Când regimul comunist a încetat să existe din cauze ce ţin de logica bunului simţ, o eră a incertitudinii şi relativităţii morale s-a pogorât asupra României. Legile n-au mai fost legi, constituţiile post-revoluţionare au fost gândite ca să fie cât mai ambiguie, iar statul proletar a fost înlocuit cu taraba infractorilor aleşi, numiţi sau moşteniţi. Dacă furtişagul mărunt din fabrici, uzine, păduri şi CAP-uri era motorul supunerii viclene a unei părţi a oamenilor muncii din vremea democraţiei populare, jaful de mari proporţii a fost imboldul ascuns al camarilelor politice de rang înalt. În vechime fanarioţii s-au mulţumit cu pungi cu galbeni, dar ţara reuşea să înflorească din nou în fiecare primăvară şi să producă alte pungi. Noii democraţi i-au lăsat cu mult în urmă pe înaintaşii lor înlocuind culegerea anuală a fructelor cu jaful ştiinţific, sistematic, efectuat cu osîrdie de grupuri cinice de locvaci mânuitori de fumigene, care au transformat România într-un stat costeliv, clientelar şi fără resursele sale cele mai de preţ.

În ceea ce priveşte flota s-a realizat un record de rapiditate a pierderii navelor ce ridica semne de întrebare în legătură cu eventualitatea că noi să posedăm pragul minim de inteligenţă, întrucât vinovăţiile n-au fost descoperite nici de Poliţie, nici de Procuratură. Dacă am fi angajat poliţai şi procurori din Lesotho, Bhutan sau Congo am fi avut mai multe şanse decât cum a fost la noi cu investigaţii, proceduri şi expertize ce au durat 10 ani şi au condus la …nimic.

Tot la începutul anilor 90 un grup de înalţi funcţionari statali – cu binecuvântarea guvernului PDSR – a propus vânzarea către compania Repsol a concesiunii petroliere româneşti din Libia, de la Murzuk pe “fabuloasa” sumă de 25 de milioane de dolari. Pretextul oficial sau cel oficios? Vezi doamne, că nu era bine să menţinem relaţii de afaceri cu ţara colonelului Gaddafi. Alţii au zis OK, luăm noi şi au luat băieţii un câmp petrolier ce face 50 de miliarde de euro. Cei doi funcţionari statali români care au semnat documentele de vânzare au ajuns senatori PSD!

S-a decis apoi ca România nu face bine să exporte arme: pistoale mitralieră tip Kalashnikov, grenade, muniţie etc. Şi am închis fabricile de arme sau am vândut prin intermediari mafioţi către alţi intermediari mafioţi. Alte ţări, mai mari sau mai mici, din vest sau din est şi-au protejat pieţele sau au înlocuit produsele noastre cu produsele lor. De exemplu Franţa, marea iubire a lui Petre Roman. Tot pistoale mitralieră Kalashnikov, tot grenade şi tot muniţie. Dacă unii au scris despre sfârşitul istoriei, noi am produs sfârşitul industriei, că tot a spus Petre Roman că era un morman de fier vechi.

Roata politicii s-a mai schimbat şi uite aşa intră în scenă CDR-ul care a făcut câteva privatizări de circ. A dat Rompetrol – companie mare, care include rafinăria modernă Midia din Constanţa, rafinăria Vega din Ploieşti, plus zeci de staţii de benzină – pe jalnica sumă de 50 de milioane de dolari. Preţul a fost special cum special era şi cumpărătorul, nimeni altul decât Dinu Patriciu, care s-a reciclat din architectul sărac al Aripei-Tinere, în omul de afaceri ce a rămas prieten al viitoarei stele PNL, Călin Popescu Tăriceanu, şi el mare îndrăgostit de viteză la parvenire. Să zicem un cuvânt şi despre Combinatul de la Galaţi, dat şi el tot pe 50 de milioane Grupului Mittal. Grupul Mittal a cumpărat aproape concomitent din Ucraina un combinat similar celui de la Galaţi pe care a plătit 2 miliarde de dolari. Oare ucrainienii ştiu să se tocmească mai bine? Nu am uitat nici de Rafinăria Teleajen din Ploieşti – producător de uleiuri minerale alături de Rafinăria Braşov – unde ruşii de la Lukoil s-au impropietarit plătind tot vreo 50 de milioane. Miră pe cineva ca Lukoil a demolat toată partea de rafinărie ce producea uleiuri? Nu cred. Acum România importă uleiuri fabricate în alte ţări pentru automobile şi pentru uz industrial.

Ciupeli mai mici sau mai mari, învârteli, jonglerii şi inginerii finaciare, Insula Mare a Brăilei data degeaba lui Triţă Făniţă, jocuri piramidale din care un Vantu iese neşifonat dar mai bogat cu un milliard de dolari, un Safi legat tot de PNL din care s-a dezvoltat un trust – particular, evident – al mobilei, falimentele Bancorex, Banca Internaţională a Religiilor, Banca Agricolă, toate dispărute în neant cu găurile negre acoperite de stat. Tot miliarde de dolari. În urmă falimentării băncilor Justiţia a condamnat doar un singut om până acum, pe fostul senator PSD Gabriel Bivolaru care a făcut trei ani şi jumătate de puşcarie din cei cinci iniţiali. Culmea ironiei, a fost eliberat în 2007 pentru bună purtare! Cred şi eu, pentru fiecare zi de închisoare Bivolaru a fost plătit în avans cu 75000 de dolari. Şi în trei ani şi jumătate de puşcarie s-a adunat ban peste ban! Ramane pentru posteritate să se analizeze procesiunea celor peste 50 de senatori şi deputaţi PSD în frunte cu Adrian Năstase care au protestat la Parchet împotrivă sicanelor făcute domnului Bivolaru. Ce reprezintă Justiţia pentru ei, ce vrea, de ce se bagă în afacerile oamenilor puterii?

În urma alegerilor din 2000, a venit la putere guvernul PSD condus de Adrian Năstase. Plimbat în gondolă la Veneţia de amicul Silvio Berlusconi, adulat de Tony Blair – prieten cu Mittal Group – Adrian Năstase a folosit procesul de aderare la NATO şi la UE pentru a semna cele mai dezavantajoase contracte din istoria ţării. Contractul de construire al autostrăzii Transilvania ne costă cât ar costă un contract de autostradă peste culmile munţilor Himalaya, iar privatizarea PETROM, aceea cu clauze secrete votate orbeşte de Parlament este un model de jaf neruşinat al bogăţiilor noastre naţionale. Compania OMV, o piticanie cu câteva pompe de benzină prin Alpi şi o rafinărie la Viena cât un sector din Combinatul de la Piteşti, a cumpărat cu câteva sute de milioane de euro pachetul de control al PETROM-ului, un gigant cu cele mai mari rafinării din ţară, cu sute de staţii de benzină, cu conducte, concesiuni cu rezerve certe în Kazastan şi cu platforme productive în Marea Neagră. Peştele mare a fost înghiţit de cel mic, cu tot cu balta în care se găsea, austriecii primind degeaba şi toată producţia de titiei şi de gaze a României. Numai dacă socotim că anul trecut s-au produs circa 40000000 de barili de ţîţei în ţară la preţul mediu al pieţei de 100 de dolari pe baril şi avem un total de 4 miliarde de dolari cu care OMV-ul îşi ridica un imperiu. La ei. An de an. Pe banii noştri şi pe muncă noastră. La care să adăugăm alte miliarde de euro din gazele pe care le exploatează, tot pe gratis, sau aproape, că plătesc un amărât de 5% către stat. Un fel de pomană, luaţi băi amărâţilor, aşa că v-am băgat în seamă! Şi nimeni nu denunţă contractul. Este sfânt, adică este votat de Parlament.

Când s-a cam terminat cu pădurile tăiate de mafia UDMR, pentru că nimeni nu are curajul să le ceară socoteală lui Verestoy Atilla şi ciracilor săi, pentru că s-a terminat şi cu marmura, granitul, bazaltul şi ce altceva o mai fi exploatând Titan Mar şi clonele sale, a venit rândul Mării Negre. Premierul Tăriceanu nu a inuagurat o eră nouă, nu, doar a încheiat apoteotic, în stil holliwoodian-bolliwoodian de Ferentari o epocă de mari jafuri şi de minciună. Pe ultima sută de metri în noiembrie 2008, Tăriceanu cu câţiva amici au semnat o hotărâre de guvern cu clauze secrete – din nou! – prin care atribuiau pentru exploatare firmei Sterling din Canada o zonă aflată încă în dispută cu Ucraina în acel moment. Pe nimic, adică pentru o redevenţă de 3-4% pe an, o firmuliţă din Canada va exploata petrolul şi gazele dintr-un perimetru cât un judeţ. Asta pentru că aşa a vrut Tăriceanu, pentru că dumnealui nu răspunde pentru faptele ilegale comise în timpul mandatului său. De fapt, nimeni nu răspunde de nimic, toţi sunt egali, buni şi cinstiţi, toată lumea are dreptate, cel mai locvace şi cel care ţipă mai tare iese în faţă.

Tăriceanu se plimbă liber şi vorbeşte de la tribuna Parlamentului, la fel ca şi Adrian Năstase, la fel ca şi Dinu Patriciu (ce a ajuns multimiliardar în dolari), la fel că şi Dan Voiculescu-Crescent-Fondurile Securităţii, zis şi Felix, miliardar mecenat ca şi modelul sau Soros, şi alţii. Mulţi sau puţini, nu ştim. Pentru că din peisajul mental dar şi din cel urbanistic lipseşte un monument necesar, Monumentul Trădătorului Necunoscut. Când ţara a considerat că trebuie să cinstească eroii fără nume din război, le-a ridicat un monument, al Eroului Necunoscut. Dacă avem acum o Romanie cu resursele minerale în mâna altora, cu fabricile date pe nimic, cu flota risipită, cu banii din conturile secrete praduiţi este şi pentru că am avut şi nişte trădători, adică indivizi ce s-au vândut şi ne-au vândut pe nimic. Oameni pe care îi avem în fruntea partidelor, în fruntea ţării, în Parlament şi în vile fastuoase. Dacă un Becali a făcut schimburi de terenuri cu Ministerul Apărării şi nu i-am băgat pe toţi cei responsabili la puşcarie este un minus pentru Justiţie, dar şi un plus în favoarea pledoariei pentru Monumentul Trădătorului Necunoscut.

Cuvântul trădare a rămas doar în vocabularul romantic al telenovelelor. Trădare din dragoste sau trădare a dragostei. Trădare de ţară nu mai există. Nu mai avem nici trădători de ţară. Nu mai avem nici interes naţional. Poate pentru ca nu mai avem o ţară. Ce este oare România pentru Patriciu, pentru Voiculescu, pentru Adrian Năstase, pentru Tăriceanu, pentru Becali, pentru Verestoy, pentru alţii şi alţii. Nu este o patrie, este o tarabă unde se negociază, iar o tarabă nu poate fi trădată. Dacă am avea un Monument al Trădătorului Necunoscut poate ca ne-am recupera şi ţara. Măcar să ştim unde să mergem şi să-i blestemăm pe cei care ne-au lăsat săraci şi batjocoriţi.