83 de comentarii

1. 

   costin

   21 februarie 2009

   Imperialistu’.. mi-am dat prima oara de seama de fenomenul cu care este confruntat Cristian Ghinea, dupa aparitia Omului Recent al lui Patapievici, si reactiile furibunde si, ce mai, tembele ale lui Ioan Bogdan Lefter. Si asta era prin 2001-2002, de atunci cred ca genul asta de reactii sint si mai dese. Tu stii mai bine ca eu nu prea urmaresc ce se intimpla la noi ????
   dar…

   Presa îndopată de corectitudine politică reamintea neîncetat că Barack Hussein Obama, campionul progresist al lumii, ar putea să piardă alegerile americane din cauza rasismului Omului Alb (aşa numitul Bradley Effect ce există numai în mintea unor oameni neinformaţi sau prea ideologizaţi pentru a mai vedea realitatea altfel decât prin lentila ideologică).

   ce e Bradley Effect? l-ai pus acolo ca si cum toata lumea stie de el. Mie mi l-ai explicat odata, dar am uitat, asa ca te rog domne, informeaza poporu’!

   Revenind la domnul profesor Andreescu, ne putem întreba ce a predat la multiculturalism dacă a reţinut din episodul Ayaan Hirsi Ali strict motivaţia oficială, ignorând climatul de teroare la care a fost supusă curajoasa somaleză. Prietenul şi colaboratorul ei, Theo Van Gogh, a fost ucis (decapitat) de un musulman pentru că a ajutat-o să facă un scurt film despre persecutarea femeilor în Islam (Submission – Supunere). Hirsi Ali a fost în repetare rânduri ameninţată cu moartea pentru părerile ei incorecte politic cu privire la elementele islamice din societatea olandeză, iar politicienii şi intelectualii de stânga au atacat-o constant în stilul pe care îl folosesc în prezent împotriva lui Geert Wilders. Rămâne un mister cum de acest mici detalii i-au scăpat domnului profesor.

   Nu spui ce a zis Andreescu despre Ayaan Hirsi Ali? Chiar sint curios. Da mai multe detalii ca nu se intelege f clar ce vrei sa zici.

   Reply

2. 

   medusa

   21 februarie 2009

   Cuvantul „reeducare” si tonul acestei dezbateri pune intr-o lumina proasta teoriile legate de multiculturalism si feminism. Reeducarea implica un conflict intre ceea ce stii acum si ceea ce urmeaza sa inveti. Din punctul meu de vedere nu avem de-a face cu un conflict ci cu o imbogatire. Daca urmezi aceste cursuri te imbogatesti cu mai multe perspective asupra unor chestiuni fundamentale.
   Cu ce te imbogatesti daca cunosti teoriile despre feminism? Pot sa-ti dau un mic exemplu. Exista o feminista, Gerda Lerner, care vorbeste despre faimosul contract social al lui Rousseau si atrage atentia ca in societatea patriarhala contractul social este incheiat intre capii familiei, nu intre toti indivizii societatii. Femeile au fost excluse de la „semnarea” acestui contract, asta deoarece mai exista un alt contract, anterior celui social. Este vorba de un contract sexual, facut intre barbati cu privire la corpul femeii – femeia, prin casatorie, devenind proprietatea unui singur barbat.
   Este un punct de vedere. Studentul care are ocazia sa studieze asta nu trece printr-o „reeducare” ci, cum ziceam, isi imbogateste perspectivele. Nu se neaga teoria lui Rousseau ci ea capata noi valente.
   Nu e o reeducare. Reeducare faceau comunistii in inchisoarea de la Pitesti.

   Reply

3. 

   Panseluta

   21 februarie 2009

   Imperialistu’:
   Multzam pentru articol, in special pentru informatiile in legatura cu programa de la SNSPA (am impresia ca tipii se vor un fel de Ecole Normale Superieure, cind sunt, de fapt, o varianta post-moderna a Academiei Stefan Gheorghiu). Caut de mult pe net programe universitare si curricula romanesti, dar nu gasesc mai nimic pentru ca facultatile sunt in urma, de regula, cu doi-trei ani cu afisatul pe web, iar multe nu se obosesc. Tu cum ai reusit?

   Oricum, programa publicata de tine e curata scoala de timpizare/indoctrinare. Studentilor nu li se propune cercetarea si studiul amanuntit al unui subiect cu diferitele sale teorii, cu argumentele lor si cu telul de a dezvolta instrumentelor critice de a le evalua (misia adevarata a academiei). De la inceput li se indica studentilor la ce concluzii trebuie sa ajunga la sfirsitului cursului/cursurilor, pe cine sa sprijine moral, sentimental si politic, indiferent de valoarea de adevar a „sentimentelor” propuse–e ca si cum Socrate le-ar fi zis tinerilor atenieni: e a priori bine sa fii tiran, mai inainte de a analiza ce inseamna tirania, daca foloseste societatii; eu va invat cum sa deveniti tirani.

   In plus, cine a scris chestiile de mai jos nu prea stie ce vorbeste:

   „Finalităţi epistemice: să cunoască istorie, teorii, valori, institutii şi politici referitoare la gen şi minorităţi, discriminare, egalitate de tratament şi egalitate de şanse”

   „Finalitati”: jargon pretentios pentru „scopul cursului”.

   „Epistemice”: jargon pretentios si idiot pentru „studiu”, lecturi, cunoastere. Epistemologia e o bransa a filozofiei care se ocupa cu teoriile naturii si limitelor functiei cognitive.

   „Finalităţi etice: sensibilizare morală la discriminare; dezvoltarea reacţiei pertinente la nedreptate; curajul în confruntarea cu manifestările sexiste, rasiste, antisemite, şovine, xenofobe, cu intoleranţa; respingerea inechităţii bazate pe diferenţe independente de meritele unei persoane, a unor grupuri şi comunităţi şi orientarea spre egalitate de şanse în competiţie; solidaritatea cu alte grupuri excluse sau marginale aflate în situaţii de discriminare.

   Finalităţi psihologice: mai multă simpatie comprehensivă faţă de victimele discriminării; motivaţie mai avizată pentru parteneriat public între bărbaţi şi femei, pentru aprecierea şi acceptarea diferenţelor rasiale, etnice, religioase; creşterea capacităţii de comunicare, înţelegere şi cooperare cu de alt gen, etnie, religie ; creşterea stimei de sine şi a dorinţei de autoafirmare.

   Finalităţi politice:
   Susţinerea în cunoştinţă de cauză la nivel de ONG-uri, partide, presă a proiectelor de politici publice care conduc la exercitarea deplină a drepturilor femeilor şi minorităţilor, la politici afirmative şi la politici ale egalităţii de şanse în relaţiile de putere la nivel micro şi macro-social, ale reprezentării intereselor politice ale grupurilor vizate.”

   Ultimile trei „finalitati” sunt in afara telului de studiu academic, chiar daca reprezinta valori reale in societate. Scopul invatamintului umanist e sa-ti dea cunostintele si metodele necesare de a face alegeri corecte in viata/societate, nu sa ti le impuna prin santaj politic-emotional.
   Rezultatele unui asemenea invatamint se vad aici, la mine, de citeva decenii: studenti care debita slogane si clisee multiculturaliste dar habar n-au ce s-a petrecut la Pearl Harbor, cind anume, si intre ce date a fost al Doilea Razboi Mondial (Obama e unul din studentii astia) sau cine a fost Voltaire.

   Reply

4. 

   Dinny

   21 februarie 2009

   Ha! Mie tonul din primul mail al profesorului mi-a dat, realmente, fiori! Atat de subtil, dar totusi fara drept de apel: un fel de: „Dupa ce citesti ce iti zic eu o sa ai alta parere, vei vedea!” „Si daca nu?” „Daca nu, mai iei un curs pana ai parerea NORMALA”. Cam inspaimantator pentru cine sesizeaza nuantele….in fine asta e parerea mea, neavizata, doar la nivel intuitiv.
   Oarecum of topic: adresarea cu „draga” in cadrul unui mail semi-oficial pe mine ma seaca rau de tot!

   Reply

5. 

   emil

   21 februarie 2009

   Cred ca folosirea cuvintului „re-educare” este cit se poate de potrivita. Sa te citez: „Este un punct de vedere”. Corect, dar numai in teorie. In practica este singurul punct de vedere acceptabil in institutiile de invatamint superior din America de Nord. Nu este un punct de vedere printre altele, este punctul de vedere. Predarea acestui „punct de vedere” nu are loc concomitent cu expunerea studentilor la studiul altor puncte de vedere. Facultatile critice si rationale ale tinerilor nu sint exersate prin contactul cu alte puncte de vedere. Feminismul (si sint de acord, merita studiat) nu este un simplu obiect de studiu printre altele tratind diferit aceeasi tema, este unica interpretare considerata valida… este obiect de indoctrinare…. re-educare.

   Despre feminismul american, in cuvintele unei femei:

   It is not that American feminists are indifferent to the predicament of Muslim women. Nor do they completely ignore it. For a brief period before 9/11, many women’s groups protested the brutalities of the Taliban. But they have never organized a full-scale mobilization against gender oppression in the Muslim world. The condition of Muslim women may be the most pressing women’s issue of our age, but for many contemporary American feminists it is not a high priority. Why not?

   The reasons are rooted in the worldview of the women who shape the concerns and activities of contemporary American feminism. That worldview is antagonistic toward the United States, agnostic about marriage and family, hostile to traditional religion and wary of femininity. The contrast with Islamic feminism could hardly be greater.

   One reason is that many feminists are tied up in knots by multiculturalism and find it very hard to pass judgment on non-Western cultures. They are far more comfortable finding fault with American society for minor inequities (the exclusion of women from the Augusta National Golf Club, the „underrepresentation” of women on faculties of engineering) than criticizing heinous practices beyond our shores. The occasional feminist scholar who takes the women’s movement to task for neglecting the plight of foreigners is ignored or ruled out of order.

   Take psychology professor Phyllis Chesler. She has been a tireless and eloquent champion of the rights of women for more than four decades. In a recent book, The Death of Feminism, she faults the feminist establishment for „embracing an anti-Americanism that is toxic, heartless, mindless and suicidal.” The sisterhood has rewarded her with excommunication.

   Christina Hoff Sommers – The problem with American feminists
   (merita citit in intregime)

   Reply

6. 

   Tiberiu Florea

   21 februarie 2009

   Imperialistu, de obicei ai tendinţa să exagerezi dar articolul de faţă e excelent.

   „Finalităţi etice”… ONG-uri pe care să le susţină în cunoştinţă de cauză…

   Trist, trist!

   Reply

7. 

   Panseluta

   21 februarie 2009

   un P.S. pe urmele postarii lui emil:

   Cu cit mai uit mai atent la programa cursului publicat de Imperialistu’, cu atit mi se pare mai aberant, instrument clar de re-educare. Studentul Marinescu Ioan e chemat sa-si lase „preconceptiile” si intrebarile legitime, formate de-o viata, in afara clasei si sa le adopte pe cele ale profesorilor si teoriilor „legitime” expuse in curs, desi fiecare concept ridicat de programa e urias, cu imense ramificari istorice, deschis prin definitie dezbaterii, si care poate in sine fi subiect individual de studiu: inechitate, nedrepatate, xenofobie, rasism, sexism, etc.

   Manifestul de re-educare nu e nici macar voalat: e trimbitat cu nerusinarea si imoralitatea celor care se cred deasupra „maselor” si moralitatii traditionale.
   Hai sa vedem:

   a1) Se propune „dezvoltarea reacţiei pertinente la nedreptate”.
   Adica, treaba cursului nu e sa vada ce e „nedreptatea”, cum poate fi definita, in ce feluri se manifesta etc, ci sa determine o reactie emotionala „pertinenta” la o „nedreptate” nedefinita dar care are implicatia de „nedreptate sociala/de sex/de orientare sexuala, etc.”

   a2) Conform cursului, exista reactii „pertinente” si „nepertinente” la o ofensa sociala, fara sa defineasca ce inseamna „pertinent”, pentru ca „pertinent” e un eufemism pentru o idee fara continut. Care e reactia „pertinenta” la furtul din averea publica sau traficul de influenta sau asaltul unei femei, decit sa fie toti culpabilii dati in judecata si dusi la pirnaie??
   Cursul vrea sa te invate–sau sa te re-educe-cum sa reactionezi „pertinent”, adica sa ierarhizezi culpabilitatile in functie de grupurile prioritare ideologic. Reactia personala teleghidata, nu cunoasterea libera, e scopul acestei asa-zise „instructii”.
   Hmm, doar un gind jucaus… care-ar fi invatatura cursului in cazul unei Miorite actuale, presupunind ca omorul a avut loc?

   b) Cursul urmareste „solidaritatea [studentilor] cu alte grupuri excluse sau marginale aflate în situaţii de discriminare”.
   b1)Solidaritatea individului cu diverse grupuri nu e apanajul statului si invatamintului de stat, ci al individului liber sa faca deciziile de asociere pe care le crede; invatamintul public nu are libertatea constitutionala de a indica la ce grup sa apartina cetateanul;
   b2)Politrucii nu definesc ce inteleg prin „grupuri excluse”, „marginalizate” sau in „situatii de discriminare”. (Doamne, ce urasc jargonul asta eufemist academic).

   La ce „grupuri excluse” se refera stimabilii, cind grupurile traditional cu mai putina putere politica si-au reintrat in drepturi peste tot in lumea civilizata (femei, rase, orientari sexuale)?
   Singurul grup cu adevarat exclus e cel al criminalilor de orice culoare si speta. Sunt decazuti din drepturile cetatenesti (n-au dreptul de vot) Exista un lobby major pentru reinstaurarea dreptului de vot printre anumiti criminali.

   Un alt grup care e (deocamdata) „exclus” si „in situatie de discriminare” (adica actele lor sunt considderate criminale) sunt pedofilii. Au si ei un lobby, NAMBLA, North American Man-Boy Love Association, o industrie pornografica uriasa care-i serveste, ca si o bransa importanta a turismului, numit „turism sexual”.
   Exista incercari academice de a decriminaliza pedofilia si de a o reduce la statut de „boala psihica”.

   Tipii sunt o comunitate marginalizata, discriminata, urita de societatea generala. Dar au si ei revendicarile lor, si li se pare ca sunt oprimati: sa nu mai fie urmariti de politie, sa nu li se mai interzica accesul la copii, sa li se recunoasca dreptul de a iubi pe cine vor, sa se recunoasca faptul ca multi baieti profita emotional si financiar din asemenea legaturi.

   Intrebare de examen pentru studentii cursului de mai sus:

   Avind in vedere ca pedofilii sunt printre cele mai urite, marginalizate, si discriminate grupuri din lume, ce-ai face pentru ei, ca absolvent al cursului anti-discriminare?
   Ai 30 de minute pentru raspuns. Jargonul impenetrabil, logica minima si punctuatia aiurea sunt cotate un punct in plus.

   Reply

8. 

   Panseluta

   21 februarie 2009

   medusa:

   „Din punctul meu de vedere nu avem de-a face cu un conflict ci cu o imbogatire. Daca urmezi aceste cursuri te imbogatesti cu mai multe perspective asupra unor chestiuni fundamentale.”

   1. Te „imbogatesti” la cursuri de felul asta doar daca esti saraca in lecturi independente.

   2. E nesincer sa spui ca ai gasit o „bogatie” de idei/perspective la un curs de felul asta. Ce-ai gasit e o „bogatie” de argumete care sustin, hranesc si impun un singur punct de vedere, cel care-ti e simpatic. Cursurile astea mizeaza pe incultura generala.

   Reply

9. 

   medusa

   21 februarie 2009

   Panseluta, zici:
   „La ce “grupuri excluse” se refera stimabilii, cind grupurile traditional cu mai putina putere politica si-au reintrat in drepturi peste tot in lumea civilizata (femei, rase, orientari sexuale)?”

   Serios, chiar ai lacune grave daca crezi ca nu mai exista grupuri excluse!
   N-o sa ma apuc sa-ti explic acum la cine se refera politicile UE de reducere a excluziunii sociale. Dai un simplu google search si poate te „indoctrinezi” cu niscaia stiinta de secol XXI. S-a scris asa de mult pe tema asta…

   Reply

10. 

    Francesco

    21 februarie 2009

    @medusa:
    Chestia cu „lacune grave” nu este deloc incantatoare, nici politicoasa, nici adevarata.

    Reply

11. 

    Panseluta

    21 februarie 2009

    medusa:

    „N-o sa ma apuc sa-ti explic acum la cine se refera politicile UE de reducere a excluziunii sociale. Dai un simplu google search si poate te “indoctrinezi” cu niscaia stiinta de secol XXI. S-a scris asa de mult pe tema asta…”

    1. Era vorba de un curs la o facultate, nu de „politicile UE”, doar daca vrei sa spui ca programa scolara a cursului respectiv urmeaza „politicile” UE, in care caz mi-ai demonstrat perfect ideea.

    2. N-o sa „dau” nici un google, din jena si scrupul intelectual. Orice „google” in „stiinta secolului XXI” mi-ar da rezultate despre fizica cuantica, progresul inventarului genomunului uman, biologie moleculara…
    Marginal, poate, as gasi ceva despre calcifierea glandelor lacrimogene la o populatie X, de capete rotunde, despre care se crede ca a pierit pentru ca n-a mai avut lacrimi sa-si plinga suferinta sub jugul populatiei Y de capete tuguiate.

    Reply

12. 

    harap_alb

    21 februarie 2009

    Imperialistule, ești mare! ai realizat înca o data un articol de excepție, mai ales prin expunerea parții negative a dlui Miroiu. E mare păcat că un profesor iți dictează, indiferent cât de subtil, ce alegeri să faci vizavi de cursuri. Își depașește cu prisosință rolul și dimensiunea academică în care ar trebui să fie „incadrat”. Aș avea niște comentarii totuși cu privire la multiculturalism și la cursurile predate in SNSPA.
    1. „Multiculturalismul ar trebui să ducă la o societate ideală, în care oameni aparţinând unor culturi şi etnii diferite trăiesc in pace şi armonie, tolerându-se unii pe alţii şi având respect faţă de valorile celorlaţi.” Sunt perfect de acord, însă resping categoric afirmația potrivit căreia „în realitate, multiculturaliştii revendică pentru minorităţi drepturi pe care nu le acordă majorităţii.” De ce un asemenea lucru? Ai precizat cazul american.. după părerea mea, albul ar trebui să fie acuzat de rasism, dacă ar vota un alt alb, in defavoarea negrului, DOAR pentru ca negrul are culoarea neagra si nu datorita competentelor sau a mesajelor transmise, campaniei, etc..Te-ai referit la Bradley Effect, ceea ce certifica un caz de discriminare fara indoiala, dar de ce nu privim și reversul medaliei, și ne referim la ceea ce ar putea fi numit Obama effect, unde mare parte din populatia alba a votat cu un negru? „Negrii pot vota liniştiţi, în masă, cu un candidat negru” și mă rog de ce afirmi că un multiculturalist ar fi de acor cu asemenea frază? Cred că prin definiție, multiculturalistul respinge discriminarea, rasismul, xenofobia, iar acestea sunt privite în totalitatea semnificației lor însemnând printre altele și faptul că un negru discriminează când votează cu un alt negru în defavoarea albului doar pentru că alesul său are aceeași culoare a pielii.
    2. Cat despre cursurile pe care le-ai enumerat există cu siguranta semne de intrebare vizavi de inputul trimis de facultate studentului, dar nu raportat la fond, ci la forma. Anume faptul ca de exemplu nu e fair sa ai cursuri optionale de facto care sa fie de iure obligatorii. Mi-amintesc si eu de faza cu modulele, si stiu ca am fost intrigat de faptul ca in cadrul unui modul erau incluse atat cursurile de Natiuni si Minoritati cat si cel de Multiculturalism si Valori democratice, impreuna cu alte doua cursuri ce dezbateau alte subiecte, iar pentru a finaliza modulul si a primi creditele trebuia sa optezi pt 3 din 4 cursuri. Asa ca oricum alegeai, urma sa studiezi problematica minoritatilor si a multiculturalismului, (pt ca, dupa cum am obsevat ulterior, nu era mare difernta intre cele doua cursuri, fiind cam la fel in proportie de minim 50 de procente!!)chiar daca nu erai interesat de respectiva problematica.
    De ce si nu o problema de fond? pt. ca vorbind in cunostinta de cauza, intrucat m-am confruntat cu maniera de studiu oferita de fac. de stiinte politice din SNSPA,lucru pe care nu stiu daca si panseluta il poate spune;(pt ca, sa ne intelegem, vorbim aici strict de facultatea de stiinte politice, din SNSPA,doar acolo predandu-se cursurile respective, si nu despre intreaga universitate SNSPA)consider ca nu am fost deloc limitat in gandire si analiza la nici un curs pe care l-am studiat. Here’s the thing: profesorul iti prezinta serie de abordari teorii, socio-poitico-economice, si ulterior descrie cum si-au gasit acestea aplicabilitatea. Aplicand deci teoria pe cazuri concrete. Nu sunt de acord cu influentarea studentului de catre profesor pentru sprijinirea unei anumite pozitii in timpul unui curs. Cel putin nu asa s-a intamplat si cu mine. Caci influentarea sau „optarea obligata” fata de o anummita abordare se poate observa doar la notarea studentului. Eu sunt un tip care nu accepta totul de-a gata, si sunt mereu dispus sa pun in discutie un anumit lucru. Astfel ca atat la seminarii cat si la examene nu ma puteam abitne sa nu critic ceea ce invatam. Si nu am luat niciodata note mici cand am facut-o. De ce? Pentru ca nu rejectam niciodata un anumit lucru (si nici acum nu o fac ) decat in urma unei argumentatii extrem de solide. Parerile personale ale profesorilor nu trebuie sa indice studentului ce alegere sa urmeze. Ele pot fi mentionate, desigur, la cererea studentului, dar studentul e cel care are libertatea sa aleaga prin capacitatea de analiza. Ii va fi punctata analiza de fiecare data, daca aceasta e coerenta, deci e sprijinta de logica. Asa este si in facultatea de stiinte politice. Punctul nr. 2 a fost adresat mai mult Panselutei.
    Si tot pentru Panseluta: Mi se pare ca esti putin cam rautacioasa referindu-te la finalitati si mai ales la finalitati epistemice. Repet, nu esti indreptatita sa „ostracizezi” cursul de politici, gen si minoritati, atat timp cat nu l-ai studiat, cel putin in cadrul institutiei supusa comentariilor. Varianta potrivit careia epistemologia studiaza limitele functiei cognitive este adevarata, cat despre teoriile naturii, well cred ca aici este de fapt culmea eufemismului. Epistemologia incadreaza cunoasterea stiintifica, si consider ca nu e nici o greseala ca rubrica de finalitati epistemice sa contină cele amintite in articol. Deoarece in fond,studentul are datoria sa analizeze si de ce nu,chiar sa ierarhize ceea ce invata. El primeste un input, care poate suferi tranformari in functie de capacitatea sa de analiza. Astfel, existand analiza, decurge si epistemologia, pentru ca respectivele criterii implicate in procesul de analiza trebuie sa respecte niste parametri logici pentru a demonstra coerenta analizei- ergo, rezulta epistemologia, deci, cunoasterea stiintifica.
    Cat despre celelalte finalitati, sa fim seriosi, nu exista nici un fel de obligativitate sau santaj politico-emotional!! Tocmai asta se si vrea vizavi de finalitati „sa-ti dea cunostintele si metodele necesare de a face alegeri corecte in viata/societate”. Unde e santajul cand ti se prezinta un caz de discriminare, si te intreaba: cum este moral sa procedezi? discriminand sau nu? Raspunzand cu nu, cred ca dai dovada de moralitate; daca raspunzi cu da, te afli in categoria opusa multiculturalistilor. Daca la examenul de multiculturalism afirmi ca exista etnia de tigan si nu cea de rrom, si argumentezi de ce, nu vad cum ai putea sa nu fii punctat corect.
    Vorbind de discriminare trebuie sa fim atenti ce inseamna si cand se produce acest lucru. Caci pentru numele lui Dumnezeu, incadrezi in categoria cu pricina restrictii aduse pedofililor!!! Iata un exemplu de argument incoerent intr-o analiza. (Este similar erorii clasice petrecute intr-un silogism, pornind de la o premisa falsa, si concluzia se va indeparta de adevar). Ceea ce mi se pare mult mai mult decat deviant intr-o societate normala. Inchei cu rugamintea de a nu lansa o dezbatere asupra ceea ce inseamna o societate normala, pentru ca ne-am lansa in discutii care ar devia cu mult subiectul articolului in cauza.
    Respect inca o data pentru imperialistu’, dar si pentru ceilalti autori si comentatori ai blogului care sustin prin ideiile lor lupta culturii impotriva multor alte prostii ce se vehiculeaza pe net..
    Numai Bine!

    Reply

13. 

    Panseluta

    21 februarie 2009

    Imperialistu’:

    I-ai cam dat apa la moara lui harap cu fraza asta ambigua:
    „Multiculturalismul ar trebui să ducă la o societate ideală, în care oameni aparţinând unor culturi şi etnii diferite trăiesc in pace şi armonie, tolerându-se unii pe alţii şi având respect faţă de valorile celorlaţi. Acesta trebuie să fie acel multiculturalism liberal despre care scrie domnul Andreescu, dar care, din păcate, nu există decât în cărţi.”
    Stii bine ca teoria post-moderna a multiculturalismului e o viclenie politica de proportii, o constructie impracticabila, profund fascista in origini si teluri; cum zici chiar tu, multiculturalismul urmareste supunerea idividului fata de oligarho-birocratii care dicteaza ce grupuri de interese au acces la troaca de bani productivi. Nu e nimic ideal in toata afacerea asta, cum nu e nimic–si nici n-a fost-„ideal” in teoria comunista. Multiculturalismul promovat de stingisti are ca tel impunerea teoriei de diviziune in grupuri si grupuscule ca „naturala”, inerenta si organica, dar care totusi au nevoie de o arbitrare superioara ca sa-si afirme drepturile organice impotriva drepturilor si revendicarilor la fel de legitime ale grupurilor rivale.

    harap_alb:

    Multumesc de raspuns. A fost o placere sa-l citesc, chiar daca nu sunt de acord cu tine.

    E adevarat ca nu am fost la cursurile SNSPA (n-aveam cum), dar nu cred ca are importanta decit in masura in care ce se intimpla la curs contrazice teza si telulire programate ale cursului/sau modulului (nu mi-e clar care e care). Proful are obligatia, in SUA, cel putin, sa scrie si sa publice accesibil exact la ce se inhama studentul, la ce sa se astepte, care sunt directiile majore de gindire, etc,.
    Eu am luat programa cursului respectiv pre limba sa, prima facie, in intentiile sale manifeste. Asta a fost si scopul Imperialistului, sa ne informeze despre un continut si o politica asumate in mediul universitar romanesc. Ce-i rau in asta?

    Deci n-ai de ce sa spui ca nu sunt indreptatita sa judec cele publicate de Imperialistu pe motiv ca n-am urmat cursurile respective. Daca asta ar fi logica, 99% din inteligenta si experienta umanitatii ne-ar fi interzise.

    Mi s-a parut cumva dulce/naiv ca ma acuzi ca sunt „rautacioasa” cu „finalitatile”.
    Se numeste „sarcasm”, prietene, chiar daca e prost scris, cum mi se intimpla de multe ori; da’ asta-i viata, o dam in bara din cind in cind.
    Da’ n-am ce face, urasc jargonul pretentios care ascunde, de regula, saracie de idei si/sau platitudini.

    Te implor sa-mi spui in ce e mai bogat, mai nuantat cuvintul „finalitati” fata de „scopuri”/”scop” sau „teluri”/”tel”. POate in romana cuvintul are alte intelesuri fata de engleza, in care inseamna „ultim”, „final”, „vorbele de pe urma”, „nec plus ultra”, nu se poate mai departe…
    Poate ma luminezi de unde a venit barbarismul asta. Iubesc studiul „cuvintelor calatoare”.

    Scrii: ”
    Cred că prin definiție, multiculturalistul respinge discriminarea, rasismul, xenofobia…”

    „Multiculturalistul” face si drege…

    Imi dai fiori…
    Imi aduci aminte de „Homo Sovieticus”, „Omul Nou”, „Stahanovistul” ca exemplar de umanitate ideala.
    Sper sa nu am de-a face in viata vietilor cu specia pe care o admiri.
    Ador asa-zis „xenofobii” care nu vor sa aibe nimic de-a face cu Sharia Islamica, sau anti-
    Obamanistii/anti-politrucii/anti-servitorii „aparatului de Partid” cu simpatii rasialiste/multi-culturale care urmaresc puterea personala, si nimic altceva.

    Scrii: „Caci pentru numele lui Dumnezeu, incadrezi in categoria cu pricina restrictii aduse pedofililor!!! Iata un exemplu de argument incoerent intr-o analiza. (Este similar erorii clasice petrecute intr-un silogism, pornind de la o premisa falsa, si concluzia se va indeparta de adevar). Ceea ce mi se pare mult mai mult decat deviant intr-o societate normala.”

    1. Arata-mi exact, punct cu punct, care e eroarea silogistica pe care am comis-o in privinta drepturilor pedofililor. Fa schema silogismului prost de care ma acuzi.
    2. Homosexualii erau considerati anormali, „deviant”, doar in urma cu citeva decenii.
    Zici ca pedofilia ti se pare „mult mai mult” decit deviant. De unde iti iei normele despre ce e „anormal”, „deviant putin” sau „foarte deviant” sau „mult mai decit deviant”? Sodomia, incestul, pedofilia, bestialitatea sunt atestate in toate culturile umane.

    Reply

14. 

    Panseluta

    21 februarie 2009

    Revin cu un text despre dialogul meu preferat al lui Platon, Lysis, in care dragostea adevarata e subinteleasa ca a fi intre barbat matur dar intelept si baiat imatur dar frumos.

    Reply

15. 

    Panseluta

    21 februarie 2009

    Socrate, Plato si Aristotel iubeau baietii tineri, frumosi, si atletici, cistigatori in jocurile din palestra:

    Plato on Friendship and Eros
    First published Fri Feb 20, 2004; substantive revision Mon Feb 5, 2007
    Plato discusses love (erôs) and friendship (philia) primarily in two dialogues, the Lysis and the Symposium, though the Phaedrus also adds significantly to his views. In each work, Socrates as the quintessential philosopher is in two ways center stage, first, as a lover of wisdom (sophia) and discussion (logos), and, second, as himself an inverter or disturber of erotic norms. Plato’s views on love are a meditation on Socrates and the power his philosophical conversations have to mesmerize, obsess, and educate.

    In what follows, section 1 deals with the Lysis and Symposium. Sections 2-4 primarily with the Symposium alone. Section 5 deals with the Phaedrus. Section 6 with the closing section of the Symposium and with parts of the Ion, Protagoras, and Laws. Sections are not self-contained, however, and are intended to be read sequentially. Most scholars agree that the order of composition of the “erotic” dialogues is Lysis, Symposium, Phaedrus, though some put the Phaedrus earlier than the Symposium.

    1. Socrates and the Art of Love
    2. Socrates and Athenian Paiderastia
    3. Loving Socrates
    4. Love and the Ascent to the Beautiful
    5. The Art and Psychology of Love Explained
    6. Writing About Love
    Bibliography
    Other Internet Resources
    Related Entries

    1. Socrates and the Art of Love
    “The only thing I say I know,” Socrates tells us in the Symposium, “is the art of love (ta erôtika) (177d8-9). Taken literally, it is an incredible claim. Are we really to believe that the man who affirms when on trial for his life that he knows himself to be wise “in neither a great nor a small way” (Apology 21b4-5) knows the art of love? In fact, the claim is a nontrivial play on words facilitated by the fact that the noun erôs (“love”) and the verb erôtan (“to ask questions”) sound as if they are etymologically connected — a connection explicitly exploited in the Cratylus (398c5-e5). Socrates knows about the art of love in that — but just insofar as — he knows how to ask questions, how to converse elenctically.

    Just how far that is, we discover in the Lysis, where Socrates makes a similar claim. Hippothales, like Socrates, loves beautiful boys and philosophical discussions (203b6-204a3). But he does not know the art of love and so does not know how to talk to Lysis — the boy with whom he is in love. What Hippothales does is sing eulogies to Lysis, and that, Socrates argues, no skilled lover would ever do. For if your suit succeeds “everything you’ve said and sung turns out to eulogize yourself as victor in having won such a boyfriend,” but if it fails, then “the greater your praise of his beauty and goodness, the more you will seem to have lost and the more you will be ridiculed.” Consequently, someone “who is wise in the art of love (ta erôtika) doesn’t praise his beloved until he has him: he fears how the future may turn out” (205e2-206a2). Convinced, Hippothales asks Socrates to tell him “what someone should say or do to get his prospective boyfriend to love him?” (206c1-3). As in the Symposium, Socrates is uncharacteristically forthcoming: “if you’re willing to have him talk with me, I might be able to give you a demonstration of how to carry on a discussion with him” (c4-6). What follows is an elenctic examination of Lysis. Socrates’ lessons in love, we may infer, are elenctic lessons — lessons in how to ask and answer questions.

    At the end of the examination, Socrates characterizes what he has accomplished: “This is how you should talk to your boyfriends, Hippothales, making them humble and drawing in their sails, instead of swelling them up and spoiling them, as you do” (210e2-5). It sounds simply chastening put like that. But in the overall context of the Lysis, where love is a desire and desire is an emptiness, it is much more. It is a step in the creation of the canonical lover — the philosopher:

    Those who are already wise no longer love wisdom (philosophein), whether they are gods or men. Neither do those who are so ignorant that they are bad, for no bad and stupid person loves wisdom. There remains only those who have this bad thing, ignorance, but have not yet been made ignorant and stupid by it. They are conscious of not knowing what they don’t know. (218a2-b1)

    So by showing Lysis that he isn’t already wise, by getting him to recognize that he doesn’t know, Socrates sets him on the road to philosophy (cf. Sophist 231b3-8).

    The elenchus is important to love, then, because it creates a hunger for wisdom — a hunger which it cannot itself assuage. So even though Lysis is already something of a philosopher when he meets Socrates and receives a rare accolade from him — “I was pleased with his love of wisdom (philosophia)” (213d6) — he, too, is left in puzzlement (aporia). He is made aware of his desire by Socrates but the desire itself remains unsatisfied. Socrates may be the master of foreplay, of arousing desire, and may to that extent be a master of the art of love, but when it comes to satisfying desire, he is a failure.

    The connection — amounting to an identification — between the art of discussion and the art of loving boys explored in the Lysis allows us to see why Plato’s own explorations of love invariably involve an exploration of discussion too — love-talk in the Lysis, symposiastic speech-making and drama in the Symposium, oratory and rhetoric in the Phaedrus. Loving boys correctly, after all, is — in part at least — just a matter of knowing how to talk to them, of how to persuade them to love you back.

    2. Socrates and Athenian Paiderastia
    As a man who loves boys in an idiosyncratic, because elenctic, way, Socrates is placed in potential conflict with the norms of a peculiar Athenian social institution, that of paiderastia — the socially regulated intercourse between an older Athenian male (erastês) and a teenage boy (erômenos, pais), through which the latter was supposed to learn virtue. And this potential, as we know, was realized with tragic consequences — in 399 BC Socrates was found guilty of corrupting the young men of Athens and condemned to death. The effect on Plato is palpable in his works, turning very many of them into defenses — not always uncritical — of Socrates, and of what he represented for the young men he encountered. His account in the Symposium of one such relationship — that with the brilliant and beautiful Alcibiades — is an illuminating case in point.

    Alcibiades was so in love with Socrates — “it was obvious,” the Symposium (222c1-2) tells us — that when asked to speak of love, he speaks of his beloved. No general theories of love for him, just the vividly remembered story of the times he spent with a man so extraordinary there has never been anyone like him — a man so powerfully erotic he turned the conventional world of love upside down by “seeming to be a lover (erastês) while really establishing himself as a beloved boy (pais) instead” (222b3-4).

    The stories of all the other symposiasts, too, are stories of their particular loves masquerading as stories of love itself, stories about what they find beautiful masquerading as stories about what is beautiful. For Phaedrus and Pausanius, the canonical image of true love — the quintessential love story — features the right sort of older male lover and the right sort of beloved boy. For Eryximachus the image of true love is painted in the languages of his own beloved medicine and of all the other crafts and sciences. For Aristophanes it is painted in the language of comedy. For Agathon, in the loftier tones of tragedy. In ways that these men are unaware of, then, but that Plato knows, their love stories are themselves manifestations of their loves and of the inversions or perversions expressed in them. They think their stories are the truth about love, but they are really love’s delusions — “images,” as Diotima will later call them. As such, however, they are essential parts of that truth. For the power of love to engender delusive images of the beautiful is as much a part of the truth about it as its power to lead to the beautiful itself. Later, we shall learn why.

    Love stories, however inadequate as theories of love, are nonetheless stories, logoi, items that admit of analysis. But because they are manifestations of our loves, not mere cool bits of theorizing, we — our deepest feelings — are invested in them. They are therefore tailor-made, in one way at least, to satisfy the Socratic sincerity condition, the demand that you say what you believe (Crito 49c11-d2, Protagoras 331c4-d1). Under the cool gaze of the elenctic eye, they are tested for consistency with other beliefs that lie just outside love’s controlling and often distorting ambit. Under such testing, a lover may be forced to say with Agathon, “I didn’t know what I was talking about in that story” (201b11-12). The love that expressed itself in his love story meets then another love: his rational desire for consistency and intelligibility; his desire to be able to tell and live a coherent story; his desire — to put it the other way around — not to be endlessly frustrated and conflicted, because he is repetitively trying to live out an incoherent love story.

    In Alcibiades’ love story, in particular, these two desires are self-consciously in play: “Socrates is the only man in the world who has made me feel shame… I know perfectly well that I can’t prove he’s wrong when he tells me what I should do: yet, the moment I leave his side, I go back to my old ways: I cave in to my desire to please the crowd” (216b1-5). Even such awareness of conflict as is manifested here, however, is no guarantee of a satisfactory resolution. For the new love — the one that seems to offer coherence, satisfaction, and release from shame — may turn out to be just the old frustrating one in disguise.

    Alcibiades’ famous failed attempt to seduce Socrates shows that this is so in his case too (218b8-e5). For Alcibiades doesn’t try to win Socrates’ love by undertaking the difficult task of self-transformation required to become a more virtuous, and so more truly beautiful and lovable, person. Instead, he takes the easy, familiar path of offering the physical attractions he already has — the ones that have earned him the approval of the crowd. When these fail him, it is to the crowd (in the form of the Bacchic revelers we meet at the end of the Symposium) he will regressively return, having never really succeeded in turning away.

    That he has never turned away is made yet more vivid in one of the most intriguing passages in the Symposium. Socrates, Alcibiades says, is “ironical eirôneuomenos) and spends his whole life playing with people. Yet, I don’t know whether anyone else has seen the figures within (ta entos agalmata) when he is serious and opened up, but I saw them once, and I thought that they were so divine and golden, so marvelously beautiful, that I just had to do whatever Socrates told me” (216e4-217a2). Imagine seeing Socrates without his ironic mask of mock modesty. What we wouldn’t give to see that. As is so often the case with love, however, it is fantasy we are dealing with. What Alcibiades thinks he sees in Socrates are embryonic virtues, which — like spermatazoa in the embryology the Symposium implicitly embraces when it speaks of the lover as pregnant and as seeking a beautiful boy in which to beget an offspring — need only be ejaculated into the right receptacle in order to grow into their mature forms (209a5-c2). Sex can lead to virtue, in other words, without the need for hard work. As soon as the illusion is enjoyed, therefore, it gives birth not to a realistic attempt to acquire virtue, but to the sexual seduction fantasy mentioned earlier.

    The origins of this fantasy — though, no doubt, partly personal — are predominantly social. It is the complex ideology of Athenian paiderasteia that has shaped Alcibiades’ own desires. For, according to it, love is really “two things”: good Uranian love, whose object is the soul, and whose aim is to instill virtue in the younger male; and bad Pandemotic love, whose object is the body and whose aim is sexual pleasure for the older lover (180c1-d7). What causes the split is the need Pandemotic love has to mask itself as Uranian love in order to preserve the illusion that the young man’s participation in it is compatible with his status as a future male citizen. It cannot, then, be motivated by a reprehensible desire to adopt a passive, slavish, female pleasure-seeking role. Instead, another motive must be invented for it — a willingness to accept “slavery for the sake of virtue” (184c2-3).

    A major cost of preserving this split, however, is that the older male’s body-focused, sexual intercourse must itself be masked as intercourse of a more respectable sort. Alcibiades’ later re-description of Socrates’ inner figures shows him succumbing to the double-vision that inevitably results:

    If you were to listen to his arguments, at first they’d strike you as totally ridiculous; they’re clothed in words as coarse as the hides worn by the most vulgar satyrs. He’s always going on about pack asses, or blacksmiths, or cobblers, or tanners… But if the arguments are opened and one sees them from the inside, he will find first that they are the only arguments with any sense in them, and next that they contain within themselves utterly divine and multitudinous figures of virtue (agalmat’ aretês). (221e1-222a4)

    For Alcibiades, then, Socrates’ body is identical to his words; the virtues that are in him are in them; talking philosophy is having sexual intercourse, and vice versa.

    3. Loving Socrates
    At the beginning of the Symposium, an unidentified man wants to hear what was said about love by Socrates and the others at Agathon’s house. He has heard a garbled account. Now he wants Apollodorus to tell him what was really said. But Apollodorus wasn’t there either. He got his account of the proceedings second-hand from Aristodemus. All these men who ought to be chasing boys are presented as so besotted with Socrates and his conversations that one of them — Apollodorus — makes it his business to know exactly what Socrates does and says each day (172c4-6), while another — Aristodemus — is so far gone in his passion for Socrates that he walks barefoot like his beloved (173b1-4). One reason for this complex set-up is to let us see the inverting impact of Socrates — and so of philosophy — on Athenian paiderastic norms. Another is more subtle. Alcibiades’ love for Socrates focuses on the beautiful figures of virtue which he thinks he sees lying beneath those “words as coarse as the hides worn by the most vulgar satyrs,” which are the analog for him of Socrates’ ugly, satyr-like body (215b3-4). Aristodemus’ love for Socrates, by contrast, seems to focus on his coarse exterior, so that Aristodemus himself is a sort of inverted Alcibiades, whose very name associates him with Pausanias’ body-centered goddess of love, Pandêmos. Loving Socrates, we may infer, is a complex business, since just what someone loves in loving him is tied to that person’s peculiar desires, and the limits they impose on how like Socrates he can become.

    In the dialogue’s next few scenes, this point is driven home. When Aristodemus meets him, Socrates has just bathed and put on his fancy sandals — “both very unusual events” (174a3-4). Aristodemus remarks on this because he is naturally sensitive to those aspects of Socrates which he himself — perhaps because of his own size and appearance (173b2) — has chosen to emulate. The reason for the departure from his usual habits, Socrates explains, is that he is going to Agathon’s party and wants “beauty to go to beauty” (174a9). Oddly, this doesn’t stop him from bringing Aristodemus — un-bathed, un-sandaled, un-beautiful — along. But what is odd from the point of view of Socrates’ self-ascribed motivations is not at all odd from that of Plato’s. He has now made the complexity of Socrates — his beautiful insides and ugly outsides or vice versa — as dramatically present to our eyes as to those of Agathon and his other guests.

    Socrates is invited to Agathon’s — Goodman’s. (‘Agathon’ means good in Greek.) He thinks — wrongly as it happens — that Aristodemus isn’t invited, but offers to take him along anyway. Aristodemus’ reply — “I’ll do whatever you say” (174b2) — again connects him to Alcibiades: “I just had to do whatever he told me” (217a1-2). “Come with me then,” Socrates responds, “and we shall prove the proverb wrong; the truth is, ‘Good men go uninvited to Goodman’s feast’” (174b4-5).[1] Aristodemus is not convinced. “Socrates, I’m afraid… mine is the case of an inferior arriving uninvited at the table of a wise man” (174c5-7). The familiar Socratic tri-unity — good, beautiful, wise — are all now in play.

    Despite his reservations, Aristodemus agrees to accompany Socrates — but with an important proviso: “See what defense you’re going to make (apologêsê) for bringing me along, because I won’t admit I came uninvited, I’ll say you brought me!” (174c7-d1). It is this proviso that initiates the next mystifying episode. It begins when Socrates replies by under-quoting Homer: “We’ll take counsel about what to say ‘when two go together along the way’” (174d2-3). What he leaves out is what happens when two do go together, namely, “one of them knows before the other” (Iliad X. 24). The elision of this phrase is matched by an elision of Plato’s own. For what happened on the road to Agathon’s is that “Socrates began to think about something, lost himself in thought, and kept lagging behind” (174d4-7). Yet we are never told what he thought about — what it was that one knew before the other.

    That the match between these two elisions is significant is established by another match: the one between the defense Socrates doesn’t give for bringing Aristodemus to Agathon’s and the one he doesn’t give before the jury in 399 B.C., when he is on trial for corrupting the youth. I mean, the defense Socrates’ familiar spirit or daimonion prevents him from giving by not preventing him from giving the one in which he speaks and acts in his own accustomed elenctic way — in which he plays the part of himself (Ap. 40a2-b6). Later in the Symposium, the match is reestablished by the close parallels between the preamble to Socrates’ speech in praise of Erôs and that to his speech before the jury. There he is “amazed (ethaumasa)” by what his accusers say (Ap. 17a4-5); here Agathon’s speech is “amazing (thaumasta)” (Smp. 198b4). There he isn’t a clever (deinos) speaker, unless cleverness consists in speaking the truth (Ap. 17a4-b6). Here he isn’t clever in the art of love unless encomia to Erôs involve telling the truth about it (Smp. 198c5-199a6). There “what the jurors will hear will be spoken extemporaneously (epituchousin) in whatever words come to mind” (Ap. 17c1-2); here the symposiasts will “hear the truth spoken about Erôs in such words and arrangements as occur to me extemporaneously (tuchê epelthousa)” (Smp. 199b3-5). Whatever occupies Socrates on the road to Agathon’s, we may infer, ends not in the knowledge Homer is so confident either he or Aristodemus will have, but in the aporetic awareness of the absence of knowledge that distinguishes Socrates’ “human wisdom” from the “more than human wisdom” claimed by the sophists (Ap. 20c4-e8).

    The result of Socrates’ losing his way in thought and ending up stymied in Agathon’s neighbor’s porch is that Aristodemus, like a proper Socratic paraclete, arrives at Agathon’s quite a bit before Socrates. When Socrates finally does arrive in propria person, Agathon says: “Socrates, come lie down next to me. Who knows, if I touch you, I may catch a bit of the wisdom that came to you under my neighbor’s porch” (175c7-d1). Socrates replies with an obviously sexual simile, which acknowledges, so as later once again to invert, paiderastic norms: “If only wisdom were like water which always flows from a full cup into an empty one when we connect them with a piece of yarn. If wisdom were that way too, I value the place beside you very much indeed; for I think I will be filled from you with wisdom of great beauty” (175d4-e2). What actually happens, however, is the very reverse. Socrates responds to Agathon’s fancy speech about love with an elenchus, so that his emptiness, his lack of knowledge, flows into Agathon, destroying the wisdom of great beauty that had won his tragedy a first prize the day before (175e4-7).

    4. Love and the Ascent to the Beautiful
    Socrates is adept at some parts of the art of love but cannot take his beloveds all the way. So he is clearly in need of further instruction in the art of love. In the Symposium, this is provided to him by Diotima, whom he describes as “the one who taught me the art of love” (201d5). And what she teaches him, in a nutshell, is Platonism. What the elenchus needs if it is to satisfy rather than frustrate love, in other words, is the theory of Platonic Forms. What Socrates needs — and so ought to love — is Plato! The story of Platonic love is, one might say, the story of the Platonizing of Socrates.

    If what Socrates learned from Diotima was about all love, however, it would be refuted by the very fact of Alcibiades, whose love for Socrates has not led him to love the beautiful itself. It would be equally refuted, indeed, by all the other symposiasts, none of whom has been led there by his love. But Diotima’s love story is not so general. It is self-advertised as a story about “loving boys correctly (to orthôs paiderastein)” (211b5-6) — as a lesson in “the correct way to go or to be led by another to the art of love” (211b7-c1). To be sure, it doesn’t itself explicitly provide us with a story about how Erôs can act as a force which retards development. But that isn’t because Plato thought Erôs could not act as such a force — consider Alcibiades. Rather, it is because Diotima’s story is a story about successful or correct love.

    The credibility of Diotima’s love story is another matter, of course. To many, it has seemed both incredible and distasteful, because it seems to say that beautiful individuals have only instrumental value. When one has climbed the ladder, of which they are merely the first rung, one should kick it — and them — away. But is this message really Diotima’s?

    What we all love, according to Diotima, is the good — that is to say, we want good things to be ours forever. But because we are mortal, the closest we can come to satisfying this desire is to initiate an endless cycle of reproduction in which each new generation has good things. We achieve this, in a famous phrase, by “giving birth in beauty (tokos en kalô)” (206b7-8, e5). What does this mean? Like Athenian paiderasteia, Diotima recognizes two fundamentally different kinds of love, two fundamentally different varieties of the desire to give birth in beauty. In the case of heterosexual lovers, who are “pregnant in body,” such giving birth consists in producing children who resemble, and so share in the beauty of their parents (209a3-4). Homosexual lovers, however, are a different story. What they give birth to is “wisdom and the rest of virtue” (209b8). When a man who is pregnant in soul finds a beautiful boy, Diotima says, it “makes him instantly teem with accounts of virtue” (209b8), or “beautiful accounts” (210a8). Giving birth to virtue and giving birth to accounts of it are obviously different. But some of the other phrases Diotima uses show us how to mitigate the difference. For what homosexual lovers want is to give birth to accounts of virtue of a particular sort — ones that can be used in “the proper ordering of cities and households” (209a6-7), and so can “make young men better” (210c1-3).

    If the lover’s accounts are to achieve this goal, however, they mustn’t be the product of distorting fantasy, as Nietzsche thinks so many of our moral concepts are and as some feminists think our concept of romantic love itself is. What is intended to insure that they will not is their openness to reality — an openness guaranteed by the fact that in the course of his ascent the lover must study the beauty of ways of life and laws (210c3-5) and the beauty of the sciences (c6-7). What he gains from these studies are the conceptual resources needed to see the world, including the human world, aright — to gain knowledge of it. This is not the project an analysand takes up in psychoanalysis. Nor is it the one that we less formally undertake when we reflect on our own love stories in hopes of understanding them (often a project provoked alas by an unhappy ending). It is instead the project of philosophy, as Plato conceives of it. That is why it culminates in “the birth of many gloriously beautiful accounts and theories in unstinting love of wisdom (philosophia)” (210d5-6). Yet the grander project intersects with the analysand’s project and with ours in an interesting way. The terms or concepts we use to tell our love stories must themselves be coherent if the stories we use them to tell are themselves to be coherently livable.

    In Plato’s view, this means that they must be the concepts the true lover uses once he has seen the beautiful itself — the concepts whose ontological correlates are forms. If they are not, they will be incoherent and the lover who employs them will find himself embroiled in a love story he does not understand, a love story whose incoherence the elenchus, or psychoanalysis, or just plain critical scrutiny will reveal. It is this incoherence, indeed, encountered at lower stages in the ascent, that leads the correct lover, under pressure from his rational desire for truth and consistency, and the pain of inconsistency, to climb to the next stage.

    We can see Diotima, then, not only as revealing the other more abstract loves that a true lover of boys must have, but also as exploring the conditions concepts must meet if they are to figure in genuinely coherent love stories. Her story isn’t about a lover who abandons the individual boys he loves, but about someone who comes to love boys successfully by coming to love something else as well.

    Like Diotima herself, we have been concentrating on what other things a lover is led to love by his love for his beloved boy. We have said nothing about the changes explorations in this enlarged erotic field effect in the desires and feelings of the lover himself. But these, too, help us to see what happens to his love for his boy in the course of his explorations. What hooks the lover to begin with is love for a particular body: “First, if the Leader leads aright, he should love one body and beget beautiful accounts there” (210a6-8). At this stage, what the boy engages in the lover is his sexual desire for physical beauty, albeit one which, in firm keeping with the norms of Athenian paiderastia, is supposedly aim-inhibited: instead of sexual intercourse, it leads to discussions about beauty and to accounts of it. Here the beauty at issue is, in the first instance, the boy who represents beauty itself to the lover. That is why, when the lover finally comes to see the beautiful itself, “beauty will no longer seem to you to be measured by gold or raiment or beautiful boys or youths, which now you look upon dumbstruck” (211d3-5). One effect of generating accounts of this beauty, however, is that the lover comes to see his beloved’s beautiful body as one among many: if it is beautiful, so are any other bodies the accounts fit. And this initially cognitive discovery leads to a conative change: “Realizing this he is established as a lover of all beautiful bodies and relaxes this excessive preoccupation with one, thinking less of it and believing it to be a small matter” (210b4-6).

    It is important in reading Diotima’s description of this change that we see it as comparative and contrastive: the lover used to overvalue his beloved (211d5-8, quoted below) — now he values him appropriately. But valuing appropriately is still valuing. The boy is still included in the class of beautiful bodies the lover now loves. It is also important to notice that cognitive and conative change are going hand-in-hand. To recognize that his beloved is one among many, the lover’s love for him has to change. And that means that psychological resources within the lover — beyond his sexual responsiveness to physical beauty — are coming into play. More of the lover is now involved in his love. Hence what his beloved might be thought to lose in exclusivity he gains in richness — and no doubt in endurance and reliability — of response. When his physical bloom fades, he will now still be loved.

    But love that is to escape frustration cannot stop with bodies. The attempt to formulate an account of love free from puzzles and immune to elenctic refutation must lead on from beautiful bodies to beautiful souls, and so to the beautiful laws and practices that will improve souls and make young men better. Again this cognitive achievement is matched by a conative one. When the lover sees that all these beautiful things are somehow akin in the beauty, he comes to think that “bodily beauty is a small thing” (210c5-6), and so, as before, becomes less obsessed with it.

    At the top of the scala amoris lies the beautiful itself, the first loved object that — like the “primary object of love (prôton philon) in the Lysis (219d2-e4) — is not in any way gone beyond. Here, it seems, the lover at last finds something worthy of the obsessive attention he had once lavished on his beloved boy (211d8-212a7). Nonetheless, obsession is out of place even here. For the beautiful itself can no more satisfy the lover’s desires to eat and drink than his beloved can. Here — as there — what he would do if it were possible must not be confused with what he can and does do. After all, the lover himself cannot become immortal except by giving birth in the beauty he has at last found. He does that, however, precisely by arranging for his beloved to grow up, become truly virtuous, and be with him in the contemplation of — and, to the extent that it is possible, the possession of — true beauty.

    5. The Art and Psychology of Love Explained
    In the Phaedrus we find a more detailed account of the psychology and art of love than in the Symposium. This account will be our exclusive focus. The soul, whether divine or human, Socrates claims, is like “the natural union of a team of winged horses and their charioteer” (246a6-7). But whereas in a divine soul all three elements are “good and come from good stock,” in a human soul the white horse (familiar from Republic IV as the honor-loving spirited element) is “beautiful and good, and of similar stock,” while the black one (the Republic’s appetitive element) is “the opposite and of the opposite stock,” so that “the driving in our case is necessarily difficult and troublesome” (a7-b4). When spirit together with the charioteer (the Republic’s rational element, there too identified with what is truly human rather than bestial in us (588b10-589a4)) “leads us towards what is best and is in control,” we possess moderation (sôphrosunê) (237e2-3). But when “appetite drags us irrationally towards pleasures and rules in us, its rule is called excess (hubris)” (238a1-2). Of this excess, gluttony is one species, but erotic love another (238b7-c4). This is the bad kind of love — Pandemotic in the Symposium — that Lysias rightly disparages in the speech Phaedrus admires and reads to Socrates (230e6-234c5).

    In Socrates’ view, however, there is also another kind of love, namely, “the madness of a man who, on seeing beauty here on earth, and being reminded of true beauty, becomes winged, and fluttering with eagerness to fly upwards, but unable to leave the ground, looks upwards like a bird, and takes no heed of things below — and that is what causes him to be regarded as mad” (249d5-e1). This madman is the philosopher of the Symposium, who when he falls in love with a boy is led by his love to ascend by stages to the form of the beautiful. What makes his madness a divine gift, however, is that the ascent is now revealed as involving recollection of a prior pre-natal ascent taken in the company of a god.

    From the rich literary account of this ascent, we need to take away just one idea: souls have different psychological structures depending on which god they followed, since this sets an upper limit on how much of the forms they see, and so how much they can subsequently recollect. Since gaining access to forms nourishes and strengthens the rational element in the soul (248b5-c2), this also helps determine their motivational structure: the stronger their reason is, the more likely it will be to succeed in controlling the other elements in the soul.

    Followers of Zeus, for example, choose someone to love whose soul resembles their patron god. So they seek someone who is “naturally disposed to philosophy and leadership, and when they have found him and fall in love they do everything to make him philosophical” (252e1-5). Nonetheless, the falling itself involves a huge psychological upheaval. The black horse of appetite immediately urges towards sexual intercourse. The white horse — “constrained then as always by shame” (254a2) — holds itself back. Eventually, however, the black horse forces both the charioteer and the white horse “to move towards the beloved and mention to him the delights of sex” (a5-7). Again they balk, “indignant at being forced to do terrible and improper things” (b1). But finally, “when there is no limit to their plight, they follow its lead, giving in and agreeing to do what it tells them” (b2-3). As they come close to the beloved, however, to initiate intercourse, the flashing face of the beloved reminds the charioteer of the beautiful itself, so that his memory “again sees it standing together with temperance on a holy pedestal” (b5-7). He becomes frightened and “in sudden reverence falls on his back, and is forced at the same time to pull back the reins so violently as to bring the horses down on their haunches, the one willingly, because of it lack of resistance to him, but the unruly horse much against its will” (b7-c3). Eventually, “when the same thing happens to the evil horse many times, it allows the charioteer with his foresight to lead” (e5-7). If this control of appetite by reason and spirit continues — even when the boy has accepted his lover and embraces, kisses, and lies down with him — and draws them to “a well-ordered life and to philosophy,” they are blessedly happy here on earth, and, if they live such a life for three successive incarnations, they re-grow their wings and re-join the entourage of their god (255e2-b7).

    When followers of Ares fall in love, on the other hand, they “adopt a lower way of living, not philosophical, but honor-loving” (256b7-c1). When they are drinking together, for example, or are careless in some other way, “the licentious horses in the two of them catch their souls off guard,” and since the man’s recollection of beauty is dimmer and is not rekindled by philosophical conversation, they end up having sex together — something “the masses regard as the happiest choice of all” (c1-5). Nonetheless, they don’t have sex very often, because “what they are doing has not been approved by their whole mind” (c6-7). So while the degree of their love and happiness is less than the philosophical pair and, on their death, “they leave the body without wings,” still they have an impulse, coming from love, to try to gain them. Hence they aren’t punished in the next life, but helped on the way to future happiness together (c7-e2).

    The love that is divine madness is a good thing, therefore, especially when, “accompanied by philosophical discussions (erôta meta philosophôn logôn)” (257b6), it leads to the beautiful itself and the other forms, which are what we — as most of all the rational element in our souls — truly love and crave. The question is what makes a discussion philosophical? What makes it of the sort to be included in the true art of love that the philosopher who loves the beautiful itself practices? The answer now proposed is that it must be a technê or craft, and so must have the defining characteristics of one. As applied to love itself, for example, it must begin with a definition of love, and reach its conclusions by ordering its discussion in relation to it (263d5-e3). And this definition, in turn, must be established by what Socrates refers to as collection and division (266b3-4).

    Collection is a process of “perceiving together and bringing into one form items that are scattered in many places” (265d3-4). It is a process that we, unlike other animals, are able to engage in it, because our souls include a rational element that has prior acquaintance with forms: “a soul that never [prenatally] saw what is true cannot take a human shape, since a human being must understand what is said by relation to a form that is reached from many sense-perceptions being collected into one by reasoning” (249b5-c1). (It is useful to compare this description with the one given in Aristotle, Posterior Analytics II. 19.)

    Once a form has been reached in this way, division begins. This is a matter of “cutting the form up again, by relation to [sub-]forms, by relation to its natural joints” (265e1-2). As an example, Socrates cites the case of love itself:

    just as a single body naturally has its parts in pairs, with both members of each pair having the same name, and labeled respectively left and right, so the two speeches regarded madness as naturally a single form in us. The one [Socrates’ reorganized version of Lysias’ attack on love] cut off the part on the left side, then cutting it again, and not giving up until it had found among the parts a love which is, as we say, “left-handed,” and abused it with full justice, while the other speech [Socrates’ own defense of love] led us to the parts of madness on the right-hand side, and discovering and exhibiting a love which shares the same name as the other, but is divine, it praised it as a cause of our greatest goods. (265e4-266b1)
    Thus, while each speech tells only half the story, the two together show how correct division should proceed. The goal, however, isn’t just truth or correctness, but explanatory adequacy. Thus if the form in question “is simple, we should consider…what natural capacity it has for acting and on what, or for being acted upon and by what,” and if it is complex, we should count its sub-forms, and consider the same things about them as about the simple ones (270d3-7). That Socrates — the archetypal searcher for explanatory definitions (Euthyphro 6d9-e6) — should pronounce himself “a lover of these divisions and collections” is no surprise, therefore (266b3-4).

    Philosophy aims at true definitions and true stories based on them. But it also aims at persuasion, since the philosophical lover wants to persuade his boy to follow him on the path to the forms. Philosophy and rhetoric must thus go together, which means that rhetoric, too, must be developed as a technê. It must, first, distinguish and give definitions of the various kinds of souls and kinds of speeches, revealing their respective capacities and susceptibilities, and, second, “coordinate each kind of soul with the kind of speech appropriate to it, explaining why one kind of soul is necessarily convinced by one kind of speech, while another is not” (271b1-5). Mastery of such a science, however, requires one further thing: “the student must observe these things as they are in real life, and actually being put into practice, and be able to follow them with keen perception” (d8-e1). It isn’t enough, in other words, to know what kinds of speeches affect what kinds of soul, the philosophical rhetorician must also know that this man in front of him is of such and such a kind, and be able to talk in the kind of way that will prove convincing to him (e2-272b2).

    6. Writing About Love
    At the end of the Symposium, Alcibiades has gone off, presumably with the throng of Bacchic revelers, who burst into his life as representatives of his overpowering love for the approval and flattery of the crowd. Socrates, Aristophanes, and Agathon are left behind discussing tragedy and comedy: “the main point was that Socrates was trying to prove to them that the same man knows (epistasthai) how to write both comedy and tragedy, that someone who is by craft (technê) a tragic poet is a comic poet too” (223d2-6).

    The key words here, as we learn in the Ion, are epistasthai and technê. Ordinary poets cannot write both comedy and tragedy, because they do not write out of knowledge and craft (technê) but out of divine inspiration (Ion 534c5-6). If they did write out of craft and knowledge, if they were craftsmen poets, they would be able to write both comedy and tragedy, because opposites are always studied by the same craft. Thus the comedic craft and the tragic craft would have to be one and the same; just as one and the same craft, medicine, deals with both sickness and health.

    Socrates tells us what a craftsman poet would be able to write, he does not tell us what he would write. Other Platonic spokesmen are somewhat more forthcoming. “We ourselves are poets,” the Athenian Stranger tells us in the Laws, “who have to the best of our ability created a tragedy that is the finest and the best; at any rate, our entire constitution is constructed as an imitation of the finest and best way of life — the very thing which we claim is the truest tragedy” (817b1-5). Earlier in the same discussion, the Stranger is equally explicit that this same constitution, though not a comedy, does nonetheless embody comedic knowledge:

    Someone who is going to gain practical wisdom can’t learn serious matters without learning ridiculous ones, or anything else, for that matter, without its opposite. But if we intend to acquire virtue, even on a small scale, we can’t be serious and comic too, and this is precisely why we must learn to recognize what is ridiculous, to avoid being trapped by our ignorance of it into doing or saying something ridiculous, when we don’t have to. (816d5-e5)

    The Laws is a tragedy, then, because it is “an imitation of the finest and best way of life.”

    The Symposium is a tragedy for an analogous reason: it contains an imitation of one part of such a life, namely, what the Protagoras terms a “symposium of beautiful and good men” who “test each other’s mettle in mutual argument” by asking and answering questions (347d3-348a9). This is how Socrates responds to Agathon’s speech. It is how Diotima converses with Socrates. It is the type of symposium Socrates tries to re-establish when Alcibiades’ “satyr-play” is finished, and the throng of Bacchic revelers has left.

    Unlike the Laws, however, the Symposium is a comedy too, since it also contains an imitation of the second best kind of symposium described in the Protagoras — one where there are poets present, and where the participants “argue over points that can’t be established with any certainty” (347e1-7). An accurate description, surely, of the speeches made by all the symposiasts who speak prior to Socrates.

    Finally, Alcibiades arrives with — significantly enough — a flute-girl (212c5-e3; compare 176e6-7). And though she does not play, her arrival inaugurates the further decline of the symposium into something even more like the kind of symposium reviled in the Protagoras as “a symposium of common, vulgar fellows… who, unable to entertain one another with their own conversation, put up the price of flute-girls, and pay large sums to hear the sound of the flute instead of their own talk” (347c4-d2). This is the element of satyr-play in the Symposium — satyr imagery is frequent in Alcibiades’ speech.[2]

    The idea is the one mentioned earlier. Some love stories — the good ones — are tragedies (in the special sense of the term introduced in the Laws): they involve the kind of love found in the best kind of life, a life that comes as close as possible to the divine — one in which we achieve happiness by having good things be ours forever (205d1-206a12). Other love stories are comedies: they involve a lesser kind of love. Others still are satyr plays: genital farces. But the true story of love, the story that is Plato’s Symposium itself, is the story of all these stories. In the Symposium, it takes the form appropriate to its genre and audience. But in the Phaedrus, we learn of the longer more technical road it might take in the future, when armed with a scientific psychology and rhetoric it becomes a matter for experts.

    Bibliography
    Allen, R. E., 1991, Plato’s Symposium. New Haven: Yale University Press.
    Bett, Richard, 1986, “Immortality and the Nature of the Soul in the Phaedrus.” Phronesis 31: 1-26.
    Bury, R. G., 1973, The Symposium of Plato. 2d ed. Warminster: Aris and Phillips.
    Davidson, James, 1998, Courtesans and Fishcakes: The Consuming Passions of Classical Athens. London: St. Martin’s Press.
    Dover, K. J., 1978, Greek Homosexuality. Cambridge, Mass.: Harvard University Press.
    –––, 1980, Plato’s Symposium. Cambridge: Cambridge University Press.
    Ferrari, G., 1987, Listening to the Cicadas: A Study of Plato’s Phaedrus. Cambridge: Cambridge University Press.
    –––, 1992, “Platonic Love.” In The Cambridge Companion to Plato. Edited by Richard Kraut, 248-276. Cambridge: Cambridge University Press.
    Griswold, Charles L., 1986, Self-Knowledge in Plato’s Phaedrus. New Haven: Yale University Press.
    Hackforth, R., 1952, Plato’s Phaedrus. Cambridge: Cambridge University Press.
    Halperin, David, 1990, “Why is Diotima a Woman?” In One Hundred Years of Homosexuality, 113-51. New York: Routledge.
    Heath, M., 1989, “The Unity of Plato’s Phaedrus.” Oxford Studies in Ancient Philosophy 7: 150-73.
    Hunter, Richard, 2004, Plato’s Symposium. Oxford: Oxford University Press.
    Irwin, Terence, 1995, Plato’s Ethics. New York: Oxford University Press.
    Lear, Jonathan, 1998, Open Minded: Working out the Logic of the Soul. Cambridge: Cambridge University Press.
    Lesher, James, 2007, Plato’s Symposium: Issues in Interpretation and Reception. Cambridge, Mass.: Harvard University Press.
    Ludwig, Paul, 2002, Eros and Polis. Cambridge: Cambridge University Press.
    Moravcsik, J. M. E., 1972, “Reason and Eros in the Ascent Passage of the Symposium.” In Essays in Ancient Greek Philosophy, edited by John P. Anton and G. L. Kustas, I: 285-302. Albany: State University of New York Press.
    Nehamas, Alexander, and Woodruff, Paul, 1989, Plato: Symposium. Translated with introduction and notes. Indianapolis: Hackett.
    –––, 1995, Plato: Phaedrus. Translated with introduction and notes. Indianapolis: Hackett.
    Nussbaum, Martha C., 1986, The Fragility of Goodness. Cambridge: Cambridge University Press.
    Price, A., 1989, Love and Friendship in Plato and Aristotle. Oxford: Clarendon Press.
    Reeve, C. D. C., 1992, “Telling the Truth About Love: Plato’s Symposium.” The Boston Area Colloquium in Ancient Philosophy VIII: 89-114.
    Rowe, C. J., 1986, “The Argument and Structure of Plato’s Phaedrus.” Proceedings of the Cambridge Philological Society 32: 106-205.
    –––, 1986, Plato: Phaedrus. Greek text, translation, and notes. Warminster: Aris and Phillips.
    Sheffield, Frisbee C. C., 2006, Plato’s Symposium: The Ethics of Desire. Oxford: Clarendon Press.
    Tuana, Nancy, 1994, Feminist Interpretations of Plato. University Park, PA: Penn State Press.
    Other Internet Resources
    Plato’s Phaedrus translated by Benjamin Jowett (Project Gutenberg).
    Plato’s Symposium, translated by Benjamin Jowett.
    Philosophy of Love entry from the Internet Encyclopedia of Philosophy.
    [Please contact the author with further suggestions.]

    Related Entries
    feminist (interventions): history of philosophy | love | Plato: rhetoric and poetry

    Copyright © 2007 by
    C. D. C. Reeve

    Reply

16. 

    Rasarit Urban

    21 februarie 2009

    Impresionanta argumentarea ta dar cred ca undeva pe parcurs ai deviat de la problema reala si ai inceput o noua cruciada ideologica impotriva stangii politice.
    Cateva observatii:
    – multiculturalismul fara o educatie solida oferita individului, intr-un spirit real de toleranta si egalitate sociala, duce tot la partizant, la radicalizare atat in tabara celor care il practica cat si in randul celor care nu il simpatizeaza.Cu alte cuvinte exista un hau imens intre cei ce sustin multiculturalismul din punct de vedere academic si cei care isi insusesc (selectiv)doar principiile care le folosesc propriei agende.
    – nici eu nu sunt un adept al corectitudinii politice, in special a celei care se scurge din taramul Unchiului Sam (Samoila)dar cred ca este important sa pastram un discurs moderat in asemenea probleme
    – daca vrem sa fim practici si la obiect, miezul acestui scandal a pornit de proasta inspiratie cu care Andreescu a tinut sa gestioneze conflictul. In loc sa fie dechis la o dezbatere rationala, a preferat sa faca pe „capitanul de judet” si sa ii bage pe gura lui Ghinea catifelatul pumn al ierarhiei academice. Daca urma un curs de conflict management poate nu mai se ivea ocazia sa vorbiti despre strategiile subversive ale stangii ????
    – chiar daca nu este agreabil pentru unii, mi se pare normal ca un modul de studii europene sa contina si cursuri despre multiculturalism
    In concluzie problema de la care a pornit totul se leaga de comportamentul abuziv al unui profesor care refuza dialogul rational.

    Reply

17. 

    emil

    21 februarie 2009

    Salut. Am o intrebare, nu chiar pe subiect, dar tangential: in ce tara/tari consideri ca multiculturalismul da rezultate? (adica o evaluare pe ansamblu arata ca rezolva mai multe probleme decit creaza).
    Si inca una. Cursul de multi-culti de la SNSPA are si o latura aplicata pentru societatea romaneasca? Daca da, poate detaliezi putin. Sint curios…

    Reply

18. 

    Cosmin Carbunaru

    21 februarie 2009

    @emil

    Din cate stiu Canada si Suedia se lauda cu succesul multiculturalismului.

    Anumite tari din Vestul Europei , in principal Germania, incep sa reconsidere multiculturalismul. Elvetia se pare ca nu il indrageste.

    Reply

19. 

    Panseluta

    21 februarie 2009

    Rasarit Urban:

    Nu e clar cui te adresezi, dar raspund la citeva asertiuni pe care le faci:
    1. „ai inceput o noua cruciada ideologica impotriva stangii politice.”
    Apelul la notiunea de „cruciada ideologica” e umflat, patent neadevarat si demonetizat prin supra-uzura. Toate sistemele de idei anti-totalitare sunt acum „cruciade ideologice”. Supralicitezi.

    2. „multiculturalismul fara o educatie solida oferita individului, intr-un spirit real de toleranta si egalitate sociala, duce tot la partizant, la radicalizare atat in tabara celor care il practica cat si in randul celor care nu il simpatizeaza.Cu alte cuvinte exista un hau imens intre cei ce sustin multiculturalismul din punct de vedere academic si cei care isi insusesc (selectiv)doar principiile care le folosesc propriei agende.”.

    a) Nu explici ce intelegi printr-un „spirit real de toleranta si egalitate sociala”. Care e ala? Unde se gaseste cu adevarat? Are „toleranta” asta limite, de unde deriva, si cine le impune?

    b) Nu explici ce intelegi prin „egalitatea sociala”. Intelegi disparitia totala a ierarhiilor de clasa? Disparitia ideii de merit, de valoare personala care te pune aproape de virf in ierarhia sociala (dependenta de multi factori economici, sociali si politici), ceea ce e, de facto, o „inegalitate sociala”, pentru ca cei mai destepti/mai intreprinzatori/mai harnici au mai mult succes social in societati dinamice ca cei fara calitatile respective.
    Nu pun la socoteala societatile endemic corupte ca Romania sau Zimbabwe, unde accesul la ierarhie e bazat pe succesul averilor ilegale si stima populatiei fata de acumularea de avere si putere interlope.

    c) Cind ai o agenda politica multi-culturalista intr-un curs academic (orice politica urmareste cistigarea puterii in stat), nu are sens sa te plingi ca tovarasii de idei incearca, pragmatic/egoist si, in fapt, in conformitate cu teoria, sa puna mina pe putere, manevrind conceptele academice si slabiciunile universal umane.

    P.S. Becali si Vanghelie si toti cei de speta lor imi dau fiori de placere fata de toata facultatea multi-culti sinistra de la SNSPA.

    Reply

20. 

    emil

    21 februarie 2009

    Cosmin ???? sigur ca se lauda… politicienii si mass-media progresista. In amindoua tarile insa, multiculturalismul este un faliment. In Canada cel putin are loc o discutie pe tema asta de citiva ani si „rufele se spala” in public, ca sa zic asa. In Suedia, multiculturalismul s-a osificat deja in dogma. Apropo, oficial, Canada este prima tara vestica auto-declarata multiculturala, din 1975. Pe vremea cind am sosit eu aici ma loveam la tot pasul de osanale ridicate modelului de „patura cirpacita”… o natiune formata din petice cusute laolalta de birocratii liberali de la Ottawa… acum nu se mai lauda nimeni cu „multicultural quilt” (quilt = patura). O sa incerc sa revin cu niste linkuri.

    Reply

21. 

    harap_alb

    21 februarie 2009

    M-am întors cu ceva lămuriri și precizări,întrucât îi eram dator în primul rând Panseluței. ????
    1. ” Proful are obligatia, in SUA, cel putin, sa scrie si sa publice accesibil exact la ce se inhama studentul, la ce sa se astepte, care sunt directiile majore de gindire, etc,.” Perfect de acord cu tine. Dar asta nu înseamnă că nu se întâmplă astfel și la Facultatea de științe Politice. Acum să știi că depinde de cursuri și profesori…Profii comunica descrierea cursului înainte de a te înhăma la respectiva materie sau în cadrul primei întâlniri cu studentul. Personal consider că un asemenea lucru ar trebui făcut înainte, mai ales dacă materia cu pricina este una opțională, pentru ca studentul să știe ce alege. Încă o dată, rog o departajare între faculta de sp(stiințe politice) și întreg SNSPA-ul, pentru că nu ar fi drept să ne luăm de întreaga instituție, când problema vizeaza niște cursuri de la sp. Apoi, hmm, raportându-mă la domnul prof. Andreescu, adevărul e că nu a precizat foarte clar ce se va studia, sau anumiți descriptori de performanță, nici măcar la prima întâlnire. Dar să știi că alți profi de la sp, și mai ales de la celelalte facultăți din SNSPA se ocupă și de asta. De pildă, există în universitate, un departament de relații internaționale, ce înglobează cursuri de masterat, iar acolo există o prezentare detaliată a ceea ce se va studia ÎNAINTE de a opta pt. unul din masterele respective. Dacă vrei,aș putea să-ți trimit pe mail o asemenea programă analitică, sau poate îi trimit imperialistului și îți dă el un forward.
    2. Critici următoarele: Cursul urmareste “solidaritatea [studentilor] cu alte grupuri excluse sau marginale aflate în situaţii de discriminare”; spunând că :Politrucii nu definesc ce inteleg prin “grupuri excluse”, “marginalizate” sau in “situatii de discriminare”. (Doamne, ce urasc jargonul asta eufemist academic). Păi, dacă te referi la Andreescu sau la alți profi care predau chestii din astea multiculturale ca fiind politruci… se prea poate să ai dreptate, dar problema e cum ai ajuns la concluzia asta. Căci, luându-mă după singurul izvor disponibil, și anume ceea ce ai scris :), faci o greșeală. Pt. că, în cadrul cursurilor se precizează ce înseamnă grup exclus, marginalizat, și situații de discriminare. Te întrebi ce exemple de categorii ar putea comuta de la teorie la practică… hmm, păi ia să vedem… homosexualii, care se întâmplă ca în multe țări civilizate să nu aibă dreptul de a se căsători.(Personal sunt total împotriva căsătoriilor între persoane de același sex, sau mai mult, permiterea acestora de a adopta copii- însă am dat un asemenea exemplu doar pentru că acesta a contituit unul dat și de prof și propus pt a fi studiat la un moment dat). what else… aa, cursurile încearcă să știi și o pliere pe realitatea românească, încadrând aici discriminarea femeilor la angajare, element aproape eradicat în București, dar încă pregnant în provincie. De asemenea, hărțuirea sexuală, produsă oriunde în lume, și indiferent de mediu plus discriminarea etnicilor maghiari de către români, și de ce nu, și a țiganilor(well aici e un teren minat și un alt subiect..), sau discriminarea românilor în zonele harghita și Covasna, unde spe exemplu, e foarte greu, dacă nu aproape imposibil unui român să ocupe un post în administrația publică locală… Deci, nu era vorba de o împingere la extrem la categoriilor marginalizate sau private de drepturi, pentru a merge departe către sfera criminalilor.
    3. Putem face între finalități și scopuri o confruntare, însă doar dacă dorim o abordare metalingvistică… which is not the case..personal nu am nimic împotrivă cu folosirea termenului de scop/țel/// ce vrei, au fost și ei neinspirați, si nu au putut mulțumi pe toată lumea :))
    4.Imi pare foarte rău și mai mult sunt intrigat de ușurința cu care etichetezi pe cineva fără a avea o bază solidă în spate. Și aici e vorba de afirmațiile la adresa mea. Mi se pare deplasat să mă asociezi cu „Homo Sovieticus”, “Omul Nou”, “Stahanovistul” pentru simplul fapt că mă refer la una dintre definițiile multiculturalismului…asta e chiar foarte ciudat, macar dacă susțineam un punct de vedere neadevărat, dar nici atunci nu ai fi putut să mă asociezi cu cele trei categorii menționate mai sus, pentru că ele se referă la lucruri TOTAL diferite ???? (încă o dată, pentru a nu-i plictisi pe ceilalți aș putea să te lămuresc printr-un mail,vizavi de comunism, legionarism sau Alexei Stahanov). And just for the record, nu admir deloc, ba chiar dimpotrivă, resping pe deplin categoriile sau „speciile” respective, după cum le numești.
    4. Nu cred că poți construi o relație de egalitate între un pro-Obama și un politruc, sau chiar între un Obama și un politruc..Eu nu sunt pentru sharia, thank God, dar mi se pare că duci totul la extrem, în sensul în care multiculturalismul ar gravita cu precădere într-o sferă a problematicii rasiale, când, după cum am spus și mai sus, există tot felul de subiecte pe care le abordează.
    5. Referitor la pedofili… Ai afirmat, cu ironia de rigoare că și pedofilii reprezintă o categorie discriminată, indicând că ar trebui ca aceștia să intre sub pavăza multiculturală pentru simplu fapt că sunt opresați. Hmm, acesta este un argument construit greșit după mine, schema lui putand fi tradusa in proportie de peste 80 la suta cam asa:
    Pedofilii sunt o categorie discriminată.
    Categoriilor discriminate le sunt refuzate drepturi( nu precizez care pentru ca acum nu e relevant).
    Ergo – Pedofililor le sunt refuzate drepturi.

    Acum să analizăm : forma silogismului este lipsita de eroare… dar eu mă refer la ceea ce decurge din susținerea sa..adică, ok, pedofilii sunt in mod cert marginalizati, si portretizati drept ceva negativ, carora ar trebui și le și este interzis o serie de drepturi. Și, ce e rău in asta? Din punctul meu de vedere, problema cu pricina nu are nimic de-a face cu noțiunea de discriminare.
    E drep ca sodomia, incestul , homosexualitatea, pedofilia, bestialitatea, etc, sunt atestate in toate culturile umane, dar asta nu inseamna ca ele au constituit ceva pozitiv penru umanitate. SI aici mă vei întreba, nu-i așa, de unde imi iau normele vizavi de ce este pozitiv sau nu? tot așa cum s-a întâmplat când am discutat despre devianță.. Păi, e o întrebare f bună, în mod normal, pentru că respectivele adverbe sunt valorizate diferit de fiecare. Dar am convingerea că într-o societate, cel puțin una contemporană, există norme, cutume, care înglobează ceea ce am afirmat, iar o depășire a acestora, precum pedofilia, va fi sancționată prin excelență.
    Ai mai putea spune că și homosexualitatea a fost considerată în trecut ceva negativ, nociv, pt societate, etc. și iată că acum, în Olanda de exemplu sunt înregistrate căsătorii oficiale între persoane de același sex. Așa se va întâmpla poate și cu pedofilia nu-i așa? Păi, după cum am spus, părerile despre homosexualitate nu vorbesc deocamdată pe aceeși limbă pe întreg globul, și personal nu cred și SPER să nu o facă niciodată! Cât despre pedofilie, încă o dată, există praguri ce nu trebuie depășite, adică nu e același lucru, cu dreptul de vot, care în trecut excludea femeile, iar acum nu o mai face.
    Închei cu un sofism al fostului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române din perioada comunistă, Iustinian Marina, supranumit și patriarhul roșu:
    „Cristos este omul nou. Omul nou este omul sovietic. Prin urmare Cristos este sovietic! Deci mare atenție cu lansarea de afirmații despre homo sovieticus sau omul nou, caci mai conteaza si contextul, fundamentul afirmatiei, si coerenta sa!

    P.S. Nu sunt un fan înfocat al multiculturalismului, în sensul în care acesta e văzut doar ca o rezolvare pentru problemele etnico-rasiale. Însă nici nu îl pot respinge, deoarece din fire sunt mai mult pentru toleranță decât pentru conflict, fără a fora în sensul extrem al celor doi termeni.
    Respect si numai bine!

    Reply

22. 

    Panseluta

    21 februarie 2009

    harap_alb:

    Multzam de raspuns!
    Ai temperament socratic sau, cum se zice in America, „judicial temperament”, o calitate care te poate califica pentru un post in magistratura, spre deosebire de mine, nevricoasa si partizana cum sunt. (Sarcasm zero).

    Esti unul din putinii cu care ma vad stind la taclale citeva zile si nopti, cu sarmale si vin sau ce-ti place tie pe masa, sau doar cu o punga de floricele … chiar daca voi argumenta pina in pinzele albe, probabil inutil, ca multiculturalismul duce la moartea valorilor pe care zice ca le apara, si la inversiunea ideii de „valoare” insesi.
    Numai bine si tie, prietene, si tot respectul.

    Revin.

    Reply

23. 

    Imperialistu'

    21 februarie 2009

    Bine ai venit, Medusa!

    Cuvantul “reeducare” si tonul acestei dezbateri pune intr-o lumina proasta teoriile legate de multiculturalism si feminism. Reeducarea implica un conflict intre ceea ce stii acum si ceea ce urmeaza sa inveti. Din punctul meu de vedere nu avem de-a face cu un conflict ci cu o imbogatire. Daca urmezi aceste cursuri te imbogatesti cu mai multe perspective asupra unor chestiuni fundamentale.

    Medusa, in ceea ce ma priveste, nu cred ca teoriile multicultural-feministe au vreo valoare reala. Si unele, si altele au o probleme cu viata reala, ca orice alte produse esentialmente ideologice.

    Multiculturalismul substituie realitatea unui proiect utopic pe care nu il va implini niciodata, intrucat nu este capabil sa inteleaga omul. Promovand diversitatea ca valoare de baza a societatii, nu face altceva decat sa incurajeze ceea ce ii separa, nu ceea ce ii uneste pe oameni. In situatia in care ajunge sa argumenteze in favoarea unor primitivisme precum valul, poligamia sau excizitia clitoridiana, multiculturalismul devine de-a dreptul sinistru.

    In ceea ce priveste feminismul, imi exprim indoiala ca o ideologie care cauta sa vada societatea prin lentila luptei intre sexe poate fi in vreun fel de folos.

    Nu e o reeducare. Reeducare faceau comunistii in inchisoarea de la Pitesti.

    Te contrazic, Medusa, reeducarea nu e de un singur tip. Personal, disting intre doua: orientala si occidentala. Ceea ce a avut loc la Pitesti este, daca vrei, varianta extrema a reeducarii orientale: distrugerea personalitatii umane printr-un sir nesfarsit de orori (tortura, umilinta fizica si psihica). Zdrobit in bataie, obligat sa iti mananci propriile excremente, sa iti renegi familia si Dumnezeul, fortat sa iti torturezi cei mai buni prieteni etc. esti transformat in ne-om. Chinezii au reusit ceva asemanator, in laogai. Campioni absoluti sunt sinistrii nord-coreeni.

    In schimb, Occidentul a perfectionat reeducarea soft. Occidentul nu te tortureaza fizic si nu iti arunca familia in lagar. Nu, reeducarea e chiar mai perfida. Intri in facultate si vrei sa inveti. In schimbul cunoasterii, ti se ofera o grila ideologica cu care sa poti interpreta lumea. Marxismul economic a devenit cultural. Oprimatii nu mai sunt proletari, ci negri, homosexuali, lesbiene, femei si asa mai departe. Proiectul a murit, traiasca proiectul!

    ——————-

    Harap Alb > Salut si multumesc pentru aprecieri. ????

    De ce un asemenea lucru? Ai precizat cazul american.. după părerea mea, albul ar trebui să fie acuzat de rasism, dacă ar vota un alt alb, in defavoarea negrului, DOAR pentru ca negrul are culoarea neagra si nu datorita competentelor sau a mesajelor transmise, campaniei, etc..Te-ai referit la Bradley Effect, ceea ce certifica un caz de discriminare fara indoiala, dar de ce nu privim și reversul medaliei, și ne referim la ceea ce ar putea fi numit Obama effect, unde mare parte din populatia alba a votat cu un negru?

    Pentru cei care nu stiu ce este efectul Bradley: acesta ar fi cazul tipic de rasism american in alegeri. In campania electorala pentru postul de guvernator al statului California, candidatul democrat Tom Bradley (negru) avea un avans considerabil in fata contracandidatului republican George Deukmejian (alb). Rezultatul alegerilor a oferit o surpriza de proportii: Tom Bradley a pierdut. Asa cum se intampla de obicei cand diferenta rasiala e prezenta, multi au dat vina pe lipsa de sinceritate a votantilor albi care ar fi mintit in fata operatorilor de sondaj. Victimizarea este ceva la care negrii se pricep prea bine. Au fost invatati ca le aduce numai beneficii.

    Prin urmare, Bradley Effect este considerat un caz de discriminare, dar exista si voci care sustin ca s-a facut mult prea mult tam-tam pentru o infrangere care a avut cauze de o cu totul alta natura decat cea rasiala: organizarea superioara a contracandidatului lui Bradley, cea care i-a permis sa rastoarne situatia din sondaje. Cu alte cuvinte, Bradley Effect este o alta versiune a mitului Americii alb-rasiste. Candidatul Bradley nu a pierdut pentru ca era negru.

    “Negrii pot vota liniştiţi, în masă, cu un candidat negru” și mă rog de ce afirmi că un multiculturalist ar fi de acor cu asemenea frază? Cred că prin definiție, multiculturalistul respinge discriminarea, rasismul, xenofobia, iar acestea sunt privite în totalitatea semnificației lor însemnând printre altele și faptul că un negru discriminează când votează cu un alt negru în defavoarea albului doar pentru că alesul său are aceeași culoare a pielii.

    Multiculturalistul este un corect politic. Ca atare, nu respinge decat la nivel declarativ discriminarea, rasismul si xenofobia. Discriminarea este negativa daca ii vizeaza pe negri, pozitiva daca ii are ca victime pe albi. Rasismul e rau daca nu permite unui om de culoare sa acceada intr-o pozitie si bun daca il ajuta sa ajunga undeva tocmai datorita culorii pielii lui. Xenofobia este transformata in xenofilie: Strainul e mai frumos, mai valoros si mai interesant decat al nostru. Acelasi extremism, cu minus in fata parantezei. Daca multiculturalistul ar fi cu adevarat impotriva discriminarii, a rasismului si a xenofobiei, nu ar mai fi multiculturalist.

    De ce si nu o problema de fond? […] consider ca nu am fost deloc limitat in gandire si analiza la nici un curs pe care l-am studiat. Here’s the thing: profesorul iti prezinta serie de abordari teorii, socio-poitico-economice, si ulterior descrie cum si-au gasit acestea aplicabilitatea. Aplicand deci teoria pe cazuri concrete. Nu sunt de acord cu influentarea studentului de catre profesor pentru sprijinirea unei anumite pozitii in timpul unui curs. Cel putin nu asa s-a intamplat si cu mine.

    Problema ramane si e de fond. Nu toti studentii sunt capabili sa analizeze critic si cei mai multi dintre ei sunt prada usoara pentru teoriile aparent generoase, precum multiculturalismul, cu atat mai mult daca respectivele teorii sunt incluse in mai multe cursuri.

    Problema finalitatilor trebuie pusa in context. Avem cursuri ideologice (multiculturalism, feminism) care sunt incluse in programa astfel incat sa iti fie foarte greu sa le eviti. Multiculturalismul, dupa cum ai recunoscut si tu, este de neevitat. Nu poti scapa de el nici sa vrei, facultatea obigandu-te sa il urmezi. Nu este normal. Nu imi dau seama ce se poate vorbi atata la un curs despre multiculturalism, dar imi vine greu sa cred ca au fost prezentate critici realiste ale acestui model aplicat cu atata „succes” in Occident. Cand imi aduc aminte de prostia pe care a scris-o mr. Andreescu despre Ayaan Hirsi Ali, simt cum incepe sa ma ia durerea de cap…

    Dar ma las furat de multiculturalism si uit de feminism. In facultatile noastre se incearca impunerea unei farse: respectul femeii nu poate fi disociat de feminism. Nu poti sa tratezi femeia ca pe un egal daca nu esti feminist; nu poti sa fi antifeminist si sa nu discriminezi femeia. Aiurea.

    Universitatile din Occident sunt adevarate fortarete ideologice care au facut din minoritati un subiect de cult. Rasiale, religioase sau sexuale, minoritatile sunt icoana la care se inchina acesti apostoli ai Scolii de la Frankfurt. Nu vreau ca universitatile romanesti sa calce pe urmele acestor ideologi sinistri.

    ——————-

    Rasarit Urban > Bine ai venit! Cred ca trebuie sa recunosti ca e mai mult decat o simpla antipatie personala pentru aceste idei. ????

    – nici eu nu sunt un adept al corectitudinii politice, in special a celei care se scurge din taramul Unchiului Sam (Samoila)dar cred ca este important sa pastram un discurs moderat in asemenea probleme

    Nu imi dau seama ce intelegi prin discurs moderat si discurs extremist. Din punctul meu de vedere, atunci cand ti se baga gat o ideologie, nu exista nici un motiv pentru a fi „moderat”. ????

    – daca vrem sa fim practici si la obiect, miezul acestui scandal a pornit de proasta inspiratie cu care Andreescu a tinut sa gestioneze conflictul. In loc sa fie dechis la o dezbatere rationala, a preferat sa faca pe “capitanul de judet” si sa ii bage pe gura lui Ghinea catifelatul pumn al ierarhiei academice. Daca urma un curs de conflict management poate nu mai se ivea ocazia sa vorbiti despre strategiile subversive ale stangii ????

    ???? E mai mult decat un scandal Andreescu – Ghinea – Miroiu – SNSPA. Ceea ce da in vileag acest conflict – ce a ajuns oarecum neasteptat in fata publicului – este tendinta unor membri ai unei universitati cu pretentii de a impune linii de gandire corecta si de a sugera ca incalcarea lor nu va fi acceptata. Mai grav, acest purism ideologic se imbina cu o la fel de vinovata incercare de a inculca studentilor un anumit tipar de gandire prin cursuri care sunt introduse chiar si acolo unde nu isi au rostul.

    De ce intaia feminista a tarii are doua cursuri la Teorie si Analiza Politica? Teorii social-politice contemporane si Etică, ideologii şi religii actuale, discutate de o doamna pentru care papusile sunt o parte a conspiratiei societatii patriarhale de a condamna femeia la un rol subordonat barbatului. Hai sa fim seriosi.

    De ce politicile egalitatii de gen au parte de un curs separat la Politici Publice si de Integrare Europeana? Poate pentru ca este facultatea doamnei Miroiu si toti trebuie cumva sa treaca prin experienta feminista, sa se „imbogateasca”, dupa cum spune Medusa in unul din primele comentarii.

    Reply

24. 

    emil

    21 februarie 2009

    Imperialistu’, Medusa… nu stiu daca Medusa va reveni, dar citindu-ti pledoaria mi-am adus aminte de ceva mai vechi… cind stateam de vorba in coltul asta de net si hraneam patrupedul cu tetina…

    reeducarea nu e de un singur tip… Occidentul a perfectionat reeducarea soft

    Reply

25. 

    Panseluta

    21 februarie 2009

    emil, Imperialistu’:
    Vorbind de „medusa”, vi se pare interesant de discutat ca putine femei scriu aici? Au fost unele in timp, majoritatea che-guevariste, tiermondiste si obamaniste idolatre, si ne-au parasit, fara mare pierdere, as zice.
    Am prins in plasa un peste mare, istet si debordind de talent, Israelianca, dar nimic mai mult in domeniul feminin.

    Conteaza? In ce masura e semnificativ?

    Reply

26. 

    emil

    21 februarie 2009

    Nu stiu prea bine, nu m-am gindit la chestia asta… dar, da, mi-ar place sa avem parte de o prezenta feminina mai sustinuta. In prezent, Dinny ne mai urmareste cit de cit si uneori intervine (multumim mult, Dinny). Oceania, esti inca pe receptie?
    Imi aduc aminte de Emma… fuse si se duse.

    Conteaza? In ce masura e semnificativ?

    Nu stiu, zau. Dar ca sa inviorez discutia, o sa zic asa: n-ar strica o femme fatale. Vorba ta, la liber-schimbiste nu avem succes.

    
    
    

    Reply

27. 

    Tiberiu Florea

    21 februarie 2009

    Mie acel efect Bradley (mai auzisem de el, dar nu ştiu mai mult decât ce s-a scris mai sus) îmi spune altceva.

    Oamenii (nu ştim exact din ce motive, e treaba lor) aveau un candidat preferat şi LE-A FOST RUŞINE să declare în sondaj că nu vor vota cu negrul. Dar la urne, unde şi-au putut exprima liberi părerea, au votat cum au crezut de cuviinţă.

    Da, probabil că efectul Bradley e adevărat şi probabil că spune ceva: corectitudinea politică i-a făcut pe oameni să mintă ca să le facă pe plac intervievatorilor.

    Reply

28. 

    israelianca

    21 februarie 2009

    Panselutz, lasa-ma, tzatzo, ca ma omori si inca n-am plecat la serviciu.

    Reply

29. 

    Dinny

    21 februarie 2009

    Emil, eu va urmaresc cu mare placere si interes [eu va multumesc ca-mi mai antrenez neuronii pe aici :D] si as interveni mai des, dar intrucat cunostintele mele sunt destul de reduse in ale politicii prefer, cum se zice, „decat sa spun o prostie mai bine sa tac

    Reply

30. 

    bugsy

    21 februarie 2009

    @Emil: Cine e la femme fatale?

    Reply

31. 

    Dinny

    21 februarie 2009

    Nu cumva e Ava Gardner?

    Reply

32. 

    Imperialistu'

    21 februarie 2009

    Dinny > Nu stiu cine e, dar stiu cativa care ar vrea sa ii trantesca un hijab. E pacat ca atata frumusete sa fie la vedere. ???? In ceea ce priveste „decat sa spun o prostie, mai bine tac”, asa parere proasta ai tu despre noi? ???? Nu ne ajuta prea mult tacerea voastra, sa stii. Nu toti au timp de politica si suntem perfect constienti ca nimeni nu s-a nascut invatat.

    Tiberiu > Interesanta observatie. Adevarul e ca mi-a trecut si mie prin cap, dar m-am luat cu acuzatia de rasism si am uitat. Multumesc pentru readucere aminte! Acum voi tine minte si aceasta explicatie. E asul din maneca!

    Panseluta si Emil> Nu stiu de ce nu s-au implicat mai multe femei in discutii, dar sunt sigur ca is destule printre vizitatori. Nu ne ramane decat sa asteptam.

    P.S. Daca Medusa revine sau nu, este decizia ei. Mi-am facut datoria si am raspuns. Uitasem de acel comentariu al tau. E foarte tare.

    Reply

33. 

    bugsy

    21 februarie 2009

    So, „cherche la femme”!!!!!

    Reply

34. 

    emil

    21 februarie 2009

    Nu e Ava Gardner si nu stiu cine este. S-ar putea sa fie o frantuzoaica. Orice femme fatale e si putin misterioasa ????

    Reply

35. 

    medusa

    21 februarie 2009

    Buna, aici sunt. Am citit ce ati scris, nu vreau sa intru in dispute inutile. Fiecare isi are propriile opinii, eu le respect.
    Singura conditie ar fi ca fiecare sa cunoasca un pic ce inseamna o ideologie, o teorie, idee, etc. inainte de a o condamna.
    Bunaoara eu cunosc marxismul si nu sunt de acord cu aceasta ideologie, dar nu sunt de acord in cunostinta de cauza. La fel pot spune despre fascism sau alte ideologii.
    Dar din pacate cei care critica teoriile despre multiculturalism sau feminism nu au avut prea multe tangente cu ele. Au doar o idee vaga, cum aveam si eu despre feminism inainte de a-l studia pe indelete.
    O sa ma limitez la a vorbi despre feminism, nu si despre multiculturalism, pentru ca e un domeniu care ma intereseza cu precadere.

    Imperialistu, spui: „imi exprim indoiala ca o ideologie care cauta sa vada societatea prin lentila luptei intre sexe poate fi in vreun fel de folos”.

    Nu este de folos pentru tine, dar poate fi de folos pentru mine. Fata de femeile de acum 100 de ani, eu am drept de vot, de educatie, de munca.
    Asta pentru ca niste feministe (feminist = persoana care militeaza pentru egalitatea de drepturi si obligatii intre femei si barbati, nu o femeie care uraste barbatii, aceea se cheama misandra)au luptat in urma cu un secol pentru ca femeile sa obtina aceste drepturi. Codul civil roman pana prin anii 20 stipula ca femeile maritate sunt dpdv legal asemeni copiilor si debililor mintali. Ele nu aveau drept sa hotarasca pentru ele fara aprobarea sotului, nu puteau nici macar sa calatoareasca in strainatate.
    Ok. s-au facut pasi importati, nu mai suntem ca acum 100 de ani, dar discriminarea femeilor mai persista.
    In mediul familial femeile continua sa se ocupe in exclusivitate de muncile casnice si de cresterea copiilor, asta cu toate ca lucreaza in afara casei la fel ca sotii lor. Ele au o dubla zi de munca. In Romania acest lucru e valabil in peste 80% din familii, conform barometrului de gen. Adica in 80% din familii doar femeile sunt cele care gatesc, spala, calca, fac curat. Un procent mai redus de femei dar important, nu mai stiu cat exact, in cam 65% din familii, se ocupa exclusiv de cresterea si ingrijirea copiilor, etc.
    Violenta asupra femeilor este in continuare un fenoment raspandit, chiar daca nu foarte mediatizat (pentru ca e considerat ceva normal, un barbat care isi „altoieste” din cand in cand nevasta/partenera nu e condamnat public, pentru multi acesta fiind un comportament normal). Hartuirea sexuala nu are castig de cauza in instantele judecatoresti din Romania (nu s-a proununtat nici o sentinta favorabila in acest sens). Sunt o sumedenie de probleme care vizeaza probleme specifice femeilor, care s-ar putea solutiona numai dupa ce ele ar fi macar constientizate si daca in politica ar activa mai multe femei. Din pacate in Parlamentul Romaniei nu exista prea multe femei, in prezent doar 9,7% din parlamentari sunt femei, in aceste conditii legiuitorul nu pare preocupat de legiferarea aspectelor care intereseaza exclusiv sau cu precadere femeile din Romania.
    Majoritatea acestor aspecte si multe altele (sunt multe aspecte interesante legate de socializarea pe baza stereotipurilor de gen, de ex) sunt ignorate inclusiv de femei, iar multe sunt acceptate ca atare, ca fiind „normale”.
    Feministele pun in discutie ceea ce e considerat normal, inascut aratand ca de multe ori e vorba de un produs cultural. Acum 100 de ani se spunea ca femeile nu pot vota pentru ca sunt fiinte incapabile intelectual, sunt niste „nulitati simpatice” (Cioran) sau ca au „minte scurta, haine lungi” (Eminescu), au creier de animal, etc. Asta in conditiile in care femeile nu aveau drept la educatie sau ulterior cand li s-a dat acest drept, studiau in scoli speciale, de fete. Abia cand li s-a dat voie sa intre la facultati au disparut asemenea critici care azi ni se par exagerate.
    Asta ar fi, in cateva fraze, motivul pentru care eu cred ca feminismul poate fi de folos.

    Reply

36. 

    Tiberiu Florea

    21 februarie 2009

    Medusa, ai făcut un salt subtil, dar destul de nejustificat din punctul meu de vedere, de la libertăţi negative la libertăţi pozitive.

    Bineînţeles că femeile trebuie să aibă drept de vot, că violenţa împotriva lor trebuie pedepsită, că trebuie să-şi poată hotărî singure soarta, că dacă vor o carieră în loc să stea la cratiţă trebuie s-o poată avea.

    Dar când vii cu discriminarea structurală (80% din femei stau acasă) e altă mâncare de peşte. Să zicem că eu vreau o soţie casnică, şi să spunem că te cer în căsătorie pe tine. Dacă nu-ţi convine să fii o gospodină docilă, poţi să nu te căsătoreşti. Dacă descoperi mai târziu, poţi să divorţezi. Numai nu veni şi-i spune altei femei că nici ea n-are voie să fie casnică dacă asta o „coafează”.

    Asta e singura problemă, nimic altceva. Egalitatea liberală e una, ingineria socială paternalistă şi egalitaristă e alta.

    Reply

37. 

    medusa

    21 februarie 2009

    Stai asa, Tiberiu, n-am spus ca 80% din femei stau acasa. Am spus ca in 80% din familiile din Romania femeile se ocupa exclusiv de munci casnice precum gatitul mancarii, spalatul hainelor, vaselor, calcat, facut curat, etc.
    De aia am vorbit si de dubla zi de munca. In Romania si femeile si barbatii muncesc, legal cam 8 ore pe zi, apoi ajunsi acasa, unul se odihneste iar celalat trece la al doilea „job”.

    Reply

38. 

    costin

    21 februarie 2009

    Da medusa,

    Dar asta sint probleme interne. Daca femeia accepta rolul asta (in care munceste dublu) care de fapt nu ii convine, este vina ei, nu a barbatului. Daca femeia nu accepta situatia si barbatul o sileste, atunci e cu totul alta mincare de peste. Atunci da, o forma de feminism are sens.

    Stii? discutia a pronit de la reeducare si acum se intoarce la reeducare. Tu probabil te gindesti la acea „constientizare” a femeilor asupra statului lor de „asuprite”. O constientizare ca cea a muncitorilor asupriti. Alta forma, mai soft cum s-a spus aici, dar tot o reeducare.

    conform „Femeia, care este multumita cu rolul ei de casnica, este cumva defecta, ceva nu este in regula cu ea, ea trebuie sa fie feminista, sa urmeze o cariera sau pur si simplu sa nu fie casnica. Daca isi accepta rolul de casnica este asuprita si ea nu este constienta de asta. Trebuie sa ii deschidem mintea, sa o educam, sa o REeducam, sa ii stergem ideile invechite din cap despre ce inseamna a fi femeie.”

    Stii care sint limitele maxime ale feminismului? Ideea conform careia femeia este cea care face copii, si nu barbatul, din cauza unui construct social de care trebuie sa scapam ca sa cistigam libertatea absoluta. ( http://davidthompson.typepad.c…..stuck.html ). Da, se ignora biologia, femeia face copii pentru ca este asuprita de barbat. Sint sigur ca ai auzit de varianta asta de feminism si nu cred ca esti de acord cu ea, dar totusi, feminismul in ziua de azi si-a pierdut mult din semnificatiile reale, intr-o in societatea ca a noastra, hai sa ii spunem occidentala. Sigur, exista cazuri, dar cind procentul femeilor asuprite in romania devine 80, ceva nu e tocmai in regula.

    Problema nu este emanciparea femeii in Amsterdam, prin renuntarea la sutien si eventual prin ura fata de barbati.

    O femeie trebuei in primul rind considerata o fiinta umana, la fel ca barbatul, o persoana care poseda liberul arbitru, care poate face alegeri singura, care trebuie sa inteleaga cine si ce este, ce si cum vrea sa fie. Poate vrea sa fie casnica, poate vrea sa aibe copii, poate iubeste copiii si asta isi doreste. Mi se pare cel putin lipsit de decenta sa vina un X care sa ii spuna ca de fapt este o victima si ca ea nu trebuie sa aibe copii ci trebuie sa se duca in piata universitatii in sinii goi ca sa denunte asuprirea.

    Adica sa se comporte conform teoriei cuiva (teoria feminista in forma care exista in momentul de fata, cu radacini adinci in marxism) despre ce si cum ar trebui sa fie o femeie. Genul de feminism de care vorbesc este un o desconsiderare la adresa femeii, presupune din start ca femeia nu este in stare de liber arbitru, sa isi gindeasca singura rolul, actiunile si trebuie educata, eventual reeducata.

    medusa, asta e parerea mea, mai mult sau mai putin.

    Reply

39. 

    medusa

    21 februarie 2009

    Costin, eu zic ca daca femeile vor sa fie casnice, sa fie casnice, daca vor sa faca zece copii, sa aiba libertatea sa o faca. Nu pretind ca toate femeile sa intre in politica sau sa fie managere de top. Important este sa poate alege. Pe baza acestui principiu pot sa te contrazic ca feminismul ar incerca o reeducare a femeilor.
    Femeile, in general oamenii, trebuie sa fie informati si sa aiba libertatea sa aleaga.
    Reeducarea este, asa cum bine zicea emil, o forma de indoctrinare, un singur canal de informare sau foarte putine.
    Ori eu tocmai asta nu vreau. Exact asta incerc sa spun, oamenii sa se informeze, mai ales cei care studiaza diverse teorii, ideologii, sa le cunoasca pe toate si abia dupa aceea sa isi dea cu parerea.

    Feminismul nu isi are radacinile in marxism. Ba sa stii ca primele revendicari feministe mai vizibile au aparut in randul liberalilor (John Stuart Mill, un feminist convins, a cerut pe la 1866 in Parlamentul englez sa se acorde drept de vot femeilor, cerere care i-a fost evident refuzata).
    Feminismul e de multe feluri: liberal, marxist, socialist, radical, ecofeminist, cultural, al diferentei, anarho-feminism, etc.

    Reply

40. 

    costin

    21 februarie 2009

    medusa,

    stiu ca nu exista doar feminism marxist. de aia distingeam intre mai multe forme de feminism, cind vb de forma acuala a feminismului, cel pe care il vedem pe toate drumurile cind ne interesam de feminism.
    Apoi, in ziua de azi, in societatile noastre, si unele poate occidentale, nu exista o optiune despre care femeile sa nu fie constiente. In genul acesta de societati nu este barbatul mai informat ca femeia, dar feminismul este totusi in mare avint.
    Imi pare ca opiniile noastre sint mai similare decit pare la prima vedere, doar ca vorbim de lucruri usor diferite

    Reply

41. 

    Panseluta

    21 februarie 2009

    dinny:

    N-am stiut ca esti de „gen feminin”. Scuze.

    Reply

42. 

    Panseluta

    21 februarie 2009

    medusa # 35:
    Scrii:
    „Singura conditie ar fi ca fiecare sa cunoasca un pic ce inseamna o ideologie, o teorie, idee, etc. inainte de a o condamna.”
    si:
    „Dar din pacate cei care critica teoriile despre multiculturalism sau feminism nu au avut prea multe tangente cu ele. Au doar o idee vaga, cum aveam si eu despre feminism inainte de a-l studia pe indelete.”

    Daca te referi mai sus la „patrupezi”, poate demonstrezi in ce masura noi nu cunoastem „nici un pic” ce „inseamna o ideologie, o teorie, idee, etc.”
    Ai exemple concrete ca cei care scriu aici regulat si principial nu inteleg ce e o „teorie” sau o „idee”? Ti-au dat Emil si Imperialistu’ si Costin si Cosmin si Panseluta (eu) dovezi ca nu stiu ce inseamna o „teorie”? Vorbesti serios? Poti sa ne acuzi de partizanat ideologic, de „inclinatii de dreapta”, „reactionare”, anti-feministe, anti-orice in care crezi tu, dar nu ne acuza ca nu intelegem ce e o „teorie”, daramite o „idee”.
    Cind sustii asa ceva, nu te mira daca stirnesti banuiala ca tu insati n-ai prea multe argumente, si asa-zisa lipsa colectiva a noastra, a patrupezilor, de idei, e o proiectie a unui handicap personal.

    Reply

43. 

    Dinny

    21 februarie 2009

    Panseluta, nici o problema ????

    Reply

44. 

    gim

    21 februarie 2009

    Gresit intelesa esenta feminismului, imperialistule..Doar atat? Faza cu lupa si lupta intre sexe? Nimic despre lumea condusa sexist, politica plina de buhaiti..Pardon pt ca regula sa fie intarita exceptiile au inceput sa apara..Lumea croita, ca sa nu spun construita, in jurul penisului….Chiar nimic?..Prea multa autosuficienta..Revin, sa te fac praf:)))

    Reply

45. 

    Imperialistu'

    21 februarie 2009

    Medusa > Daca vrem egalitate, atunci sa fie egalitate si sa nu avantajam pe altii in dauna altora. In caz contrar, riscam sa nu vedem padurea de copaci. Asa-numita discriminare pozitiva este discriminare, iar prezenta femeilor (sau a barbatilor) intr-un anumit domeniu de activitate nu trebuie sa se faca in baza unui procentaj.

    TOcmai pentru ca fata de femeile de acum 100 de ani tu ai o cu totul alta situatie, nu mi se pare normal ca feminismul sa se planga in continuare de „patriarhat”. Feminismul liberal (nu cel neomarxist din prezent) a obtinut dreptul de vot, iar femeile reprezinta mai mult de 50% din populatie in orice tara de pe lumea asta. In consecinta, ar fi cazul sa se maturizeze si sa renunte la o „lupta” care frizeaza de multe ori ridicolul. Nu poti sa-mi spui ca un om care cauta patriarhatul in spatele fiecarui lucru de pe lumea asta poate fi considerat cat de cat normal.

    Nu sunt vinovat pentru sotii pe care aceste doamne si-i aleg. Fiecare om trebuie sa gandeasca un pic inainte de a se lega pe viata cu altul. E foarte usor sa dai vina pe societate, pe patriarhat, pe soarta; mai greu e sa accepti ca ai o responsabilitate in alegerile pe care le faci.

    Feministele pun in discutie ceea ce e considerat normal, inascut aratand ca de multe ori e vorba de un produs cultural.

    Iar abordarea se numeste marxism cultural. Din toate teoriile enumerate de tine mai sus (liberal, marxist, socialist, radical, ecofeminist, cultural, al diferentei, anarho-feminism, etc.), 85% tin de diferitele forme de marxism existente.

    Gim> Pentru inceput, bine ai venit!

    Gresit intelesa esenta feminismului, imperialistule..Doar atat? Faza cu lupa si lupta intre sexe? Nimic despre lumea condusa sexist, politica plina de buhaiti..Pardon pt ca regula sa fie intarita exceptiile au inceput sa apara..Lumea croita, ca sa nu spun construita, in jurul penisului….Chiar nimic?..Prea multa autosuficienta..Revin, sa te fac praf:)))

    Felicitari. Incercand sa demonstrezi contrariul, nu ai facut altceva decat sa imi dai dreptate.

    o ideologie care cauta sa vada societatea prin lentila luptei intre sexe

    Reply

46. 

    gim

    21 februarie 2009

    Feminismul pe care il am in vedere nu lupta cu sexul opus de dragul luptei, nu e calofilie, dragul meu…Decupezi prea mult si doar ceea ce iti place, in rest esti simpatic…Incearca sa vezi feminismul ca o lupta pentru castigarea demnitatii femeilor, pentru drepturi egale…Asa ca un „fin” teoretician al conflictului, care esti, trebuie sa depasesti antagonismele si sa ajungi la sinteze..Si asta nu doar de dragul cunoasterii, ai ocazia sa pui in practica bunul simt si pe cel al dreptatii..De dragul umanitatii daca nu al femeii :))

    Reply

47. 

    Imperialistu'

    21 februarie 2009

    Bine ar fi sa nu *lupte deloc*, Gim ???? . Zic si eu ca un personaj de desene animate, couldn’t we just get along? ????

    Reply

48. 

    Panseluta

    21 februarie 2009

    gim:
    Ii raspunzi Imperialistului:

    „Feminismul pe care il am in vedere nu lupta cu sexul opus de dragul luptei, nu e calofilie, dragul meu…”

    „Dragul meu”, „calofilia” inseamna iubirea excesiva de expresie frumoasa in dauna substantei, si se refera la stil; radacina e grecescul „kallos”= frumos:

    http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?

    „CALOFÍL^1 ~ă (~i, ~e) (despre stil) Care ține de calofilism; propriu calofilismului. /kallos + philos
    Sursa: NODEX

    CALOFÍL^2 ~i m. Adept al calofilismului. /kallos + philos
    Sursa: NODEX

    CALOFÍL, -Ă adj. (Despre scris, stil) Frumos, caligrafic. [Cf. fr. callophile].
    Sursa: neologisme

    CALOFÍL, -Ă I. adj. (despre stil) care denotă calofilie; calofilic. II. s. m. f. scriitor care acordă o atenție deosebită ori excesivă expresiei.”
    Sursa: neoficial”

    Scrii: ” Asa ca un “fin” teoretician al conflictului, care esti, trebuie sa depasesti antagonismele si sa ajungi la sinteze.”
    Nu ti-a mers evitarea cacofoniei. Era mai bine sa ti-o asumi. Fraza a iesit mult mai rau.

    In spiritul comentariului tau condescendent fata de Imperialistu’, iti recomand…te sfatuiesc sa incerci… e musai ca trebe sa depasesti antagonismele lingvistice care-ti rup credibilitatea intelectuala nu in doua, ci in paispe, intre ce crezi ca stii/ca ai citit minimal, si ce spun dictionarul si gramatica romana.

    Reply

49. 

    Imperialistu'

    21 februarie 2009

    Panseluta, de ar fi astea cele mai grave probleme pe care le ridica mesajele lui Gim, ar fi chiar bine. Din pacate, in spatele lor se afla (inca) o persoana care confunda egalitatea dintre sexe cu privilegiile acordate femeilor gratie non-sensului de discriminare pozitiva si pentru intreaga creatie sta sub semnul opresiunii masculine.

    Traim in Minunata Lume Noua a saizecioptistilor.

    Gim > Am uitat ceva. Ai omis subiectul SNSPA. Ti se pare potrivita politica institutiei? Adica, ideologizare mai mult sau mai putin subtila + trimitere la „corectare” in caz ca nu gandesti cum trebuie.

    Reply

50. 

    medusa

    21 februarie 2009

    Imperialistu, privilegiile la care te referi cand vorbesti de discriminare pozitiva se cheama la ora actuala politici afirmative. Ele se folosesc pentru a indrepta o nedreptate facuta unei categorii de persoane.
    De exemplu, daca suntem de acord ca n-a fost bine sa tinem tiganii robi pana in secolul al XIX-lea, ca starea de sclavie in care au fost tinuti a facut ca mare parte din ei sa fie marginalizati si sa dezvolte comportamente anti-sociale, atunci se adopta politici afirmative, li se da o sansa in plus ca sa ajunga din urma handicapul istoric. De pilda la facultati exista locuri speciale pentru romi, cred ca stii asta.
    Acelasi lucru se intampla si in cazul unor politici pt femei. Daca exista bariere sociale, culturale sau de alt tip care au facut si chiar continua sa impiedice femeile sa se afirme in politica si in posturi de conducere cu aceeasi usurinta ca barbati, se pot adopta politici afirmative.
    Atentie, politicile afirmative sunt intotdeauna temporare, pana cand se considera ca handicapul a fost depasit.
    De pilda, exista in foarte multe tari din lume cote electorale pentru femei. Constau intr-o lege electorala care spune ca toate partidele trebuie sa prezinte la alegeri minim x% femei (20 sau 30% de obicei) din totalul candidatilor. De ex in tari din America Latina, cotele au facut ca in parlamentele nationale procentul femeilor sa creasca de la 5-9% pana la 30, chiar 40% (Argentina). Faptul ca Argentina are la ora actuala un presedinte de sex feminin nu e chiar asa o intamplare. Exista in spate politici afirmative adresate femeilor, aplicate incepand din anii ’90, care au condus la o crestere a nr. femeilor in functiile de putere din Stat.

    Reply

51. 

    medusa

    21 februarie 2009

    Apropo, stii cate femei sunt in Parlamentul Romaniei la ora actuala?

    Reply

52. 

    costin

    21 februarie 2009

    medusa,
    nu sint de acord cu tine. in primul rind nu sint de acord cu atitudinea ta de „blame whitey” in privinta tiganilor. tiganii nu sint la ora actuala cum sint din cauza ca au fost sclavi acum citeva generatii, sint inca in starea de inapoiere pentru ca sint un popor nomad, asa au si ajuns aici din India, parte din cultura lor cuprinde aceasta autosegregare. Le poti da locuri speciale in facultati.. le vor refuza, nu ii intereseaza. Intreaba tu tiganii de ce nu vror sa se
    „romanizeze” si sa imi spui cite din raspunsuri vor fi: „pentru ca am fost sclavi”. Ai aceeasi atitudinea condescendenta asupra genului asta de culturi, care refuza sa inteleaga ca nu tot ce exista in lume este din cauza omului alb. tiganii nu sint tigani pentru ca au fost sclavi, au fost nomazi cu mult timp inainte de a vedea primul om alb, si asta e doar un exemplu, cel mai irelevant as zice. Deci da, chiar exista pe lume oameni care gindesc diferit, atit de diferit incit pot fi tigani si sa se simta bine in pielea lor. Aceasta viziune a lumii de care vorbesti tu este totusi, doar una din multele variante posibile. Este foarte raspindita acuma, dar e departe de a fi cea mai importanta sau cea mai buna. (bun-rau stiu ca nu da bine si poate nu face parte din termenii uzuali ai viziunii tale, dar face din a mea, si de aia discutam. Pt ca avem pareri diferite)

    Apoi, cotele si discriminarea pozitiva: sint total impotriva. Cred ca doar competentele ar trebui sa decida cine, ce loc ocupa in societate, nu rasa, nu sexul, nu locul de unde a venit. Uita-te la cei mai multi mari scriitori romani, citi dintre ei sint veniti de la sat la ora, citi dintre ei au trait in saracie lucie pina au reusit prin fortele lor sa ajunga ce au ajuns. Stii de ex povestea lui Octavian Paler?.. care a locuit in Ferentari ani de zile si a trecut prin facultate lucrind in depozite.

    Si un apropo un pic fortat, dar deloc lipsit de relevanta: parte din „oropsitii sortii” care s-au aruncat in aer in Londra in numele lui alahu-akbar, in 2005, erau doctori, deci argumentul de tip condescendent nu sta in picioare nici aici. De ce crezi ca stii mai bine decit ei ce fac oamenii aia?
    De ce nu incercam sa punem intradevar semnul de egalitate intre oameni, intre noi si ei, iar pretentiile care le avem de la noi (if any) sa le avem si de la ei, nu sa le luam asupra noastra inapoierea. Sa nu mai luam asupra noastra responsabilitatea. Ei sint responsabili pentru ce fac (sau ar trebui sa fie).

    Modul asta de gindire cu tot sarmul lui de progres si noutate, este unul la care in viitor, o alta civilizatie care va veni dupa a noastra se va uita cu o sprinceana ridicata si se va intreba: „De ce se credeau oamenii astia nemuritori?” Dar nu facem parte nici din prima nici din ultima civilizatie care se crede nemuritoare, ca sa isi dea seama mai tirziu ca nu e asa.

    Reply

53. 

    Panseluta

    21 februarie 2009

    Imperialistu’ # 49:

    „Panseluta, de ar fi astea cele mai grave probleme pe care le ridica mesajele lui Gim, ar fi chiar bine. Din pacate, in spatele lor se afla (inca) o persoana care confunda egalitatea dintre sexe cu privilegiile acordate femeilor gratie non-sensului de discriminare pozitiva si pentru intreaga creatie sta sub semnul opresiunii masculine.”

    Total in dezacord cu tine. Emfaza/umflarea personala care e la baza folosirii cuvintelor „radicale” al caror sens real iti scapa merge mina in mina cu alte aberatii. Ca altfel nu l-am avea pe Nenea Iancu.

    Reply

54. 

    euNuke

    21 februarie 2009

    medusa#50 „privilegiile se cheama la ora actuala politici afirmative. Ele se folosesc pentru a indrepta o nedreptate facuta unei categorii de persoane.
    De exemplu, daca suntem de acord ca n-a fost bine sa tinem tiganii robi pana in secolul al XIX-lea, ca starea de sclavie in care au fost tinuti a facut ca mare parte din ei sa fie marginalizati si sa dezvolte comportamente anti-sociale, atunci se adopta politici afirmative, li se da o sansa in plus ca sa ajunga din urma handicapul istoric. De pilda la facultati exista locuri speciale pentru romi, cred ca stii asta.
    Acelasi lucru se intampla si in cazul unor politici pt femei. Daca exista bariere sociale, culturale sau de alt tip care au facut si chiar continua sa impiedice femeile sa se afirme in politica si in posturi de conducere cu aceeasi usurinta ca barbati, se pot adopta politici afirmative.
    Atentie, politicile afirmative sunt intotdeauna temporare, pana cand se considera ca handicapul a fost depasit.”

    Intii, despre nedreptati: ideea de culpa colectiva este inadmisibila in conditiile unui stat de drept, aceasta conceptie este retinuta si aplicata de regimurile totalitare; nu-mi dau seama prea bine cum de s-a raspindit aceasta stare (atentie, nu ideologie) de vinovatie pentru pacatele altora, pentru faptele si gindirea reprobabile ale unor indivizi ce au trait si legiferat acum 2 secole si fata de care de multe ori nu ne leaga decit un singur lucru: culoarea pielii. De aceasta stare de vinovatie leg nevoia imperioasa de ispasire resimtita de multi tineri intelectuali care in mod normal se califica progresisti, atei/agnostici, secularisti si in niciun caz nu ar accepta ca asupra lor sa planeze acuza de radicalism religios de tip crestin; dar nevoia de ispasire, de pedepsire violenta a propriei fiinte dar si a aproapelui contemporan alb si crestin pentru vinile unor stramosi relativi este, cu parere de rau o spun, o fateta a sentimentului religios scapat de sub controlul ratiunii. Nimic nu justifica, nu indreptateste condamnarea postmortem si in masa a intregii populatii europene caucaziene, crestine si patriarhale pentru vina de a fi fost supt vremi. Cum pot fi judecate faptele lor altfel decit fenomenologic, in raport cu legitatile timpului lor? Pentru ca actiunea miscarilor culturale implica intr’adevar si judecarea antecesorilor, iar aceasta judecata nu a cunoscut caracterul penal decit in cadrul regimurilor criminale, totalitare, iara in spatiul public de dezbatere al unei democratii critica stramosilor si mentalitatii lor pastreaza tonul civilizat, nu propune niciodata anihilarea „spiritului retrograd”, nu dicteaza solutii ci lucreaza cu sugestia culturala (iar dislocarea unor prejudecati societale nu se face cu ordin „de sus”, ci cu insinuari machiavelice in literatura si filozofie, iar mai recent…cinematografie)

    Despre durata politicilor afirmative: spui ca acestea sunt temporare si ca la un moment dat ele vor inceta in urma constatarii depasirii „handicapului”. Cine anume decide/a decis ca aceste politici sint supuse unei limitari temporale si unde se poate gasi o metodologie legala a evaluare permanenta a „handicapului”?.. pentru ca in lipsa unei metode inscrise programatic in politicile afirmative propuse spre legiferare acesta nu poate fi decit rezultatul arbitrariului administrativ. Adica o hotarire lipsita de temei, supusa abuzurilor favorizate de interpretarea personala a politicilor afirmative, contrara scopului in care politica respectiva a fost initiata.

    Reply

55. 

    Francesco

    21 februarie 2009

    @euNuke,
    Doar in cazul Californiei stiu ca s-a scos affirmative action in urma unui referendum.
    In Europa, e mult mai complicat, aici exista o pletora de functionari si de ONG-uri care traiesc de pe urma unor politici de acest gen.

    Femeile in politica au creat pagini de istorie de care tarile lor sunt mandre, dau aici exemplul Goldei Meir si al lui Margaret Thatcher. Ele nu au avut nevoie de miriade de ONG-uri sau de cursuri universitare de sprijin ca sa-si reclame pozitia in ierarhia politica, pur si simplu au fost mai capabile decat toti ceilalti in acele timpuri.

    Votarea de procentaje de admisie pe baza de gen este cred si o recunoastere a inferioritatii unora din beneficiare.

    Reply

56. 

    gim

    21 februarie 2009

    Draga panseluta, regret ca stilul meu „miserupism”, nu iti place… Eu mi-l asum. Despre calofilie ca despre un „termen-parabola”, la afirmatiile imperialistului, mai ai multe de invatat…SI te rog, lasa trimiterile la sit-uri, denota cultura de cafea, si nu cred ca traiesti in Viena lui Wittgeinstein..Daca vrei sa depasesti amatorismul, frenezia umorica si chiar doresti un permis de port-pix sau port-tastatura, dupa caz:)), incepe cu MDA-ul, nici macar cu DEX-ul..”si ce spun dictionarul si gramatica romana”.. Nu, nu e de ras, fac pariu ca ai toata biblioteca pe internet :))
    Iti lipseste orice urma de plasticitate in gandire si, printre truisme de tot felul, ai gasit un loc caldut unde crezi ca iti depasesti mediocritatea..Ce pacat!!:))..

    Reply

57. 

    gim

    21 februarie 2009

    Imperialistule…Punctual: eu inca n-am ajuns atat de departe, adica la discriminarea pozitiva..Arata-mi la noi un exemplu de discriminare pozitiva. Daca vorbesti despre alte „universuri” si alte „planete”, pot fi de acord cu tine..Precizez inca odata, „feminismul despre care vorbesc eu”, nu merge atat de departe desi, m-ar tenta la un moment dat sa vad pus in practica un feminism de genul celui asumat de I. Stengers. Si inca ceva..Nu e frumoasa ipocrizia ta:)). Ai avut un raspuns la ultimele afirmatii ale mele, ai dat-o pe desene animate:))), ca apoi, sa vezi ” cele mai grave probleme pe care le ridica mesajele lui Gim” desenate, cum altcumva, de catre celebra panseluta, zana pierduta a planetei Kolob :))..Nu e rusinoasa lipsa ta de consecventa?.

    Reply

58. 

    gim

    21 februarie 2009

    Costine??? Te-ai trezit mai baiatule?…Si ce-ai mai vrea tu pentru tiganii „trib de nomanzi”? In afara de „romanizare”, ca asta e ceva normal pentru tine inteleg. E chiar inutil sa te contrazic, pe marginea unei discutii despre multiculturalism si multiculturalitate..Ma intorc la desenele animate ale imperialistului, e mai bine:))))

    Reply

59. 

    Imperialistu'

    21 februarie 2009

    Ce lipsa de consecventa visezi? Nu ti-am dat dreptate nicaieri. Nu am de ce. Demnitatea femeii nu se castiga prin discursuri neomarxiste privind falocratia occidentala ori prin politici „afirmative” care ar trebui sa jigneasca orice femeie care se respecta. Daca femeia e egala cu barbatul nu are nevoie de grija parinteasca a feministelor de serviciu si nu trebuie sa beneficieze de privilegii pentru a reusi in viata. Dar nu ma astept sa intelegi atata lucru. Corectii politic au un dispret academic pentru intreaga umanitate: unii sunt barbari si ii asupresc pe altii care la randul lor sunt prea idioti pentru a reusi singuri, avand nevoie de sprijin (al statului, al comnuitatii etc.) pentru fiecare pas pe care il fac.

    P.S. Feministo, renunta la „:))))))”. Nu esti la o conferinta pe messenger cu suroritatea.

    Reply

60. 

    israelianca

    21 februarie 2009

    gim, de ce te repezi ca fata mare la maritis si ii dai credit Imperialistului pentru desenele animate?

    Eu sint cea care a selectionat perechea care apare azi pe prima pagina si emil e cel care le-a postat.

    Dar daca iti plac, o sa mai caut, doar ca sa-ti ridic buna dispozitie. Ca esti cam acrisor. Noi aici vrem sa ne „simtem” bine.

    Reply

61. 

    Dinny

    21 februarie 2009

    Israelianca, deci trebuie sa-mi fac rost de permis port arma pentru cand ma mai deranjeaza vecinii, cu matura si batutul in tevi chiar ca nu mai fac fata :)) Super desenele. Comentariul de la Manet e tot opera ta? ;))

    Reply

62. 

    gim

    21 februarie 2009

    Israelianco respect..Nu sunt acrisor, sunt satul de „bulshituri”, de locuri comune si de jenii care dau citate kilometrice din platon si aristotel…Ne simtem bine, vorba ta..:))
    Imperialistule..Deja ma jignesti..(la faza asta eu iti bateam obrazu :)))…Ce „feministo” bre?? Tu nu vezi ca ai ajuns la superioritatea orgasmului vaginal fata de cel clitoridian, esti prins intro discutie aiurea…dupa articolul despre SNSPA, care, fie vorba intre noi, e „foarte tare”..Nu-l credeam ca A. Miroiu in stare de asa ceva..

    Reply

63. 

    gim

    21 februarie 2009

    P.S. Imperialistule..E adevarat, am ceva pitipoance pe mess…le vrajesc cu gnosticism, ceva teorie cuantica si le servesc ca desert stendhall cu teoria cristalizarii, ceva Kiekegaard si Gasset..Cartarescu e doar pentru cele care ma fac praf..In fine, ai grija ce tot comentezi! :))

    Reply

64. 

    costin

    21 februarie 2009

    gim, vad ca esti foarte bine dispus, rizi foarte mult. altfel, mai mult risu e de tine. carpe diem ma baiatule/fato, ca sint sigur ca ti-e deviza. lasa vrajeala!

    Reply

65. 

    israelianca

    21 februarie 2009

    Dinny, sfatul meu e sa nu-ti cauti casa pe linga un aeroport.
    Cit despre Manet, nu eu, am impresia ca este opera lui emil. Eu am trimis poza cu incalzirea globala si chilotii.

    Reply

66. 

    Panseluta

    21 februarie 2009

    gim:

    1. Scrii: „Despre calofilie ca despre un “termen-parabola”, la afirmatiile imperialistului, mai ai multe de invatat…”

    Ce e „calofilia” ca „termen-parabola” (e diferita de termenul consacrat, de dictionar?) si,la o adica, de ce nu ma inveti tu? Ce te opreste sa explici?

    2. Se scrie „Wittgenstein”, nu „Wittegenstein”.

    3. Scrii: „… denota cultura de cafea, si nu cred ca traiesti in Viena lui Wittegeinstein.”
    a.i) Nici tu nu traiesti acolo. Nimeni nu traieste in „Viena lui Wittegeinstein”.
    a.ii) Nici „Wittegeinstein” al tau n-a trait prea mult in Viena. S-a mutat in adolescenta la Berlin si, doi ani mai tirziu, la Cambridge. Omu’ cred ca a trect la cultura ceaiului, ca altfel n-ar fi devenit–si murit–cetatean britanic.
    a.iii) Mie-mi place cafeaua turceasca, nu cu frisca.
    a.iv) Din Tractatus:

    <<>>

    Ce-ar fi sa fi mai sharp in „boundaries”, i.e., definitii si concepte?

    Reply

67. 

    gim

    21 februarie 2009

    Tanti zana de pe Kolob…Imi cer iertare, dar din „trect” tau, din teara ai, vine si „cafea” a mea in loc de „cafenea” si, poate multe altele, nu zic nu, chiar si „e” -ul in plus de la Wittgenstein…Sa ne punem de acord: fondul, nu intotdeauna doar forma..S-a mutat la Londra nu inainte de a i-o trage lui Hitler,(caci fara el n-ar fi existat Hitler, :)) istoricii astia sunt haiosi) si doar ca sa aiba pretexte astia, imperialistii americani, sa faca „Oxford Murders”..Auzi panseluta, te pot baga in lista de mess? Asa pentru viitor, mai ales ca stiu ce cafea iti place..Si, promit, iti povestesc si despre concepte si despre parabole si despre tot ce vrei tu..Doar nu vrei sa se supere costin ca ne harjonim aici in vazul lui!!:))

    Reply

68. 

    Panseluta

    21 februarie 2009

    gim:

    1. „chiar si “e” -ul in plus de la Wittgenstein”…

    La no. 56 era si un „i” in plus: „si nu cred ca traiesti in Viena lui Wittgeinstein”, nu numai un „e”.

    2. „Sa ne punem de acord: fondul, nu intotdeauna doar forma…”

    a.i) N-ai trece examenul de logica la cursurile de logica formala ale lui Russell sau Whitehead, ce sa mai zic de inaintasii lor: „nu intotdeauna doar forma…”
    In ce sistem logic domina „intotdeauna doar forma”?

    a.ii) N-am nici cea mai mica intentie sa ma „pun de acord” cu tine. Forma e intotdeauna o expresie a fondului.
    In plus, mica ta cersetorie de „impacare” cind te-ai vazut expus ca nu sti despre ce vorbesti imi displace profund. Te umilesti degeaba.

    3. Scrii:
    „Tanti zana de pe Kolob…Imi cer iertare, dar din “trect” tau, din teara ai, vine si “cafea” a mea in loc de “cafenea” si, poate multe altele, nu zic nu, chiar si “e” -ul in plus de la Wittgenstein…Sa ne punem de acord: fondul, nu intotdeauna doar forma..S-a mutat la Londra nu inainte de a i-o trage lui Hitler,(caci fara el n-ar fi existat Hitler, :)) istoricii astia sunt haiosi) si doar ca sa aiba pretexte astia, imperialistii americani, sa faca “Oxford Murders”..Auzi panseluta, te pot baga in lista de mess? Asa pentru viitor, mai ales ca stiu ce cafea iti place..Si, promit, iti povestesc si despre concepte si despre parabole si despre tot ce vrei tu..Doar nu vrei sa se supere costin ca ne harjonim aici in vazul lui!!:))”

    3.a.i) Baga-ma unde vrei si juiseaza profund. Liber de la mine.
    a.ii) Daca promisiunea ta de a explica „parabole si concepte”, adica „calofilia”, promisiune de onoare pe care nu a-i satisfacut-o pina acum, depinde de a ma „baga” pe mine undeva, nu-mi ramine decit sa te intreb, in aceeasi logica, unde sa te „bag” eu pe tine pentru ca nu ai onoarea–„philotimos”–sa-ti aperi convingerile cu argumente? De ce-ti amini argumentele la Pastele Cailor?
    a.iii) Imi spui „Tanti…” …
    Ce sa zic? Ai mei aveau un singur cuvint pentru cei ca tine, si mi-l asum: „Putzoi.”

    Reply

69. 

    Panseluta

    21 februarie 2009

    gim:

    1. Se apropie Pastele ortodox. Ai vreo intentie sa-mi raspunzi la intrebari pina atunci?

    2. Scuze pentru mistificarea jucausa a greselii tale in privinta numelui lui Wittgenstein. Litera in plus era „i”, nu „e”. Ai cazut, trist, in plasa, in loc sa ma pui la punct.

    3. Am uitat sa te intreb cum devine chestia „caci fara el [recte Wittgenstein] n-ar fi existat Hitler, :))”.

    Poti sa raspunzi?

    Reply

70. 

    Israelianca

    21 februarie 2009

    cu ajutorul amicului captainfish (si de la snappedshot) am descoperit identitea misterioasei si fatalei de mai sus: Susan Hayward.

    Reply

71. 

    Anarchy00

    21 februarie 2009

    Pierde vara ce sunteti, stati pe net si scrieti in nestire (filozofati) in loc sa munciti sau sa va faceti familii ca toata lumea….fac pariu ca 90 % din voi sunteti singuri cuc ….papagalilor, scrieti prostii pe net si va masturbati toata ziua dupa care luati apararea homosexualilor si curvelor….hai sictir.

    Reply

72. 

    costin

    21 februarie 2009

    anarchy00, ce fel de anarhist esti tu daca reprosezi chestii ca masturbarea si nefacutul de familii? of, of, mai..

    apropo, multi dintre cei care ii vezi ca filozofeaza aici au familii cu copii si slujbe cu norma intreaga.

    Reply

73. 

    Israelianca

    21 februarie 2009

    La mine e greu de pierdut vara, ca e lunga si fierbinte

    Reply

74. 

    Imperialistu'

    21 februarie 2009

    Anarhismul nu e un bloc unitar, exista anarhisme si anarhisme, deci si atitudini diferite fata de familie sau alte subiectee. Nu inteleg insa ce l-a deranjat atat pe anarchy si de unde pana unde legatura cu homosexualii si curvele.

    Reply

75. 

    panseluta

    21 februarie 2009

    costin:

    „anarchy00, ce fel de anarhist esti tu daca reprosezi chestii ca masturbarea si nefacutul de familii?”

    Tare buna. Nu stiu nimic despre moralitatea sexuala a anarhistilor–politica oricarei forme de constringere institutionala pare sa fie calul lor de bataie–dar, logic, ar trebui sa fie la fel de anarhica, dereglementata si anomica, adica faci ce-ti place si ce-ti dicteaza natura, nu ce te obliga statul sau biserica sa faci.
    Ba chiar, avind in vedere ca multi anarhisti vor sa-si stabileasc regimul prin constringere/violenta (tipii sunt, in esenta, comunisti), nu m-ar mira daca ar stabili domnia masturbarii obligatorii si a cuplarilor intersexuale pentru procreere dupa un calendar de tip Sharia/Taliban dar cu parteneri aleatorii.

    Hmm… anarhistu’ nostru de serviciu pare sa fie un caz clasic de proiectie a fantomelor personale.

    Reply

76. 

    Victor Nichitus

    21 februarie 2009

    interesant…oricum ma+ati facut sa inteleg ca snspa-ul ne e chiar atit de cool cit arata si ca alte institutii fie ele la Strabourg, Moscova sau Budapesta sint mai bune decit ceea ce avem noi la Bucuresti…multumesc

    Reply

77. 

    Imperialistu'

    21 februarie 2009

    Cu placere, domnule Nichitus. Nu stiu cum e la Universitatea Bucuresti ori in alte universitati care promoveaza acest profil. Totusi, sa nu va faceti iluzii ca in alte parti este semnificativ diferit. Organizarea sigur este mai buna la institutiile de invatamant superior din Occident, dar in ceea ce priveste libertatea de gandire si igradul de deologizare, ma tem ca acolo s-ar putea sa fie chiar mai rau… Noi abia am inceput sa pasim pe drumul corectitudinii politice, dar Vestul a internalizat-o de foarte mult timp.

    Reply

78. 

    Victor Nichitus

    21 februarie 2009

    un bun cunoscut de al meu, nu dau nume ca e persoana cunoscuta ce lucreaza acum pentru o agentie internationala de administrare a riscurilor de securitate, m-a rugat, la finalizarea a XII clase a unui liceu din Chisinau, sa-i recomand unde sa isi faca studiile, in Romania sau in alta parte? I-am recomandat sa isi faca studiile la Moscova ca acolo inca se mai face carte, ( eu am o conceptie mai socialista a notiunii de a face parte, generatia mea este prima care a invatat, in Romania lui Ceausescu, prima limba straina din clasa a doua )( si a folosit, ca nu era rusa ). Peste vreo cinci ani dupa ce s-a intors la Chisinau, iarasi imi cere sfatul caci il chemau undeva la un minister sa dea cu sapa : sa ma duc sau nu? Zic: nu te du ca ai dosarul stricat ???? te duci acum sa studiezi undeva in strainatate sa faci un master, un doctorat ca sa iti faci bun dosarul caci minusul de la Moscova se sterge cu plusul de master obtinut la Central European University si cu doctorantura pe la Nisa…

    Am avut posibilitatea ca toata luna octombrie a anului 2008 sa fiu beneficiarul a ceea ce se cheama International Visitors Programe a State Departament si am vazut cinci mari orase ale Statelor Unite. In calitate de jurnalist a fost firesc ca in vizita respectiva sa vad posturi de televiziune, mari si mici, posturi de radio, agentii de stiri si ziare. Insa ceea ce m-a frapat a fost capacitatea americanului de a fi excesiv de political corect..
    Noi cei din est, Moldova, tara care m-a adoptat din 92 sau Romania, unde mai am parintii sintem mai departe de aceste principii de corectitudine politica caci isi spun cuvintul notiuni care tin de cultura politica, de jocul de-a democratia, de-a politica ca prelungire a bussinesului…Presupun ca o aurea mediocritas ar fi cea mai buna solutie, daca evident dorim sa facem ca prin colturile noastre de lume sa avem cit de cit progres in ceea ce se cheama politica…

    Reply

79. 

    Imperialistu'

    21 februarie 2009

    Aceasta capacitate este un mare defect, domnule Nichitus. De altfel, mi se pare impropriu numita „capacitate”, i-as zice mai degraba „handicap”. Sa vezi lumea in termeni neomarxisti de exploatati si exploatatori, sa o imparti in grupuri si grupulete, rase si religii „oprimate”, sa nu mai deschizi usa unei femei pentru ca e „sexist” – toate acestea sugereaza nu un grad mai mare de civilizatie, ci o degenerare totala intr-o ideologie paguboasa, anti-umana, cu consecinte sinistre.

    Reply

80. 

    yogisden

    21 februarie 2009

    Îl respect pe Dl. Ghinea, care a dus îndrăzneala până la a renunța la un doctorat cu Dl. Prof. Miroiu pentru a-și susține convingerile. Dar nu pot spune că sunt de acord cu modul în care a procedat. Atunci când ataci în presa culturală pe soția conducătorului de doctorat și universitatea în care îți dai doctoratul, cam provoci reacția care a urmat. Dl. Ghinea trebuia să știe asta; poate că a și știut-o și a dorit să plece de la SNSPA trântind ușa. Nu știu care au fost motivele sale, dar pot să afirm cu certitudine că Dl. Prof. Miroiu a fost pus într-o situație extrem de neplăcută în mediul academic, ca să nu mai vorbesc de mediul familial. Nu cred că merita asta.
    SNSPA este departe de a fi un promotor al multiculturalismului. Aș descrie-o mai degrabă ca o platformă. Persoane cu perspective foarte diferite sunt binevenite. Cei care gândesc ca Dl. Prof. Andreescu sunt mai mult decât minoritari, dar asta nu înseamnă că vocea lor nu trebuie să fie auzită, privând studenții de moduri alternative de înțelegere. Iar printre cei care privesc cu neplăcere abordările post-moderne se află chiar Dl. Prof. Miroiu, care privește cu suspiciune până și gândirea sistemică. Desfid pe oricine să-mi demonstreze contrariul producând citate din Introducere în Filosofia Politică.

    Reply

81. 

    Vlad M.

    21 februarie 2009

    yogisden
    Eu nu il (mai) respect pe Dl. Ghinea, dar sunt de acord cu modul in care a procedat inb situatia de mai sus.

    Atunci când ataci în presa culturală pe soția conducătorului de doctorat și universitatea în care îți dai doctoratul, cam provoci reacția care a urmat. Dl. Ghinea trebuia să știe asta; poate că a și știut-o și a dorit să plece de la SNSPA trântind ușa. Nu știu care au fost motivele sale, dar pot să afirm cu certitudine că Dl. Prof. Miroiu a fost pus într-o situație extrem de neplăcută în mediul academic, ca să nu mai vorbesc de mediul familial. Nu cred că merita asta

    1. Ai citit articolul? Daca da, de ce incerci sa duci discutia in derizoriu? Este cat se poate de clar de la ce a pornit conflictul: un articol cu care domnul Miroiu, sotul doamnei Miroiu, nu era de acord. Si pentru ca nu era de acord, l-a trimis pe Ghinea la reeducare.
    2. Domnul Miroiu a meritat tot, cu varf si indesat. Nu poti sa faci asemenea josnicii si sa mai ai si pretentia de a fi menajat. Asa-i trebuie daca s-a luat de cineva care se poata apara. Sa fie sanatos.

    SNSPA este departe de a fi un promotor al multiculturalismului. Aș descrie-o mai degrabă ca o platformă. Persoane cu perspective foarte diferite sunt binevenite. Cei care gândesc ca Dl. Prof. Andreescu sunt mai mult decât minoritari, dar asta nu înseamnă că vocea lor nu trebuie să fie auzită, privând studenții de moduri alternative de înțelegere.

    Iti recomand sa nu mai incerci sa vinzi legume gradinarului.

    Reply

82. 

    yogisden

    21 februarie 2009

    1. Dl. Prof. Miroiu a fost nominalizat de PD pentru funcția de secretar de stat pentru învățământul superior în guvernul Alianței DA din 2008. Asta ca să fie clar că nu vorbim despre vreun stângist frenetic, care debordează de multi-culturalism, ci de un om de dreapta. Mai mult decât atât, vorbim despre o persoană foarte respectată în mediul academic și despre unul dintre puținii universitari din domeniile socio-umaniste care au operă și articole publicate în reviste internaționale cu referenți.
    2. Atunci când o persoană nu este mulțumită de atmosfera academică dintr-o universitate ori de școlile de gândire reprezentate în respectiva universitate, acea persoană poate să nu se înscrie la doctorat sau să renunțe la studiile doctorale din respectiva universitate. Odată ce nu îi este afiliat, persoana poate să atace public universitatea și profesorii săi oricum poftește. Dar a ataca universitatea cât timp ești doctorand acolo este un act de trădare, o ticăloșie și o neghiobie. Numai un dobitoc putea să creadă că nu vor exista consecințe. Numai că, din nefericire, legea nu permite să dai pe cineva afară de la doctorat doar pentru că este lipsit de onoare și loialitate. Așa că l-au trimis să dea niște examene pe care nu avea nicio șansă să le ia. Bine i-au făcut!
    3. Respectivul nu s-a mulțumit să atace orice profesor, ci chiar pe soția îndrumătorului său de doctorat. Asemenea grosolănie și nesimțire este de neimaginat. Nu știu cum și-a putut imagina că mai are vreo șansă să continue doctoratul ciu Dl. Prof. Miroiu după ce a publicat ceea ce a publicat.
    În concluzie, nu a fost trimis la niciun de reeducare, ci i s-au dat papucii.
    Nu ai înțeles corect ce s-a întâmplat.

    Reply

83. 

    Vlad M.

    21 februarie 2009

    Te-ai intors, la jumatate de an distanta, pentru a dovedi ca nu te-ai luminat deloc. Ca sa vezi „surpriza”.

    1. Nominalizarea lui Adrian Miroiu din partea PD nu demonstreaza absolut nimic. Ti se pare cumva ca Partidul Democrat a fost sau este un partid politic dedicat ideilor dreptei, ca stie ce e ala multiculturalism sau este preocupat de acapararea universitatilor de catre activisti stangisti? V

    2. Deasupra intrarii in SNSPA nu scrie „INSTITUTIE STANGISTA CARE TRIMITE LA REEDUCARE DUSMANII IDEOLOGICI”. Drept urmare, nu vad relevanta observatiei tale. Evident ca poate sa renunte la studiile doctorale sau la studiile de orice fel, dar aceasta optiune nu are nici o legatura cu ce s-a intamplat la SNSPA. Ghinea a scris un articol intr-o publicatie ce nu avea legatura cu SNSPA si a fost luat la rost de coordonatorul sau pentru ca a indraznit sa isi apere punctul de vedere, ceea ce denota un caracter urat al domnului Miroiu si apucaturi totalitare. „Numai un dobitoc” ar putea sa spuna Miroiu era indreptatit sa se comporte astfel cu Ghinea (altfel, un stangist autosuficient, lipsit de simtul ridicolului).

    3. Ce inseamna „atacat”? Cursurile Mihaelei Miroiu i-au fost bagate pe gat „dilematicului” Ghinea pentru ca Adrian Miroiu – vai, ce intamplare, sotul doamnei Miroiu – a considerat ca nu este indeajuns de stangist pentru a fi doctorandul lui. Adevaratul atac a fost dat de A. Miroiu la Ghinea.

    In concluzie, ia-ti frumusel mesajele de aici si trimite-le domnului Miroiu prin mail ca sa ii arati cum te macina apararea onoarei clanului Miroiu.

    Reply