Comisia pentru Independenţa Energetică şi Încălzirea Globală este un organism bipartizan al Camerei Reprezentanţilor din Congresul Statelor Unite, format la data de 8 martie 2007 din iniţiativa Speaker-ului Nancy Pelosy. Această Comisie nu are atribuţii legislative, ci este doar un cadru de informare şi consultanţă a Congresului. Edward Markey, congressman democrat din Massachussets este Preşedintele Comisiei, iar pe poziţia de Ranking Member se află republicanul James Sensebrenner.

La data de 6 mai 2010 a avut loc o şedinţa oficială de audieri în cadrul Comisiei cu scopul politic declarat de a respinge criticile aduse teoriei Încălzirii Globale – denumită pompos Ştiinţă Climatică – în urmă scandalului iscat de publicarea emailurilor IPCC din Anglia. Partidul Democrat American a adoptat teoria Încălzirii Climatice prin greii săi, dintre care îi amintim pe laureatul Premiului Nobel Al Gore, pe Speaker-ul Camerei Reprezentanţilor Nancy Pelosy şi mai ales pe Preşedintele ţării, Barack Hussein Obama, „eroul” de la Copenhaga. Ca urmare a unei ierni deosebit de grele, pe fundalul scandalului IPCC (Intergovernmental Panel on Climate Change) şi mai ales ca rezultat al unei serii de demonstraţii ştiinţifice că aşa-numita „Încălzire Globală” transformată în „Schimbare Climatică” nu este decât un înveliş extrem de eficient al unei mari fraude ştiinţifice orientate politic, pusă la cale de grupuri de oameni de ştiinţă dar şi de politicieni, grupuri interesate de obţinerea de glorie academică, de avantaje politice şi de beneficii materiale.

Dezvăluirile privind metodele deloc ştiinţifice de abordare a selectării şi interpretării datelor de la IPCC au condus la o reacţie concertată din partea susţinătorilor teoriei Încălzirii Globale, care au început ofensiva contra Climategate din punctul cel mai sensibil, Universitatea de Est din Anglia. Aşa cum s-a demonstrat de nenumărate ori, dacă are de ascuns gunoiul sub preş, orice organizaţie coruptă sau imorală, inclusiv o facultate, apelează la formarea unei comisii care să-i dea rezultate favorabile. Demn, curat, o mână spală pe alta. Universitatea de Est din Anglia a pus în fruntea comisiei de investigare a celor întâmplate la IPCC pe Lordul Oxburgh, geolog de oarecare notorietate, oricum un tip cunoscut şi pentru averea pe care o realizează ca om de afaceri cu interese în producerea de „energie alternativă”. Lordul Oxburgh este Chaiman al Falk Renewables, subsidiara britanică a firmei The Falk Group, cu baza în Milano. Falk Renewables se ocupă de producerea de centrale eoliene, iar o subsidiară a sa, Actelios, a suferit pierderi masive ca urmare a scandalului Climategate. Pe scurt, Lordul Oxburgh nu putea să fie lord în acest caz, dar conflictul de interese nu l-a împiedicat de la semnarea raportului în care a scris că „în niciuna dintre lucrari nu s-a descoperit vreo dovadă de malpraxis ştiinţific voit”. Punct, acum trecem peste Oceanul Atlantic şi să vedem ce a hotărât, cu sprijinul majorităţii democrate, Comisia pentru Independenţa Energetică şi Încălzirea Globală. Ca să dea o replică zdrobitoare „negaţioniştilor Încălzirii Globale”, Comisia a hotărât o audiere a patru oameni verificaţi prin implicare în ciorba IPCC, ca Lisa Graumlich din Comisia Oxburgh plus 3 coautori ai Rapoartelor IPCC. Minoritatea republicană din Comisie a chemat ca raportor un vestit negaţionist, pe Lordul Christopher Monkton, Chief Policy Advisor la Science and Public Policy Institute.

În cele ce urmează vă prezentăm mărturia Lordului Monckton din faţa Comisiei pentru Independenţa Energetică şi Încălzirea Globală din 6 mai 2010.

Mărturia Lordului Monckton of Brenchley în faţa Congresului SUA

Comitetul, în scrisoarea de invitaţie la această audiere, citează diverse foruri ştiinţifice care au concluzionat în acest fel:

1. Clima s-a încălzit pe glob;
2. Activităţile umane sunt responsabile pentru cea mai mare parte a încălzirii climatice începînd cu mijlocul secolului 20;
3. Schimbările climatice produc deja o serie de efecte negative în Statele Unite;
4. Efectele negative ale schimbărilor climatice vor spori în intensitate în decadele următoare.

Prima afirmaţie necesită o calificare superioară şi întrucât a doua afirmaţie este greşită, iar a treia şi a patra sunt fără fundament, ele trebuie să fie eliminate. Comitetul a cerut răspunsuri la următoarele întrebări:

1. Care sunt schimbările observate în sistemul climatic?

Concentraţia de bioxid de carbon: În era Neoproterozoică, cu aproximativ 750 de milioane de ani în urmă, rocile dolomitice, conţinând 40% CO2 legat nu numai cu ionii de calciu, dar şi cu cei de magneziu, s-au precipitat din oceane pe tot globul printr-o reacţie care nu s-ar fi putut întâmpla decât dacă în atmosferă era o concentraţie de CO2 de 300000 de părţi pe million în volum (ppmv, nt). Şi totuşi în acea eră s-au format de două ori şi apoi au dispărut gheţarii la nivelul Ecuatorului.

Astăzi concentraţia este de 773 de ori mai mică, de 388 ppmv: şi totuşi nu sunt gheţari la nivelul mării ecuatoriale. Dacă efectul de încălzire produs de CO2 ar fi fost tot aşa de puternic cum caută să menţină grupurile interesate, atunci, chiar permiţând o suprafaţă albedou (care reflectă mai mult din energia primită de la soare, nt) mai mare şi 5% radiaţie solară mai mică, acei gheţari nu ar fi putut exista (comunicare personală de la profesorul Ian Plimer, confirmată prin inspecţia on-site a depozitelor dolomitice şi de tilit la Arkaroola Northern Flinders Ranges, în Australia de Sud).

În Cambrian, cu 550 de milioane de ani în urmă, calcarele, care conţin 44% CO2 legat de ionii de calciu, s-au precipitat din oceane. În acea perioadă, concentraţia CO2 din atmosferă era de aproximativ 7000 ppmv, sau de 18 ori mai mică decât cea de astăzi (IPCC, 2001): şi totuşi în acea perioadă în coralii de calcit s-a ajuns la simbioză de tip algal (de creştere a algelor, nt). În Jurasic, cu 175 de milioane de ani în urmă, concentraţia de CO2 atmosferic era de 6000 ppmv, sau de 15 ori cea de astăzi (IPCC, 2001): şi totuşi atunci au apărut coralii delicaţi de aragonit.

De aceea, concentraţia de astăzi de CO2, deşi poate cea mai mare în ultimii 20 de milioane de ani, nu este în niciun caz excepţională sau dăunătoare. Într-adevăr, s-a argumentat că plantele şi copacii au fost subnutrite parţial cu CO2 în acea perioadă (mărturia din Senat a profesorului Will Happer, de la Princeton University, 2009). Este cunoscut şi că dublarea concentraţiei de astăzi de CO2, proiectată să se întâmple către sfârşitul acestui secol (IPCC, 2007), ar putea creşte producţia unor recolte principale cu până la 40%, (comunicare a dr. Leighton Steward, Camera Parlamentului, Copenhaga, decembrie 2009).

Media temperaturii globale de suprafaţă: dea-lungul celei mai mari părţi din ultimii 550 de milioane de ani, temperaturile globale au fost cu 7 K (grade Kelvin, nt) (13 F, grade Fahrenheit) mai calde decât în prezent. În fiecare dintre ultimele patru perioade calde interglaciare din ultimii 650000 de ani, temperaturile au fost mai calde decât în prezent (A.A. Gore, An Inconvenient Truth, 2006).

În perioada curentă sau Holocenul cald, care a început cu 11400 de ani în urmă la sfârşitul abrupt al glaciaţiunii Younger Dryas, au fost 7500 de ani mai calzi decât în prezent (Cuffey & Clow, 1997), şi, în particular, în perioada medievală, romană, minoică şi în Perioada Optima din Holocen, au fost deci ani mai calzi decât în prezent (Cuffey & Clow, 1997). „Încalzirea globală” care a încetat către sfârşitul lui 2001, (de când a început o tendinţă de răcire pentru opt ani în şir) a început în 1695, către sfârşitul epocii Mauder Minimum, o perioadă de 70 de ani între 1645 şi 1715 când Soarele a fost mai puţin activ decât în oricare perioadă dintre ultimii 11400 de ani (Hathaway, 2004). Activitatea solară a crescut cu o rapiditate fără precedent în Holocen, atingând un Grand Solar Maximum în timpul unei perioade de 70 de ani între 1925 şi 1995 când Soarele a fost foarte aproape la fel de activ cât a reuşit să fie la maximele din ultimii 11400 de ani (Hathaway, 2004; Usoski, 2003; Solanki, 2005).

Prima înregistrare cu instrumente de măsură a fost ţinută începând cu 1659 în Anglia Centrală. Între 1695-1735, o perioadă de 40 de ani premergătoare inceputului Revoluţiei Industriale în 1750, temperaturile în Anglia centrală, care sunt o indicaţie respectabilă pentru temperaturile globale, au crescut cu 2.2 K (4 F). Şi totuşi temperaturile globale au crescut cu numai 0.65 K (1.2 F) din anul 1950, şi cu 0.7 K (1.3 F) în tot secolul 20. De-a lungul secolului 21, temperaturile globale au urmat o tendinţă de scădere.

Din acest motiv, nici media temperaturii globale de suprafaţă, nici vitezele ei de schimbare în ultimile decenii nu au fost excepţionale, neobişnuite, inexplicabile sau fără precedent.

„Acidifierea” oceanului: s-a sugerat că oceanele s-au „acidulat” – sau, mai exact, că au devenit mai puţin alcaline – cu 0.1 unităţi acid-bază în ultimele decade. Oricum, faptul evoluţiei către neutralitate în chimia oceanului, dacă realmente s-a produs o asemenea mişcare, nu ne spune nimic despre cauză, care nu poate fi atribuită creşterii concentraţiei în CO2. Este de 70 de ori mai mult CO2 dizolvat în oceane decât în atmosferă, iar cam 30% din orice CO2 pe care-l adăugăm atmosferei se va dizolvă până la urmă în ocean. De aceea, o dublare a concentraţiei de CO2, aşteptată către sfârşitul acestui secol, ar creşte presiunea parţială oceanică a CO2-ului cu 30% la cele şaptezeci la unu aflate acolo. Iar asta este o creştere de cel mult 0.4%. Chiar şi această minusculă şi foarte irelevantă din punct de vedere chimic perturbaţie este foarte probabil mult exagerată, deoarece orice „încălzire climatică” ce ar rezulta din dublarea concentraţiei de CO2 va încălzi oceanele şi va conduce la eliminarea de CO2, reducând presiunea oceanică parţială a acestuia.

Apa mării este o soluţie tampon foarte eficientă – poate să preia o uriaşă cantitate de carbon anorganic dizolvat fără vreun efect semnificativ asupra pH-ului (logaritmul cu semnul schimbat al concentraţiei ionilor de hidrogen, o măsură a acidităţii, nt). Nu există nici cea mai mică posibilitate ca oceanele să se apropie de pH-ul neutru al apei pure (pH 7.0), chiar dacă s-ar arde toate rezervele de combustibili fosili. O schimbare în pH de 0.2 unităţi în acest secol, de la prezentul 8.2 la 8.0, dacă ar fi posibilă, ar face ca apa mărilor să conţină nu mai mult de 10% din ionii „acizi” de hidrogen încărcaţi pozitiv care se află în apa pură. Dacă va avea loc o acidifiere a oceanelor, nu este de vină CO2-ul.

2. Ce dovezi susţin atribuirea acestor schimbări activităţilor omeneşti?

În înregistrarea globală cu ajutorul instrumentelor, care a început în 1850, cele trei perioade multi-decenale de încălzire rapidă au fost 1860-1880, 1910-1940 şi 1975-2001. Variaţiile încălzirii în aceste trei perioade au fost identice, aproximativ 0.16 K (0.3F) pe decadă. În primele două dintre aceste trei perioade, observaţiile au fost insuficiente pentru a stabili cauzele încălzirii: oricum, cauza principală nu ar fi putut fi îmbogăţirea atmosferei în CO2 deoarece, în orice perspectivă, emisiile de CO2 datorate omului nu au crescut destul ca să determine o încălzire măsurabilă la scară globală în timpul acestor perioade scurte.

Într-adevăr, a treia perioadă de rapidă încălzire, 1975-2001, a fost singura perioadă de încălzire începând cu anul 1950. Între 1950 şi 1975, şi din nou între 2001 şi 2010, temperaturile globale au scăzut uşor (HaCRUTv3, citat în IPCC, 2007). Deci, atunci ce a cauzat a treia perioadă de încălzire? Cea mai mare a acestei a treia perioade şi în cea mai recentă perioadă de încălzire rapidă a căzut în era sateliţilor, iar sateliţii confirmă măsuratorile efectuate la nivelul solului care indică o considerabilă, dar naturală, mărire a strălucirii globale între 1983-2001 (Pinker şi alţii, 2005).

Îngăduind faptul că rezultatul dr-lui Pinker a depins în parte de seturile de date ale fluxurilor de ieşire de la satelitul ERBE, care nu au fost corectate în acea perioadă pentru decăderea orbitală, este posibil să se deducă o creştere netă a fluxului luminos de radiaţie de suprafaţa de până la 0.106 W/m2/an (Watt pe metru pătrat şi pe an) în timpul acestei perioade, comparativ cu 0.16W/m2/an găsit de dr. Pinker. Calculele elementare de transfer de radiaţie demonstrează că o strălucire globală naturală de suprafaţă ce ajunge la aproximativ 1.9 W/m2/an de-a lungul unei perioade de studiu de 18 ani ar produce, utilizând metodologia IPCC, la o încălzire tranzitorie de 1 K (1.8 F). Punând în perspectivă această strălucire globală de factură naturală, totalul combinat estimat de IPCC al întregii influenţe antropogenetice asupra climatului în ultimii 256 de ani este de 1.6 W/m2. Mai departe, luînd în considerare încălzirea proiectată, prin utilizarea metodelor IPCC, de aproximativ 0.5 K (0.9 F) de la CO2 şi alte surse antropogenetice, proiecţia încălzirii arată că ar fi trebuit să se producă o încălzire cu 1.5 K (2.7 F).

Şi totuşi, s-a observat numai un sfert din această proiecţie de încălzire, sugerându-se posibilitatea ca IPCC-ul să fi supraestimat de patru ori efectul de încălzire al gazelor de seră. Acest rezultat este în linie cu rezultatul similar obţinut prin alte metode: de exemplu, Lindzen & Choi (2009, 2010 publicat) cu concluzia că viteza de încălzire care ar fi de aşteptat ca rezultat al activităţilor antropogenetice este de la un sfert la o cincime din aceea a estimării centrale a IPCC. Nu există consens asupra a cât de multă încălzire produce creşterea CO2-ului.

3. Presupunând ad argumentum că sunt corecte proiecţiile IPCC, ce măsuri politice ar trebui să fie luate?

La dublarea CO2, încălzirea la o viteză foarte mult redusă decât rezultatele măsurate (opusă aceleia modelate aproximativ) ar trebui să fie 0.7-0.8 K (1.3-1.4 F). Nepericuloasă, chiar benefică, dublarea concentraţiei de CO2 va creşte producţiile unor culturi principale (grâu, orz, etc, nt) cu 40%. De aceea, nu trebuie să anticipăm niciun impact negativ de la „încălzirea globală” indusă de CO2. „Încălzirea Globală” este o non-problemă, iar un răspuns politic eficient la o non-problemă este să avem curajul să nu facem nimic.

Totuşi, ad argumentum, să presupunem că IPCC-ul este corect în calcularea unei încălziri de 3.26 plus/minus 0.69 K (5.9 plus/minus 1.2 F: IPCC, 2007, capitolul 10, subcapitolul 10.2) la dublarea CO2. Să generalizăm această predicţie centrală, derivând o ecuaţie simplă care să ne spună ce încălzire ar prezice IPCC-ul pentru orice schimbare dată în concentraţia de CO2 – ΔTS ≈ (8.5 ± 1.8) ln(C/Co) F.

De aceea, schimbarea temperaturii de suprafaţă în grade Fahrenheit, după cum a prezis IPCC, ar fi de 6.7 până la 10.3 (cu o valoare medie de 8.5) înmulţită cu logaritmul creşterii proporţionale în concentraţie de CO2. Să controlăm ecuaţia utilizând-o la calcularea încălzirii care ar fi prognosticată de ecuaţia IPCC la dublarea CO2: 8.5 ln2= 5.9 F. Utilizând această ecuaţie, putem să determinăm exact cât de multă „încălzire globală” va fi evitatată dacă întreaga lume şi-ar opri economiile şi nu ar emite deloc bioxid de carbon pentru un an întreg. Concentraţia atmosferică de CO2 este de 388 ppmv. Emisiile noastre de 30 de miliarde de tone de CO2 cauzează o creştere de 2 ppmv/an, iar acest raport de 15 miliarde de tone la fiecare ppmv adiţional de concentraţie de CO2 a rămas constant pentru 30 de ani.

Deci ” încălzire globală” pe care o putem prevenită dacă oprim întreaga economie globală a carbonului pentru un an întreg va fi de 8.5 ln [(388+2)/388] = 0.044 F. La această viteză, aproape un sfert de secol de zero-carbon activitate ar fi necesar pentru obţinerea a doar un grad Fahrenheit de „încălzire globală”. Două concluzii urmează ineluctabil. Mai întâi, adaptarea la eventualele efecte ale „încălzirii globale” ce s-ar putea produce ar fi cu câteva ordine de mărime mai mare în materie de eficienţă a costurilor decât să încerci să o previi de la a se întâmpla prin a taxa sau a reglementa emisiile de bioxid de carbon în orice alt mod.

Pe urmă, nu suntem pe grabă. Chiar şi 23 de ani de nefăcut nimic pentru a adresa problema imaginată, şi chiar dacă IPCC-ul nu a exagerat de patru ori efectul de încălzire al CO2-ului, lumea va fi doar cu 1 grad Fahrenheit mai caldă decât astăzi. Dacă IPCC-ul a exagerat de patru ori, lumea poate să nu facă nimic pentru aproape un secol înainte ca 1 grad Fahrenheit să se adauge temperaturii globale. Sunt alte priorităţi urgente care au nevoie de atenţia Congresului, şi nu îmi este dat mie ca musafir invitat în ţara dumneavoastră să spun care ar fi acestea. Totuşi pot să spun doar atât: în orice perspectivă, „încălzirea globală” nu face parte dintre ele.

Traducere după originalul aflat aici.

The following two tabs change content below.

• Bio
• Articole Recente

Daniel Francesco

• SUA avertizează Europa: Rusia vrea gurile Dunării
• Statul Islamic: Islamul este religia sabiei, nu a păcii
• De la Marx la Mahomed: De la Brigăzile Roșii la jihad