„Being powerful is like being a lady. If you have to tell people you are, you aren’t.” – Lady Thatcher

Trecerea la cele veşnice a fostului prim-ministru britanic, Margaret Thatcher, a dat prilejul unei treceri în revistă a acţiunilor şi afirmaţiilor sale memorabile. Nu doar conservatorii, ci oamenii cinstiţi în general au constatat, încă o dată, că a avut dreptate! A avut dreptate în legătură cu regimul sovietic şi cu terorismul politic, a avut dreptate când a privilegiat relaţia Regatului Unit cu America, a avut dreptate când a arătat care sunt cele mai eficiente căi de luptă împotriva sărăciei şi a avut dreptate când l-a criticat pe Jacques Delors.

Numele „Doamna de Fier” i l-au dat reprezentanţii regimului sovietic în urma discursului din ianuarie 1976 de la primăria din Kensington, în care a afirmat, printre altele, că „ruşii se îndreaptă către dominaţia mondială (…) Oamenii din Politburo nu au nevoie să se îngrijoreze de creşterea şi descreşterea mareei opiniei publice. Ei pun puştile înaintea untului, în timp ce noi punem aproape orice înaintea puştilor. Ei ştiu că sunt o supraputere numai într-un singur înţeles, în înţelesul militar. În termeni economici şi umani sunt nişte rataţi”. Cu privire la destinderea promisă după intrarea în vigoare a Tratatului de la Helsinki, liderul conservator observa că semnarea acestuia nu a îmbunătăţit nicidecum viaţa ruşilor şi a est-europenilor, ci dimpotrivă, a fost folosită pentru justificarea altor gesturi de agresiune. Izvestia acelor vremi considera intervenţia în Angola drept „o investiţie în destindere”! Aşadar, când a preluat puterea în 1979, Margaret Thatcher a trebuit să accepte, pe plan intern, confruntarea cu nişte adversari politici infantili (în cel mai bun caz), cu sindicate radicale şi cu terorismul IRA, iar pe plan extern, cu URSS-ul lui Brejnev şi cu o Europă toropită de fascinaţia destinderii.

Rolul lui Margaret Thatcher în promovarea libertăţii este mult prea evident pentru a fi negat. Stânga însă nu a iartă. Dacă nu poate să compromită, poate să obţină cam aceleaşi rezultate prin relativizare. Zilele acestea ni s-au servit fotografii în care baroneasa Thatcher apare cu ochii mici şi buzele încleştate, alături de Pinochet sau asociată cu imagini ale unor poliţişti britanici agresând grevişti. Un neavizat poate crede că scopul şi mijloacele cu care a luptat au fost cam la acelaşi nivel cu ideologia şi metodele lui Brejnev (dacă nu cumva Brejnev era mai bine intenţionat). În plus, ni se sugerează că sfârşitul carierei sale politice a fost şi „sfârşitul unei ere”, ca şi cum după 1991 nu ar mai fi valabile principiile sale. Apărarea fundamentelor morale ale societăţii, menţinerea şi afirmarea libertăţii politice şi economice ar fi de acum caduce, putând fi înlocuite de măreţele idealuri ale multiculturalismului, corectitudinii politice sau dughinismului. Dar această tentativă de relativizare nu a dat până acum rezultatele dorite. Criza monedei europene, slăbirea NATO şi asemănările dintre mentalitatea lui Putin şi cea a URSS-ului dinainte de perestroika readuc în actualitate şi tot mereu confirmă afirmaţiile Doamnei de Fier.

Viaţa baronesei Thatcher ne arată că aristocraţia nu ţine de culoarea sângelui, ci de calitatea caracterului. A fost cu adevărat un Om de omenie, în sensul cel mai autentic propus de Kipling („If you can bear to hear the truth you’ve spoken / Twisted by knaves to make a trap for fools, / Or watch the things you gave your life to, broken” – traducerea Dan Duţescu sau Corneliu Coposu). A dovedit-o atât în lupta cu adversarii politici, cât şi atunci când propriul său partid a îndepărtat-o, uşuratic şi urât. Conservatorii britanici au renunţat la Margaret Thatcher în favoarea lui John Major, o figură inodoră, incoloră şi insipidă de care nimeni nu îşi mai aduce aminte, care însă promitea pe atunci şi capra şi varza, adică şi conservatorism şi acomodarea cu un Bruxelles tot mai puternic.

Mesajul primei femei care a condus guvernul britanic nu se opreşte în nici un caz la începutul anilor ’90. Trebuie să reţinem lecţia de discreţie şi demnitate cu care a făcut faţă ingratitudinii şi denigrărilor, ca şi generozitatea cu care şi-a dăruit energia şi inteligenţa pentru a-şi scrie memoriile (care sunt o lectură esenţială pentru politicienii conservatori) și a promova valorile libertăţii politice şi economice prin Fundaţia Thatcher şi prin conferinţele şi evenimentele la care a participat în toată lumea. Alocuţiunile ţinute după încetarea activităţii politice sunt foarte valoroase pentru că în ele se găsesc reflecţii filozofice şi morale și se tratează mai pe larg principiile politicii sale, care nu puteau fi abordate decât în treacăt în luările de cuvânt legate de evenimentele concrete.

Ultimul său discurs public important, înregistrat pentru funeraliile preşedintelui Ronald Reagan, a făcut înconjurul lumii, arătând o Doamnă de Fier cu o ţinută perfectă şi calităţi oratorice neatinse de trecerea vremii. Acestea însă au fost numai expresia exterioară a valorilor comune pe care le-a avut cu Ronald Reagan: o asumare curajoasă şi matură a luptei pentru libertate şi o prietenie caldă şi statornică, luminată de speranţa creştină pentru care, în ultimele fraze ale discursului, nu se sfieşte să aleagă cuvinte pline de poezie: „pe când ultimul drum al acestui pelerin credincios l-a dus dincolo de apusul soarelui şi când s-au ivit zorile cerurilor, aş vrea să cred că – așa cum ar spune Bunyan – ‘toate trâmbiţele au răsunat de cealaltă parte’”.

După cum tot baroneasa Thatcher spunea, atacurile la persoana ei arată doar lipsa de argumente a denigratorilor. Nu aceștia au scris istoria atunci când ea era în fruntea guvernului britanic şi cu atât mai puţin o vor scrie acum. Să reţinem deci numai mesajul pe care Margaret Thatcher ni l-a transmis prin mărturia vieţii ei: contează şi dă roade lupta statornică întemeiată pe principii solide. Loviturile date pe la spate trebuie să fie primite cu eleganţă, nu ca o înfrângere, ci ca o nouă ocazie şi un nou început în vechea luptă pentru adevăr. Avem destule motive să urmăm îndemnul ei şi să aducem „mulţumire astăzi pentru o viaţă care a dobândit atât de multe pentru toţi copiii lui Dumnezeu”.