Problema organizațiilor supranaționale

Campaniile ecologiste evidențiază riscurile asociate cu funcționarea instituțiilor transnaționale. Înființate în scopuri nobile, organizate, în multe cazuri, de către idealiști dezinteresați, se alienează rapid și încep să lucreze în interesul politic și material al grupurilor din care sunt constituite. Marile campanii, precum cele ecologiste, sunt pentru ele metoda ideală de a-și extinde sferele de influență și de a obține noi resurse. Lupta contra emisiei de CO2 oferă mai mult decât suficiente exemple în acest sens. Sub lozinci nobile, are loc o luptă nemiloasă împotriva adversarilor, diverse lobby-uri își aranjează interesele etc.

Problema privește nu numai campaniile individuale, ci natura însăși a activității unor astfel de instituții.

Funcționarea Organizației Națiunilor Unite furnizează o mulțime de dovezi ale degenerării acestei organizații, care a deviat în mod fundamental de la ideea ce constituia rațiunea ei de a exista. Încredințarea conducerii Comisiei ONU pentru Drepturile Omului Libiei lui Muammar Gaddafi, despotul sângeros, sprijinitor al terorismului global și persecutor al opoziției din țara lui, a fost numai o demonstrație, poate cea mai spectaculoasă, a acestui fapt. Un alt exemplu este modul de funcționare al UNESCO (Organizația ONU pentru pentru Educație, Știință și Cultură), care nu doar consumă cea mai mare parte a fondurilor pentru nevoi interne, dar, în repetate rânduri, sub stindardul apărării țărilor Lumii a Treia, a încercat să introducă un fel de cenzură globală.

Aceste procese rapide de degenerare a organizațiilor internaționale sunt legate probabil de lipsa de supraveghere asupra lor din partea opiniei publice care, în privința instituțiilor statale, de bine, de rău, funcționează totuși. Foarte probabil, un lucru atât de puțin concret ca „opinia publică mondială” este mult mai ușor de manipulat de către lobby-urile puternice decât opinia publică dintr-o țară anume, mult mai conștientă de rolul ei (și de interesele ei), ceea ce nu înseamnă că această opinie publică nu este, în prezent, manipulată, chiar şi în țările care se bucură de libertate. Trăim într-o eră a relaxării standardelor, care ne este vândută drept rod al progresului moral și civilizațional. Totuşi, opinia publică este mult mai ușor de manipulat în mod arbitrar, dacă ea nu are fundamentul unei comunităţi conștiente de interesele sale.

În situația în care nu există reguli tari, care să facă posibilă evaluarea atitudinilor și comportamentelor, și nu există nici vreo comunitate, care să poată verifica funcționarea grupurilor și entităţilor, este mai ușor să se dezvolte corupţia, înţeleasă în sens larg, aceasta găsindu-și, în plus, şi o argumentare ideologică, doar este vorba de ţeluri vrednice de laudă, la scară globală. Acțiunile umane, în lipsa unui control extern, au fost întotdeauna mult mai expuse la ispite, ceea ce s-a văzut în diferitele excese ale colonialismului, probabil, cel mai bine cuprinse artistic în Inima Întunericului de Joseph Conrad. Astăzi, din fericire, tipul de oportunități care se deschideau în fața lui Kurtz, nu există, dar asemănarea atitudinii noilor stăpâni ai destinelor noastre cu personajul de ficţiune al lui Conrad este uimitoare.

Reprezentanții instituțiilor internaționale, prin natura lucrurilor, intră în conflict cu autoritățile statelor suverane. Desigur, ei au o altă atitudine față de aceia care sunt capabili să profite de aceste organizații pentru a-şi realiza interesele lor. Cel mai bun exemplu al acestui fenomen este, de ceva timp, funcționarea UE. Instituțiile europene, în prezent, lucrează împotriva suveranității statelor mai slabe, adesea în interesul duetului dominant, germano-francez.

Uitarea legii naturale

Organizațiile internaționale și dreptul internațional sunt privite și promovate ca reprezentând un nou nivel al progresului. Ele ar trebui să depăşească egoismele naționale, asociate epocii dominaţiei statelor-națiune, și conflictele produse de acestea, nu arareori terminate în războaie. Și să ne conducă în împărăţia „păcii veşnice.”

Această utopie contemporană a rezultat atât dintr-un diagnostic unilateral în ce priveşte sursele răului secolului XX, numit secolul totalitarismelor și al războaielor, precum şi dintr-o evaluare prin prismă ideologică a vremurilor noastre. Afirmația că doar datorită comunităţii europene s-a asigurat pacea pe continent, timp de aproape șaptezeci de ani, este un abuz de interpretare tipic, ce permite ca orice element al realităţii, selectat arbitrar, să fie considerat a fi cauza acelei stări de lucruri. Chiar dacă suntem de acord că procesul de integrare europeană a facilitat depășirea unor animozităţi de lungă durată, totuşi, la aceasta au contribuit mulți alți factori, și, cu siguranță, UE, în forma sa actuală, nu numai că nu este necesară pentru aceasta, ci provoacă, în plus, noi conflicte naționale, părând să trezească la viaţă tensiuni latente.

Excesele naționalismelor au fost doar una dintre cauzele conflictelor internaționale și nu au avut o influență mare asupra apariției totalitarismelor. Formele atât de extreme ale naționalismelor, precum şi totalitarismele, sunt opera modernității, în special a acelei evoluții, care a dus la contestarea legii naturale. Acceptarea sa formală nu protejează împotriva degenerării ordinii politice și nici împotriva multiplelor manifestări ale nedreptăţii, dar respingerea sa ne lasă expuşi la contestarea ordinii etice elementare.

Dacă etica și categoria ei fundamentală care este dreptatea le considerăm derivate din istorie şi din condițiile culturale, adică drept expresie variabilă a specificului local, atunci nu vom ști cum să mai apărăm drepturile universale ale omului, și nici pe ce să mai sprijinim judecarea chiar şi a celui mai criminal regim. Însă, dacă presupunem că demnitatea omului este înnăscută, identică, indiferent de diversitatea culturală, atunci acceptăm prin aceasta, cel puțin, un oarecare minimum antropologic ce face referire la natura umană.

Diferitele concepţii asupra legilor naturii se situează între doi poli: unul le tratează ca fiind ordinea lumii, proiectată de Creator, ordine din care face parte şi omul; celălalt le reduce la principiile elementare ale rațiunii umane. În fiecare dintre acestea, însă, există fundamentul dreptăţii, universal, independent de voinţa omului, dar identificabil de către acesta, pe baza căruia el poate nu atât crea, cât descoperi etica, de care suntem obligaţi să ţinem seama. Din aceasta ar trebui să rezulte dreptul pozitiv.

Dacă punem sub semnul întrebării orice lege naturală, așa cum s-a întâmplat în pozitivism, devenim o jucărie aflată la voia grupurilor dominante, ceea ce au arătat experienţele noastre din secolului XX. Nu statul-națiune a fost sursa exceselor de naționalism, ci respingerea de către ele a legii naturale, și, prin urmare, a principiului universal al dreptăţii, care împiedică reducerea omului la un element dintr-un ansamblu mai mare sau nerespectarea demnității sale inerente.

Noua utopie

Interpretările ideologice ale răului din secolul XX au închis ochii asupra faptului că totalitarismul a fost rezultatul separării legii de moralitate și contestării fundamentului natural al dreptului. Au văzut sursa răului în funcționarea unor state naţionale puternice. Prin urmare, au considerat că remediul faţă de acestea ar fi independența legii de structurile de stat, atât prin dezvoltarea normelor supranaționale, cât și prin încercarea de a înfiinţa organizații internaționale, care le-ar putea supraveghea.

În acest fel, răspunsul la încercarea utopică, reprezentată de pozitivism, de a face legea „științifică”, a devenit o altă utopie. Versiunea ei contemporană constă în presupunerea că legea trebuie să ordoneze definitiv lumea umană. Unul dintre aspectele acestei utopii au devenit drepturile omului, tratate ca proiectul unui nou model de sistem. Pentru a îndeplini această sarcină, ele sunt dezvoltate și extinse după bunul plac, ceea ce a dus la îndepărtarea lor de fundamentul dreptului natural, deschizând drumul pentru creativitatea arbitrară, ideologică, și conducând la risipirea totală a ideilor inițiale pe care acestea se bazau.

În măsura în care drepturile omului au o dimensiune universală, ele trebuie să se reducă la un minimum evident. În prezent, avem de-a face cu opusul acestei situaţii. Deci, în locul unui fundament al dreptului pozitiv, avem o cârpeală ideologică incoerentă, adesea intrinsec contradictorie. Aceasta este efectul la care duce, cu necesitate, tratarea lor drept o modalitatea de a pune în ordine realitatea socială. În această versiune, ele vor trebui să interfereze cu specificul național.

Legea naturii, sau drepturile clasice ale omului, ce rezultă din aceasta, nu exclud diferențele culturale reprezentând diferite variante de raționalitate. Identitatea universală a naturii umane și demnitatea umană înnăscută, ce rezultă din ea, nu contestă posibilitatea unor modalități diferite de organizare a lumii umane. Diversele culturi, împreună cu tradițiile lor, crează diferite forme ale ordinii umane și este suficient să adere la principiile dreptății ca să nu existe nici un motiv pentru a le contesta. Premiza imperfecțiunii omului, și, prin urmare, a civilizației sale, înseamnă că ar trebui să acceptăm posibilitatea unei rezolvări alternative a multor probleme umane. Aceasta implică posibilitatea de a forma în feluri variate diferite instituții. O legiferare rațională trebuie să presupună că nu este în măsură să prevadă toate accidentele sau toate împrejurările.

În schimb, gândirea utopică acceptă posibilitatea soluționării definitive a tuturor problemelor și, deci, ia în considerare răspunsuri uniforme la toate întrebările de bază și proiectează un singur model al ordonării definitive a lumii. Paradoxul vrea ca ideologia liberală de stânga, dominantă astazi, promovând egalitatea în drepturi a diferitelor modele de existență individuală și, respingând orice posibilități naturale de a le evalua, construiește în același timp singurul model acceptabil de funcționare a comunității, guvernat de o lege cu ambiții de-a dreptul totalitare. „Eliberat”, în sfera moravurilor, omul este închis într-o cușcă tot mai strâmtă de reguli birocratice, care sunt raționale numai din puncul de vedere al proiectanților lor.

Optând declarativ pentru pluralism, utopia contemporană încearcă să impună un model perfect, deci unic, de organizare a societății. Lovește în culturile existente în mod real, și, deci, inevitabil, în culturi particulare. Deosebit de semnificativ stau astfel lucrurile în cazul proiectului actual al UE și, mai ales, al felului în care funcționează în ea raportarea la lege.

Un singur model

De la început, sloganul „armonizării legislației” ar trebui să ridice îndoieli serioase. Statele Unite ale Americii sunt o țară unică, iar cetățenii lor au un puternic simț al identității naționale, aceasta deși există diferențe între legile statelor individuale – legi care, în pofida tendinței spre uniformizare, rămân distincte chiar și în chestiuni fundamentale, cum ar fi pedeapsa cu moartea. Pretenția armonizării legislative a UE rămâne un exemplu de inginerie socială, condusă de un impuls ideologic.

Este izbitoare discrepanța dintre justificările unor astfel de acțiuni, față de efectele lor reale. Acesta se manifestă cel mai bătător la ochi în ceea ce privește economia. „Necesitatea”, adesea reiterată în UE, a construcției unor reglementări uniforme, cu scopul de a îmbunătăți funcționarea pieței, reprezintă un oximoron evident, iar faptul că nu este demascată și ridiculizată peste tot, îl datorăm în exclusivitate influenței dominante a apărătorilor configurației actuale a uniunii.

Esența unei piețe libere este spontaneitatea acesteia. Desigur, piața trebuie să fie inclusă în standarde legale larg înțelese, dar supravegherea lor funcționărească și controlul detaliat cu care avem de-a face în UE în prezent este negarea modelului pieței. Încă o dată, merită să amintim de SUA, care, în ciuda faptului că sunt o singură țară, își supraveghează incomparabil mai puțin economia, fapt pentru care le merge mult mai bine.

Această contradicție între obiectivele declarate și acțiunile reale nu se datorează simplei ipocrizii, sau nu numai ei. Ca toți ideologii, susținătorii noii configurații a Europei (și a lumii, dar deocamdată cel mai mare potențial găsindu-l în UE) cred în caracterul mântuitor al activităților lor și în competențele lor deosebite, care ar trebui să le confere puteri și poziții speciale, pentru realizarea modelului perfect al realității umane. Așa precum Hrușciov declara că, în 1980, Uniunea Sovietică va depăși economic SUA, proiectanții Strategiei de la Lisabona credeau că în virtutea decretelor lor, rata de creștere a PIB-ului statelor membre ale UE va depăși America în 2010. Conform modelului ideologic, pentru lipsa de succes în acest sens, ei învinuiesc rămășițele lumii vechi ce blochează progresul. Una dintre principalele astfel de rămășițe este statul-națiune și atașamentul cetățenilor acestuia față de identitatea lor, adică față de diversitatea lor culturală.

De aici tentativa de a le impune un model unic, compatibil cu ideologia dominantă astăzi în Europa. Această campanie are două dimensiuni. Una dintre ele este reducerea suveranității statelor și reducerea drepturilor politice a cetățenilor lor. A doua este, sub lozinca progresului, cruciada împotriva culturilor naționale tradiționale, care, conform gândirii noilor legislatori europeni, ar trebui să fie reduse la folclor. Desigur, nu mulți dintre ei au o conștiință clară a scopului activităților lor. Cei mai mulți acționează fragmentar, găsindu-și locul în trendul actual, și, fără reflexii mai profunde asupra lui, îi acceptă consecințele.

Legea împotriva politicii

Politica este o artă acțiunii, care se bazează pe conștiința variabilității provocărilor cu care trebuie să se confrunte comunitatea umană. Tocmai de aceea, este o artă care nu poate fi încadrată într-o rețetă definitivă. Dreptul pozitiv are un caracter diferit. El ar trebui să creeze un cadru larg, pe care să-l umple libertatea umană. Legislația europeană, înțeleasă ideologic, îngustează tot mai mult sfera politicului. Astfel, le răpește societăților autodeterminarea.

Încercarea de a impune politica egalității, menită a lupta împotriva discriminării: de „gender”, sexuale, etnice, culturale, sau cum o mai fi, este încă un act de imixtiune în ordinile interne ale statelor, tot mai puțin suverane.

În continuare avem de a face cu aceeași abuz. Pentru combaterea justificată a discriminării, ar fi suficiente drepturile elementare ale omului, care interzic tratarea mai rea a acestuia, din motive de rasă, sex sau religie. Dar campania anti-discriminare a UE este o formă de inginerie socială, care pătrunde în toate domeniile vieții sociale, și le supune unui control birocratico-juridic. Scopul său este remodelarea atitudinilor și moravurilor; face, deci, din instanțe și judecători, autoritatea ultimă în toate problemele. â

Proiectele de prevederi cum ar fi „interdicția discriminării în privința accesului la bunuri și servicii, educație, asistență medicală și socială” sunt extrem de arbitrare și în contradicție cu sensul tradițional al legii, dar încredințează puteri extraordinare în mâinile arbitrului, care vor fi judecătorii. Un caracter similar îl are proiectul privind paritatea sexelor în organismele de reprezentare politice, sau consiliile directoare ale companiilor, inclusiv a celor private.

Ideologia de stânga poartă în sine neîncrederea față de orice formă de putere. A rezultat din convingerea perfecțiunii potențiale, moral-cognitive, a omului, iar răul îl situa în condiționările sociale sau civilizaționale pe care, nu se știe de ce, omul și le-a produs pentru sine, spre propria pagubă. Poate cea mai grăitoare în acest sens este propoziția inițială a Contractului Social a lui Jean-Jacques Rousseau: „Omul se naște liber, și, peste tot, el este în lanțuri.”

Comunismul pretindea că va duce la dispariția statului și a puterii, sub orice formă a acestora. Punerea sa în aplicare a fost o tiranie fără precedent în istoria omenirii. Interpretarea liberală de stânga a acestui dezastru ne poruncește să vedem în el o consecință a „gândirii dogmatice”, pe care, chipurile, ar fi moștenit-o marxismul din tradiția occidentală. În locul unei reflecții asupra nihilismului revoluționar care a respins legea naturală, a distrus fundamentele unei civilizației construite de milenii și a permis experimente arbitrare pe om, avem din nou de-a face cu „combaterea răului dominației” care, chipurile, ar sta ascuns în modelul patriarhal al culturii noastre. Din nou, în numele libertății, este distrus fundamentul cel mai natural al instituțiilor umane și este creată arbitrar o nouă ordine, ai cărei supraveghetori dobândesc puteri aproape nelimitate în ceea ce privește restul speciei umane.

Legiuitorilor stângii liberale li se pare că, împiedicând și limitând statul-națiune, reduc la neputință demonul puterii ce sălășluiește în el. În realitate, în loc să îi elibereze pe locuitorii acestuia, ei le răpesc drepturile, încredințându-le în mâinile unei noi oligarhii, care devine o putere cu atât mai mare, cu cât este necontrolată.

Împotriva democrației

Riscurile asociate cu forma democratic-republicană a statului național sunt recunoscute. Tirania majorității, despre care a scris Tocqueville, se manifestă mai ales în extrapolarea unor atitudini democratice asupra unor instituții care, prin natura lucrurilor, sunt ierarhice, cum ar fi familia sau biserica, deci în distrugerea ordinii tradiționale a virtuților și valorilor. Paradoxal, trăim astăzi într-o lume în care revolta maselor a obținut victoria și, conform profețiilor lui Ortega y Gasset, elitele lumii noastre întruchipează cel mai deplin mentalitatea gloatei. În această realitate, bunul simț este păstrat mai mult în mentalitatea omului „obișnuit”, care, în practică vieții lui, se întâlnește mult mai îndeaproape cu condiționările acesteia.

De altfel, democrația modernă a absorbit, din fericire, și elemente ale tradiției republicane, adică sentimentul că suntem formați de către o comunitate, care nu se limitează la aici și acum, ci este un lanț de generații care se moștenesc una pe cealaltă. Astfel, deci, comunitatea națională se caracterizează printr-un sentiment al înrădăcinării și durabilității, nemaiîntâlnit astăzi în alte organisme, și depășind modelul contractual al instituțiilor contemporane. Acest aspect al ei este, ca și în cazul familiei, cel care creează tensiune între ea și tendințele ideologice dominante astăzi deoarece democrația republicană are, de asemenea, caracter natural (națiunea este comunitatea mai largă cu care oamenii pot să se identifice) și, ca atare, este mai puțin susceptibilă la operațiunile constructiviste ale creatorilor lumii noi.

Este semnificativ faptul că astăzi este numită „societate civilă” rețeaua de ONG-uri aflate adesea în conflict cu autoritățile democratice. În mod tradițional, se vorbea de societate civilă cu referire la integrarea societății, manifestată în colaborarea și crearea de asociații care să umple spațiul dintre instituțiile naturale și domeniul statului. Acestea erau diferite forme de auto-organizare, asociații de întrajutorare sau de ocrotire, create de jos în sus, în general, în mediile unor persoane care se cunoșteau între ele.

Astăzi sunt organizații birocratizate, instituite cel mai adesea pentru a supraveghea îndeplinirea de către stat a unor obligații ideologie. Adesea, deci, sunt create împotriva lui, deși îi folosesc fondurile, deoarece se dovedește că întreg acest sector de ONG-uri (organizații non-guvernamentale) devine o perfectă industrie și rampă de lansare pentru cariere, și, de asemenea, o sursă de venituri, dacă, desigur, acționează conform curentului ideologic al UE. El este acela care se ocupă în cea mai mare măsură de promovarea minorităților create ad-hoc.

Accentul aproape obsesiv pus asupra drepturilor acestora trebuie să se întoarcă împotriva democrației, care constă în faptul – ca să cităm un clasic – că majoritatea conduce. Dușmanii de astăzi ai democrației proclamă adâncirea acesteia punând, de fapt, sub semnul întrebării principiul de bază al acestui sistem. Această inversare a sensului este o regulă a realității noastre ideologizate.

Putem fi de acord că drepturile majorității își au limitele lor, cuprinse chiar în dreptul natural, și în drepturile clasice omului, derivate din acesta, însă accentuarea nemăsurată a drepturilor minorităților, alături de dezvoltarea unor noi drepturi ale omului, ajungându-se la un sistem de reglementare amănunțită a vieții sociale, reduce democrația la o formă lipsită de semnificație.

Amorfismul ideologic

Cu un proces similar de „democratizare” avem de-a face în cazul legislației. Conform acestui slogan, ar trebui să lăsăm ca aceasta să fie stabilită și aplicată de „reprezentanții societății civile”, adică cele mai diverse grupuri și organizații, de obicei create pentru apărarea anumitor grupuri de interese.

Unul dintre conceptele democratizării legislației este proiectul lui Jürgen Habermas de a o introduce într-un sistem de comunicație și de a o trata ca pe un dialog. Această idee provine din observația corectă că mecanismele, raționale în intenție, de organizare a societății s-au alienat și și-au subordonat-o (au „colonizat” societatea). Sistemele raționale nu mai slujesc astăzi atât lumii omenești, cât o instrumentalizează și o transformă într-un obiect. Legea încetează să mai fie o instituție, și devine tot mai mult un mediu, un mijloc pentru atingerea anumitor obiective. Rețeta pentru această problemă ar fi un alt fel de raționalitate, o raționalitate de comunicare, adică o făurire a lumii umane pe baza interacțiunii.

Este caracteristic faptul că, atât în cazul lui Habermas, cât și al altor critici stângiști, înrudiți cu acesta, ai actualului status quo, recunoașterea părții întunecate a trufiei raționaliste, care duce la perspectiva mecanicistă asupra lumii (și omului, care face parte din ea) și la instrumentalizarea ei, nu este însoțită de gândul la o eventuală eroare care să fi condus la această situație. Nu întâlnim printre ei vreo reflecție asupra limitărilor raționalității omenești și necesității unor principii de nezdruncinat pe care ea să se sprijine și să creeze fundamentul sistemelor umane. Cu alte cuvinte, ei nu își pun problema consecințelor respingerii legii naturale, care ar fi constituit granița experimentelor noastre, iar răspunsul îl caută în fuga spre și mai ambițioase acte de transgresie și spre noi proiecte constructiviste.

Proiectul legiferării prin dialog, al neîncetatei negocieri a punctelor de controversă, este realizat în prezent în UE. Problema este că acest dialog este dominat de către cei mai puternici, care sunt capabili să exercite o influență atât de mare asupra opiniei publice, încât să-i impună soluțiile avantajoase pentru ei. În prezent, cea mai tare nu este puterea politică a statelor suverane – adică emanația majorității, care, într-un anumit sens, în sistemul democratic, trebuie să țină cont de atitudinile și voința cetățenilor -, ci grupurile puternice de influență: marile medii de afaceri, mass-media, corporațiile puternice, printre care și casta juriștilor.

Trăim într-o lume a închipuirilor, care adesea au foarte puțin de-a face cu realitatea. Una dintre ele este scoasă din ideea lui Montesquieu asupra separării celor trei puteri. În democrația contemporană, nu există în mod real o separare între puterea executivă și cea legislativă – majoritatea parlamentară conformează guvernul, aparținând aceluiași partid, și constituie și organismul legislativ – iar puterea judecătorească, în prezent, nu are legătură cu aceea pe care o concepea autorul Spiritului Legilor. El considera că agenții puterii judecătorești trebuie să fie jurii, alese pe termen scurt și că încredințarea „unei puteri atât de mari, cum este judecata” unei anumite corporații poate să conducă la cea mai rea tiranie. Elemente ale acestei stări de fapt începem să le vedem încă de astăzi.

Deși în lumea occidentală, deja de mult timp magistrații constituie o corporație profesională, în trecut ei erau totuși legați de un sistem de norme sociale tari, a căror contestare era, pentru ei, greu de imaginat. Chiar și în țările dreptului cutumiar, unde ei nu erau limitați de coduri, iar competențele lor erau, aparent, mai mari, ei acționau nu numai pe baza normelor dreptului natural, evidente pentru toți, ci și în contextul moralității și convențiilor sociale în vigoare, care constituiau patrimoniul cultural al comunității.

Astăzi, după respingerea dreptului natural, și contestarea, în numele ideologiei progresului, a identităților culturale, magistrații sunt legați mai ales de prejudecățile mediului lor social. Mai mult, nefiind îngrădiți de nimic, se străduiesc să-și lărgească în permanență autoritatea. Statul de drept este astăzi înțeles ca statul juriștilor.

În dezbaterea publică, este adesea ridicată chestiunea crizei eticii și a educației, adică, în general, a crizei vremii noastre. Ea se manifestă în creșterea criminalității, mai ales juvenile, inclusiv sub forme extrem de brutale, în prăbușirea familiei și anomia socială. Răspunsul la acestea este, de obicei, adâncirea acțiunilor care au dus la această criză. Adică sunt introduse noi legi, tot mai amănunțite, care ar trebui să înlocuiască orice alte sisteme de norme sociale, și să ne planifice viața în detaliu. Detașate de legea naturală, deci de ideile de dreptate general acceptate, reglementările umflate necontrolat pătrund în toate sferele vieții.

Pe măsură ce, în mod inevitabil, se bucură de tot mai puțină autoritate, începe să se șteargă tot mai mult diferența dintre lege și oricare altă reglementare. În mod deosebit, la aceasta a contribuit funcționarea UE.

Legea vine astăzi în contradicție cu orice principii care constituia odinioară cadrul său. Ea ar fi trebuit să fie generală, astfel încât să îngăduie funcționarea altor ordini sociale ca moralitatea, obiceiurile, și, de asemenea, politica sau alte sisteme de organizare. În prezent, legea se străduiește să le înlocuiască și se caracterizează printr-o absurdă amănunțime. Oamenii trebuie să fie conștienți de lege, ceea ce în cazul zecilor de mii de pagini ale reglementărilor UE și permanentei producții în această ramură sună ca o glumă în diferitele țări ale Europei. Legea trebuie să fie clară, lucru de care nu poate fi vorba în cazul hipertrofiei sale și caracterului său ideologic. Nu poate fi nici contradictorie, ceea ce nu se poate evita în situația de față.

Aceste principii de bun-simț, pe care le-am citat, au fost formulate de Lon Fuller în Morality of Law, la jumătatea anilor 60, și considerate atunci drept evidente. A fost suficientă o jumătate de veac pentru ca ele să poată fi așezate în muzeul unui trecut de neconceput.

În culturile arhaice, moralitatea și legea nu erau separate. Legea însemna ordinea lumii. Conținea interdicții și porunci fundamentale, norme morale, dar și uzanțe și reguli estetice. Apariția dreptului pozitiv a marcat diferențierea dintre ordinea politică, pe de o parte, și moralitate și sfera obiceiului, de cealaltă. Rămânând în continuare puternic înrădăcinată în acestea, legea a început să însemne structura-cadru care susținea coeziunea marilor unități organizaționale, adică a țărilor.

În prezent, putem avea impresia că are loc un proces invers. Legea, care în permanență își lărgește domeniul, își pierde specificul, devine tot mai mult o reglementare socială arbitrară care dislocă toate celelalte sisteme de reglare socială, moralitatea, etica, obiceiul. În acest fel, reduce rolul instituțiilor tradiționale, de ex. al familiei, nereușind să le înlocuiască autoritatea. În plus, în forma actuală, subminează fundamentele statului național, deci modelului prezent de republică, singurul care îi apără pe cetățeni împotriva acțiunilor arbitrare ale celor mai puternici jucători din realitatea globală și locală.

Traducere de Anca Cernea

Citiți și:
Legi împotriva Legii I
Legi împotriva Legii II