două exemple ne vor face să înţelegem asta. Graţie condiţiilor meteorologice deosebit de favorabile, niciodată, de mai multe decenii încoace, agricultura sovietică nu cunoscuse o recoltă la fel de abundentă ca aceea de anul ăsta. Or, toată lumea ştie că, deasemenea, niciodată până acum penuria alimentară nu a fost aşa de gravă ca în acest moment. De ce? Pur şi simplu pentru că URSS-ul este încapabil să recolteze tot ce a crescut, incapabil să transporte tot ce s-a putut recolta, incapabil să stocheze în bune condiţii de conservare tot ce s-a reuşit totuşi să se transporte, încăt o parte uriaşă din recoltă putrezeşte. Se estimează că, la capătul lanţului, între 30-40% din producţie se pierde. În evul mediu sau în lumea a treia, când recoltele sunt proaste, apare foametea, adevărat, dar când sunt bune, ele pot fi adunate şi stocate. Aceasta e diferenţa între o economie primitivă, dar normală, şi o economie anormală, căci “spartă” de comunism, cu alte cuvinte care nu mai este deloc o economie. Alt exemplu: petrolul. URSS-ul, care are în abundenţă, nu poate profita de creşterea recentă de preţ ca să crească exporturile în străinatate, pentru că echipamentele sale sunt prea vetuste iar modul de organizare prea risipitor. Din contră, producţia a scăzut puternic faţă de anul trecut, consumatorii duc lipsă chiar de benzină la pompă. De data asta a venit momentul adevarului: pe vremea când, acum vreo 3 ani, Gorbaciov vroia să vindece încetişor economia, aceasta era deja moartă, până şi el a recunoscut-o; nu mai e vorba de a trece, cum se spune, de la socialism la capitalism, ci din neant la fiinţă.

Revoluţia post-comunistă

În 1989 ţările Europei Centrale şi-au eliminat regimurile totalitare; în 1990 ele întâmpină mari probleme în a construi în locul lor, un alt sistem. Se vorbeşte adesea de revoluţiile înfăptuite de aceste ţări – dar, dacă prin revoluţie se înţelege transformarea unei ţări, atunci, în Europa Centrală, revoluţia rămâne să fie făcută. În primul rând trebuie să distingem între ţările unde planul lui Gorbaciov a reuşit şi cele unde a fost pulverizat de presiunea populară: iniţial, Gorbaciov nu intenţiona, bineînţeles, să pulverizeze comunismul în Europa, el intenţiona să îl modernizeze, aducând la putere adepţi prezumaţi ai perestroikai; acest program nu a reuşit decât în două ţări, România şi Bulgaria. Comuniştii de acolo şi-au schimbat eticheta, dar au pastrat puterea; sunt “travestiţi politici”, aşa cum îi numea recent cotidianul italian “Il giornale”. Se va obiecta că au fost legitimaţi, recent, prin vot; tehnic, este exact, însă în ce condiţii s-a votat? Cele 85 % voturi primite de preşedintele român, Ion Iliescu, adică abia cu câteva procente mai puţin decât scorul fostului preşedinte Ceauşescu, creează o aparenţă democratică – victorie zdrobitoare în toate sensurile cuvântului. Este deci ciudat că un preşedinte aparent atât de adorat de poporul său să aibă nevoie pentru a se menţine la putere să atace mulţimea de manifestanţi nu numai cu armata şi cu poliţia ci deasemenea cu miliţiile ilegale ale ex-partidului comunist compuse din mineri transformate în secţiuni de asalt – metodele lor sunt în plus asemanatoare până la identitate cu acelea ale sinistrei Gărzi de Fier fasciste de dinainte de război pentru că ei asasinează manifestanţii şi simplii trecători lovindu-i cu bare de fier. Fostele partide de opoziţie, zdrobite de patru decenii de totalitarism n-au fost nici ele, desigur, prea convingatoare, cu atât mai puţin cu cât au fost lăsate să vorbească puţin; dar, în plus, s-a întâmplat un lucru curios. În toate revoluţiile, de obicei, sunt vazute apărând numeroase personalităţi politice noi; aici, în şase luni, nimic, nimeni. Travestiţii politici încuiaseră bine centrele de putere, mijloacele de comunicare, organizaţiile de propagandă, locurile de întâlnire, pentru că nu au restituit naţiunii imensul patrimoniu imobiliar şi financiar furat de partidul comunist; sub ce pretext şi le-au apropriat ei, cu ce drept, în ce scop? Se vede că, pentru români şi bulgari, revoluţia nu s-a terminat. Ea nu e terminată, deşi din motive diferite şi, din fericire, în mod mai puţin tragic, în Ungaria, în Germania de Est, în Cehoslovacia şi în Polonia. În aceste ţări, revoluţia politică a avut loc. Aparatcikii comunişti din al doilea val, pe care îi alesese Gorbaciov, au fost măturaţi în câteva săptămâni şi înlocuiţi cu democraţi autentici şi nu cu travestiţi. Dar ceea ce a rămas în pană acum este transformarea societăţii; ea este frânată de un sentiment binecunoscut, chiar şi în lumea occidentală, şi cu atât mai mult în aceste societăţi sclerozate – frica de schimbare. Într-adevăr, trecerea de la o economie în care populaţia somnola penibil, dar fără riscuri, fără neprevazut şi fără să muncească prea mult, la o economie de concurenţă, de productivitate crescută, cu o inovaţie tehnologică neîncetată, e o operaţie care poate să sperie. Chiar şi Germaniei de Est, care are totuşi avantajul unei surori mai mari milionare pregatită să plătească factura schimbării, îi e frică de saltul în necunoscut. Ce vor deveni, observa un responsabil al noului Forum Ceh, învingător în alegeri, acele sute de mii de mici birocraţi, neproductivi cu care Partidul Comunist împănase aparatul de stat, mai mult pentru a le recompensa fidelitatea politică decât competenţa? Şi nu sunt singurii speriaţi de ritmul de muncă occidental. Cu sarcasmul său obisnuit, Alexander Zinoviev, marele romancier dizident scrie că, în Europa de Est, oamenii vor să concilieze lenea şi parazitismul comunist cu abundenţa capitalistă. E mult mai greu decât s-a spus, chiar şi după ce am ieşit din comunism, să ieşim dintre consecinţele comunismului; ţările Europei Centrale au depaşit comunismul dar, ca să zicem aşa, pentru ele reanimarea abia începe.

Economia în Europa de Est

Recesiunea în URSS şi în Europa de est a fost mult mai dură decât se prevăzuse. Aceasta este concluzia Raportului Comisiei Economice a ONU în legatură cu anul 1990. De atunci, lucrurile s-au agravat; primul trimestru din 1991 s-a transformat într-o adevărată catastrofă în Uniunea Sovietică, odată cu scăderea producţiei cu 12%; iarăşi, recent, unul din economiştii care lucraseră la efemerul “plan de 500 de zile” al lui Gorbaciov declara pentru ziarul moscovit “Argumente şi fapte” că “E absurd să vrei să distribui atâta timp cât nu produci nimic. Reforma economică n-a fost încă cu adevărat începută”. De fapt, termenul de “recesiune” folosit de Comisia ONU e impropriu. Recesiunea este incetinirea unei economii care, în mare, funcţionează; ţările din est se găsesc într-o situaţie diferită: ele nu mai au practic economie. Ele nu mai puteau funcţiona în cadrul socialist şi nu reuşesc să pornească pe drumul capitalist. Soluţia nu depinde de o simplă problemă de “ştergerea datoriilor”, de “investiţii” şi de “credite din partea occidentului”, nimic nu demonstrează asta mai bine decât prabuşirea Germaniei de Est, din moment ce, în urma fuzionării cu Germania de Vest, ex-RDG-ul nu mai are nici o problemă cu creditul – plouă cu mărci, semnala recent hebdomadarul economic din Dusseldorf; şi totuşi, e un dezastru: se vorbeşte de 4 milioane de şomeri, în curând, numai în ex-RDG, dintr-o populaţie activă de aproape 10 milioane de salariaţi, adică 40% şomaj, vă puteţi închipui tragedia. Producţia a scăzut cu 60% în industria alimentară, cu 35% în industria mecanică, nu mai există industrie auto, nemulţumirea populară creşte, manifestaţii de protest au loc de câteva sptămâni la Leipzig şi la Dresda, cancelarul Helmut Kohl, idolatrizat acum un an, este mereu huiduit, deşi triumfase la alegerile din 2 dec. anul trecut, dealtfel noua modă fiind să se lovească în Helmut Kohl. Necazurile actuale dovedesc, se spune, că s-a pripit să facă unificarea Germaniei; pe plan economic, e discutabil, dar, ceea ce l-a facut pe Kohl să se grăbească a fost, în mod prioritar, imperativul politic, moral, emoţional şi istoric al unificării. În primul rând germanii din est nu mai puteau suporta sistemul socialist care, dealtfel, rămăsese complet în pană, lucru care se uită în mod neatent astazi, apoi Kohl trebuia să prindă din zbor o ocazie extrem de favorabilă, o “fereastră de oportunitate”, cum spun strategii, să profite de buna dispoziţie sovietică şi de nevoile financiare ale lui Gorbaciov din toamna lui 1990. Dacă Kohl ar fi amânat, aşa cum îl sfătuia stânga germană, ar fi fost poate prea tarziu, conservatorii, armata, KGB-ul ar fi recâştigat supremaţia în URSS, Gorbaciov ar fi trecut de partea cazacilor, Shevarnadze, ministrul de externe pro-occidental şi-ar fi dat demisia; imaginaţi-vă ce bătaie de cap ar fi însemnat astazi, pentru Europa, o Germanie încă divizată. Dar soluţia politică nu rezolvă problema economică; aceasta se rezumă la un singur rând: nimeni, şi nimic, din ceea ce există în momentul de faţă în Germania de Est nu e utilizabil. Ceea ce ne invită să re-gândim de sus şi până jos problema reconstruirii economice a Europei de Est în general; pentru că nu poate fi comparată cu reconstrucţia economică a ţărilor din Europa de Vest dupa 1945, şi nici măcar cu reconstruirea economică a ţărilor în curs de dezvoltare. Criminalii imbecili din banda lui Baader crezuseră că găsiseră soluţia: să îl asasineze pe omul însărcinat să conducă privatizarea economică a fostei RDG, este fără indoială ceea ce s-ar putea numi “soluţia revolutionară”. Rămâne acum să găsim soluţia civilizată.