Anul trecut scrisesem o notiță în amintirea Magistrului Pelican din Mahalaua celestă Țicău, care ne-a lăsat mai singuri decît eram, pe 10 Martie 2004. Spuneam atunci că Mihai ne-a dăruit nouă, celor apropiați sau simpli admiratori, mărinimoasă prietenie, povață curată, pilde, giumbușlucuri logice, zîmbet diafan, bunătate rar de găsit.
Ar fi fost acum un septuagenar Don Quijote de Bahlui. Aduc aminte două poeme din volumul său de debut, Inel cu Enigmă, 1970, respectîndu-i întocmai ortografia.

Jâlțul verde

Când crengile toamnei se scutură’n casă
m’așez cu mâhnire’ntr’un jâlț de mătasă.

Acestea sunt crengile care în floare
intrau printre gratii odinioară…

Alături stă arcul cu care la țintă
am tras într-o floare curată și sfântă.

Pe jos printre note, străvechea vioară
în semi’ntuneric, cu trup de fecioară.

În jâlțul cel verde eu stau cu mâhnire
și câtă iubire, o câtă iubire…

Acum e târziu și se face’ntuneric
și mă scufund într-un calcul himeric.

Câți ani să mai fie, ce oră a fost,
pendula stă moartă și fără de rost.

Am fost mai întâi printre lunci și mesteceni,
în ce te mai legeni tu Ana, te legeni…

Pogoară în brațe’mi spre-a nu te mai pierde,
la noi în pădure, în jâlțul cel verde…

Și cât de ciudată mai fuse și ora
la care-a venit ca prin vis Minodora…

O Doamne, nu uit și nici nu țin minte
ce-a fost mai târziu, ce-a mai fost înainte.

Era pe la două de noapte, îmi pare,
în muzici nebune ciocneam la pahare.

Iată, aprind iarăși sfeșnicul, iată,
o, dansul acela, odată, vreodată…

Mai ești încă-aici, Minodora, sînt ani,
mai porți la jartiere cei treizeci de bani?

În jâlțul cel verde acum mă cutremur,
un plânset anume străbate prin vremuri.

Iubita mea albă, atâtea păcate,
tu l-ai iubit pe sărmanul meu frate…

Pumnalul acesta e darul de moarte,
lumina în sfeșnic abia de mai arde.

E foarte târziu și de tot întuneric
și mă scufund într’un calcul himeric.

În jâlțul cel verde eu stau cu mâhnire,
paianjenii țes împrejuru’mi la fire…

Triplu poem pentru bătrânul porcar Garibaldi

I. Redeșteptarea imaginii lui

Atât de târziu, și cenușă
din sufletul meu, dintr’al tău…
Mai trec și acum pe sub zidul cu ușă,
în mahalaua adâncă, Țicău.

O, înecat în narcoza salcâmilor mari,
aproape-am uitat de ceasornicul vechi cu nisip
din odăița din zid a bătrânului nostru porcar
pe care îl poreclisem Chrysip,

deși el era propriu-zis Garibaldi, din pricina bărbii
patriarhale, a pălăriei și-a istețimii
ce-o arăta în instrucția porcilor lui nărăvași precum cerbii
și imaculați precum serafimii…

Trăia deci în zidul în care avea o chilie
și ceasul de care ziceam, cu nisipul, cenușa,
și porci peste tot, incredibil de mulți, cam o mie,
unii imenși, alții mici, peste dânsul, pe stradă, căci ușa

din zid stătea veșnic deschisă…
El îi iubea, „feții tatii”, căra ne’ntrerupt „lături caldi”,
plătea pentru dânșii impozit, avea pentru toți „ricipisă”,
bătrânul porcar Garibaldi.

II. Descrierea plină de tristețe și de înțelesuri a morții lui

– O gaură’n marele zid nu se poate,
i-au spus, o vizuină, un gol în cetate;
mâine în zori să fi părăsit acest jalnic defect
în care trăiești. Zidul nostru va trebui să devină perfect.
A înțeles, n’a’nțeles… Și-a hrănit purcelușii
ca întotdeauna, i-a spălat până noaptea târziu,
a scos mai pe urmă un șip
colbăit, cu rachiu,
și-a stat toată noaptea’n deschiderea largă a ușii
privind mahalaua adâncă Țicău. În mână ținea ceasul lui cu nisip.
Când goarnele clare cântară în zori,
veniră cu sculele lor:

șapte meșteri mari
calfe și zidari.
Făcură mortar
din nisip curat
care l-au aflat.
Cumpănă dreaptă și plumb
să nu iasă zidul strâmb.
Cancioace, mistrii,
agere-argintii,
de la temelii
înaltei zidiri,
sântei monastiri.

III. Inscripție pe zid, în locul unde nu se va mai deschide nicicând ușa bătrânului porcar:

În zidul acesta enorm în care cândva a fost ușă,
odihnește de-a pururi porcarul și porcii lui; cu toții, sublimii,
s’au prefăcut hăt demult în cenușă
dar umbrele lor sunt în ceruri și împreună cu serafimii
hălăduiesc prin toloacele veșnice.