Damasc, capitala Siriei. Pe data de 13 februarie 2008, la orele 22:45 autoturismul de teren Mitsubishi Pajero al lui Imad Mughniyeh sare în aer în cartierul rezidenţial Kafar Sousa. Un corp sfârtecat este recuperat de serviciile siriene în foarte mare grabă de la locul deflagraţiei. Peste câteva ore televiziunea Al Manar a Hezbollah-ului anunţă moartea “de martir” a lui Mughniyeh, care a fost “lovit de mâna sioniştilor”.

În cele ce urmează se prezintă traducerea articolului “Mughniyeh bin Laden”, scris de Daniele Rainieri şi publicat în ziarul italian Il Foglio la data de 14 februarie 2008.

Oare Mughniyeh a fost eliminat de unităţile speciale israeliene sau americane, ori pur şi simplu devenise prea incomod pentru şeicul Nasrallah?
  
Mughniyeh bin Laden

de Daniele Rainieri

Ucis Osama şiitul, iar cel sunit nu dă semne de viaţă

Mughniyeh făcea parte din procesul decizional la nivel înalt al Hezbollah-ului. Era unul din cei şapte membri ai Shura Karar, numele consiliului de război al organizaţiei şiite, alături de şeicul Hassan Nasrallah. Se adaugă consiliului – şi n-ar putea fi altfel – şi doi reprezentanţi iranieni, de la ambasadele iraniene din Beirut şi Damasc, ce au grijă de atât de doritul fir direct în cazurile ce necesită o ghidare strategică sau asistenţă ori expertiza Iranului. Mughniyeh era însărcinat cu operaţiunile cele mai delicate. După părerea lui Magnus Ranstorp, un cercetător american de la St.Andrews University, ce i-a urmărit istoria în ultimii zece ani, Mughniyeh avea un picior în Hezbollah deoarece raporta direct lui Nasrallah, iar celălalt picior în ministerul iranian al Informaţiilor şi Securităţii, având şi legături cu unităţile Quds şi pasdaran. Mughniyeh şi exceptionalele sale calităţi organizatorice erau ţinute de rezervă pentru misiunile speciale, aşa cum au fost atentatele de represiune la centrul ebraic şi la ambasada israeliană de la Buenos Aires din 1992, după ce israelienii l-au ucis pe şeicul Abbas al Musawi. În ultimii ani, sub conducerea sa directă (şi sub finanţare iraniană) Hamas s-a transformat dintr-o asociaţie de voluntari ce făceau lungi parăzi publice, având în mâini topoare, cuţite şi revolvere vechi, într-o forţă militară organizată, care în câteva zile a smuls controlul Gazei din mâinile forţelor militare ale lui Abu Mazen. În iunie 2006, după cum a scris cotidianul kuweitian Al Seyassah, Mughniyeh a fost foarte aproape să activeze celulele sale teroriste adormite pentru a destabiliza Qatarul – după cum des se întâmplă la Beirut din vina Siriei şi Iranului – stat arab “vinovat” că a votat la Naţiunile Unite în favoarea rezoluţiei 1680, care cere definirea clară a graniţei între Liban şi Siria şi reluarea raporturilor diplomatice normale între cele două ţări. Dar servicile secrete ale Qatarului au zădărnicit acţiunea prin arestarea a circa o sută de lucrători sirieni infiltraţi şi a cinci agenţi ai serviciilor de informaţii ale Damascului.

Deoarece Mughniyeh era comandantul operatiunilor speciale ale Hezbollah-ului, este probabil că sub controlul său intrau şi celulele teroriste adormite diseminate în Occident. La sfârşitul anilor nouăzeci a fost distrusă o celulă clandestină Hezbollah la Charlotte, în Carolina de Nord, Statele Unite. La început grupul a fost acuzat de contrabandă de ţigări. Apoi de finanţare a Hezbollah-ului din veniturile traficului ilicit. Conform acuzării, grupul mamă Hezbollah a cerut “americanilor” săi să procure tehnologie sofisticată, ca de exemplu software aerian şi vizori nocturni. În anul 2003, Mohammed Hammoud, liderul celulei, a fost condamnat la 155 de ani de puşcarie pentru “susţinere materială”a Hezbollah-ului. Alţi cinci complici au primit pedepse între douăsprezece şi cinzeci şi unu de luni de închisoare.   

În anul 2005, FBI-ul avea mai mult de 200 de dosare deschise asupra unor presupuşi membri ai Hezbollah-ului din America. Potrivit investigatorilor, agenţii celulelor “adormite” ar putea fi deja în stare să conducă operaţiuni teroriste, dar nu o vor face până când nu va exista o acţiune militară a Statelor Unite contra Hezbollah-ului sau a Iranului ce va declanşa represaliile. Aceşti agenţi ar trebui să fie răzbunatorii despre care frecvent menţionează înalţii oficiali iranieni, care ameninţă cu represalii gata de înfăptuire în interiorul graniţelor americane în cazul bombardarii instalaţiilor militare ale Iranului. Este verosimil şi că, în timp ce se reparcurge urma lăsată de atentatele şi operaţiunile pregătite de Mughniyeh şi ai săi, ce este mai rău încă se aşteaptă a se produce.   

Imad Mughniyeh a avut numai mai puţine emisiuni televizate decât Osama bin Laden. În cadrul Hezbollah-ului îşi dobândise-contrar liderului saudit al Al Qaida – poziţia din umbră de consilier special pentru afacerile militare, lăsând şeicului Nasrallah rolul de imagine, predicile pentru mulţime şi sentinţele ideologice. Dar nu era mai puţin periculos. Mughniyeh a realizat ceea ce Bin Laden este încă departe de a reuşi să facă. A comandat evenimentele istorice. A influenţat harta Orientului Mijlociu. I-a constrâns pe americani (şi pe francezi) să anuleze o misiune în străinătate, cauzându-le retragerea din Liban. Mughniyeh a creat din nimic o putere militară legitimă care astăzi controlează de fapt un teritoriu Hezbollah în sudul Libanului, lucru pe care n-au reuşit să-l facă  războinicii suniţi, ce îşi imaginează un guvern islamic în Irak şi un emirat islamic în Afghanistan. Ieri, în satul său natal Tayr Dibba, din vecinătatea Tirului, lumea a demonstrat fluturând steagurile negre ale Hezbollah-ului pentru a-l comemora pe cel căutat de FBI care îi pusese asupra capului un premiu de cinci milioane de dolari. Hezbollah-ul este o putere atât de natural stăpână a zonei că şi diplomatii străini nu se codesc să le facă vizite, cum a făcut şi ministrul italian de Externe, Massimo D’Alema care a vizitat cartierul fortăreaţă şiită din Beirut, ce fusese bombardat nu cu mult înainte de avioane de vânătoare israeliene.   

Mughniyeh a făcut în sfârşit ceea ce suniţii cu cagule fac numai în colţul imaterial al viselor lor prohibite: a declanşat un război cu Israelul, prin atacul asupra unui post al Tsahal-ului cu o incursiune bine planificată, obţinând până la urmă un rezultat de egalitate, abătând o furtună de rachete peste teritoriul israelian, fără ca să i se poată opri echipele, blocând avansarea armatei inamice între colinele de la sud de răul Litani. Şi a cedat numai după ce a ucis 140 de soldaţi inamici şi nu pentru că a căzut frontul, ci pentru că au căzut cartierele sale generale devastate de superioritatea aeriană a adversarilor. Patru mii de rachete lansate cu încărcături de sfere metalice pentru a face cât mai multe victime, adesea ascunse sub şcoli şi moschee, în aşa fel încât orice lovitură israeliană pentru eliminarea rezervelor să se transforme într-o imagime media catastrofală. Echipe de lansatori ce se dematerializează în intervale de câteva minute de pe coline dispărând într-o complicată reţea de subterane defensive. Un milion şi jumătate de israelieni au fost obligaţi să-şi lase casele. Lovitura economică, dacă nu vorbim de altceva, a fost foarte dură.   

Dacă a reuşit să facă toate acestea, a reuşit deoarece Mughniyeh era în grad de a pune în aplicare acea mare metamorfoză, aceea care lipseşte altor mii de terorişti, asupra a sine însuşi şi asupra organizaţiei. Dintr-un om de acţiune, care s-a făcut cunoscut prima dată ca lunetist ce trăgea asupra creştinilor de după Linia Verde dintre Beirut Est şi Beirut-ul de Vest, din acel lider bărbos şi atletic al echipelor de piraţi ai aerului în jeans din anii Şaptezeci, s-a transformat în organizator, comandant militar, om de intendenţă, furnizor, om de ierarhie şi de organigramă, cu punţi de legătură cu state străine şi contacte profunde cu structurile lor de informaţii şi cu lăzile lor cu bani.   

Operaţiunea cu care i-a constrâns pe americani să se retragă din Liban a început la 6,20 pe 23 octombrie 1983. Un camion galben Mercedes Benz, ce înlocuia furgonul de aprovizionare cu apă potabilă (blocat şi ascuns), penetrează în aeroportul internaţional din Beirut, unde îşi au cantonamentul puşcaşii mărini ai celei de-a doua Divizii. În loc să se oprească în parcare, camionul parcurge o rampă de acces la câmp, accelerează, trece peste o barieră de sârmă ghimpată, trece de două posturi de pază, rupe un gard şi intră în cartierul general. Puşcaşii marini sunt blocaţi de regulile lor de angajare a inamicului. În timpul pe care-l petrec pentru a-şi încărca armele, pentru a debloca siguranţele şi pentru ochire, camionul  a ajuns deja la uşa principală a edificiului. Explodează circa cinci tone şi jumătate de TNT: putere de explozie neatomică nedepaşită pe suprafaţa pământului, nedepaşită nici de anumite experimente pre-nucleare înfăptuite în 1945 de către americani în deşertul statului New Mexico, în vecinătatea Alamagordo. După părerea istoricului puscaşilor marini Eric Hummel, “forţa exploziei a ridicat mai întâi întreaga structură de patru etaje, rupând coloanele de beton armat ce aveau fiecare trei metri în circumferinţă şi întărite suplimentar cu inserţii de oţel ce le ancorau de fundaţie. Apoi clădirea zburătoare aterizează, în timp ce unda de şoc şi o mingie de foc a gazului în flăcări se întinde în toate direcţiile”. La şase chilometri distanţă, paraşutiştii francezi din Regimentul nr. 1 , ce şi-au instalat baza “Drakkar” într-o clădire de opt etaje în zona Ramlet al Baida, se adună pe balcoane pentru a privi ciuperca de pulbere şi fum. După două minute, sub ei, în parcarea subterană, un alt terorist sinucigaş îşi opreşte al doilea camion bombă şi se aruncă în aer. Clădirea este rasă de la pământ.   

După treisprezece ani, în 1996, Osama bin Laden şi Mughniyeh s-au întâlnit la Khartoum, în Sudan. Osama era fascinat de dublul atac de la Beirut. O lovitură decisivă care a determinat Parisul şi Washingtonul să se retragă în numai patru luni, în februarie 1984. După părerea lui Daniel Benjamin şi a lui Steven Simons, fosti membri ai consiliului american al sigurantei, un număr restrâns de observatori din al Qaida au vizitat câmpurile de antrenament Hezbollah din Liban pe la jumătatea anilor Nouăzeci. Cei doi lideri, după confesiunea lui Ali Mohammed, un fost locotenent al lui Osama, s-ar fi înţeles chiar şi pentru un schimb de bani şi de cunoştinţe operative. Tehnica atacurilor multiple cu camioane bombă sinucigaşe a devenit o marca al Qaida. Prima acţiune de luptă a teroriştilor suniti, cea contra ambasadelor americane din Kenia şi din Tanzania, reprezintă replica exactă a celei de la Beirut.   

Chiar şi raidul de răpire a soldaţilor israelieni care a declanşat războiul din 2006 este o operaţiune complexă şi sofisticată. Poartă şi această acţiune semnătura lui Mughniyeh, deja responsabil de o răpire similară atât a trei soldaţi în Liban cât şi a unui colonel israelian în Kuwait, în anul 2000. El a selecţionat cu grijă oamenii din comando. Atacul a început cu un intens foc de baraj de artilerie asupra liniei de frontieră cu Israelul. Comandoul atacă un transportor blindat, ucide patru ocupanţi şi îi răpeşte pe doi supravieţuitori. Alţi patru soldaţi sunt ucişi când carul lor armat, sosit în ajutor, sare în aer când trece peste o mină plantată în adâncime pentru a bara drumul urmăritorilor. Un ultim soldat israelian este ucis când încearcă  recuperea corpurile celor patru carişti. Urmărirea pierde teren şi Ierusalimului nu-i rămâne decât opţiunea unei ofensive pe scară largă pentru a obţine eliberarea celor doi soldaţi. Atât în mai 2006, cât şi în iunie 2007 când au fost răpiţi şase soldaţi americani de către extremişti suniti, se aude rostit numele lui Mughniyeh, cel puţin ca inspirator.   

Mughniyeh are în comun cu Bin Laden şi istoria tentativelor de a-l captura. În 1986, americanii vor să îl captureze în Franţa, dar francezii, din raţiuni de stat geopolitice, nu vor să colaboreze. În 1996 încearcă din nou în Arabia Saudita, de această dată este rândul Riadului să nege ajutorul. Americanii pun în scenă pentru Mughniyeh o gigantică vânătoare de oameni în Golful Persic. Au fost de curând atacaţi în Arabia Saudită, cu un atentat similar celui de la Beirut. Îl interceptează pe Mughniyeh la bordul navei comerciale Ibn Tufail. Toate navele de război din zonă, patru mii de puşcaşi marini, toţi marinarii şi trupele Seal, forţele speciale, toţi se pregătesc de abordaj. Mai înainte se fac zboruri razante pentru a confuziona şi a teroriza echipajul, apoi incursiuni cu elicoptere ce îşi descarcă oamenii pe punţi cu ajutorul corzilor. În acelaşi timp, vin alte echipe în ambarcaţiuni ce se apropie cel mai rapid pusibil. Comandantul forţelor speciale, Tom Short, nu îşi aminteşte să fi avut vreodată cu atâta promptitudine atâtea informaţii aşteptate. “Am avut planimetria navei, fotografii din interior, liste cu membrii echipajului, liste cu mărfurile transportate, alături de programul călătoriei. Totul în mai puţin de 48 de ore”. Bill McSwain este un puşcaş marin lunetist. “Eram patru echipe de trăgători de elită pe navă, în diferite poziţii. Şi pentru că misiunea era crucială, am pus trăgători de elită şi pe elicoptere”. Toţi aşteptau să pună mâna pe asasinul celor 250 de militari americani. Apoi Administraţia, la Washington, decide să blocheze totul. “Nu era confirmarea că el era pe navă”. Supărarea oamenilor va dura ani de zile. “Eram aşa de aproape de el că îi puteam simţi gustul. Este cea mai mare ocazie pierdută pe care am avut-o”.   

Mughniyeh, inspiratorul este mort. Discipolul său de pe malul opus sunit, adică Osama bin Laden este încă viu? După moartea lui Abu Laith al Liby, comandantul forţelor arabe şi al Qaida din Afghanistan, agenţiile de informaţii americane fac să scape propriile dubii. Osama ar putea fi mort de un timp dar supravieţuieşte numai în înregistrări video şi audio pe care le-a lăsat moştenire şi pe care braţul mediatic al Al Qaida, Sahab, “Norul”, le montează şi de demontează pentru a da iluzia unui lider încă la conducerea organizaţiei, cel puţin pe plan ideologic. Este un câmp în care este evident că dezinformarea şi convenienţele se amestecă parţial. Preşedintele afghan, Hamid Karzai, a spus deja că Osama “este probabil mort”. Benazir Bhutto, într-un interviu la al Jazeera din 2 noiembrie, cu două luni înainte de moarte, a vorbit de “asasinarea lui Osama bin Laden”. A spus-o ca şi cum se trata de un lucru cunoscut şi scontat. Ziaristul nu a clipit şi nici nu a aprofundat. De mai multe ori şi la date diverse, ziarele arabe au anunţat decesul şi chiar şi ziuă funeraliilor.   

Este cunoscut faptul că al Qaida în Irak, pentru a se crede în conducerea sa de către un irakian, a inventat chiar şi un lider inexistent, ale cărui proclamaţii sunt recitate de un actor irakian. Este vorba de Abu Omar al Baghdadi, căruia i-au jurat credinţă în mod fals toţi şefii străini. Osama, ca lider carismatic fantomă, are cel puţin avantajul de a fi existat pentru a uni şi conduce gherilele. Dar tăieturile şi cusăturile pe noile benzi video demonstrează prea multe păcate. Acel video al reîntoarcerii, dat publicităţii de către “Nor” în septembrie anul trecut, durează douăzeci şi şase de minute, dar are doar patru minute de discurs filmat. Pentru restul, imaginea este oprită şi este doar mesajul audio. Există şi şase tăieturi evidente. Toate referinţele lui Osama sunt vechi (de exemplu Blair, în loc de Gordon Brown). Referinţele noi sunt numai cu video-ul oprit. Imaginea, cu excepţia bărbii, este identică pentru poziţia a camerei de luat vederi, precum identice sunt şi luminile ori hainele cu cele de acum trei ani. Prea puţin verosimil.