Speranţa e o virtute, ca şi curajul, fidelitatea, smerenia ş.a. Cuvintele virtute şi virilitate au aceiaşi rădăcină. Vir înseamnă în latină bărbăţie. Virtus este folosit din sec. XIII pentru bărbăţie morală. Lipsa de speranţă arată aşadar slăbiciune morală. Şi mai arată orgoliu. Nimeni (în afară de Mama Omida, pe care nu o iau aici în discuţie) nu poate pretinde că posedă toate datele pentru a cunoaşte cum va fi viitorul.

Speranţa depinde de o opţiune personală. Conştiinţa noastră poate să aleagă să o reducă la tăcere sau să o încurajeze. Există cu miile zicători, cărţi şi bancuri legate de diferenţele dintre cei care îşi păstrează speranţa şi cei care deznădăjduiesc. Toate vorbesc despre reacţii diferite faţă de una şi aceiaşi situaţie. Contextul nu se schimbă, ci numai atitudinea personală este alta.

La fel a fost şi în închisori. Unii nu au putut să depăşească momentul unei justificate autocompătimiri. Alţii s-au considerat onoraţi că au avut ocazia să cunoască îndeaproape lideri adevăraţi, sfinţi şi savanţi şi au folosit timpul pentru a învăţa ceva de la ei. Nu întâmplător cei care şi-au păstrat speranţa în libertate au fost totodată şi cei care au rezistat la anchete, care i-au îngrijit pe cei neputincioşi şi au fost de cele mai multe ori şi o companie foarte agreabilă. Dintre cei care au supravieţuit, rămăşiţa care până în decembrie 1989 a refuzat să accepte că se jucase ultima carte a pus bazele unei vieţi politice libere. Cine ar fi crezut la începutul lunii decembrie 1989 că la sfârşitul aceleiaşi luni, PNŢ-ul decimat în închisori va avea organizaţii active în toate capitalele de judeţ şi în multe oraşe mari? Nu a fost ce am fi vrut, însă să ne gândim ce fel de „democraţie în cadrul frontului” ar fi făcut Iliescu cu noi dacă opoziţia politică ar fi apărut mult mai târziu.

Ceea ce contează este că studenţii ţărăniştii din 1947 au câştigat pariul cu istoria. Au avut dreptate când au ales să spere, deşi victoria răului părea zdrobitoare. Valorile lor erau cele adevărate şi marea majoritate a oamenilor în care şi-au pus speranţa nu i-au înşelat. E adevărat că au plătit un preţ foarte mare şi că a vieţile lor au urmat un drum la care nu se aşteptau, însă acesta nu e un argument împotriva speranţei, ci confirmarea faptului că libertatea nu este oferită „la liber”.

Speranţa rămâne îndreptăţită chiar dacă, aşa cum ne este dat să vedem acum, libertatea ajunge din nou „ca o pasăre rănită”. Victimele din iunie 90 nu se datorează faptului că noi am greşit sperând că lucrurile vor intra mai repede pe făgaşul normal, ci nemerniciei întregului sistem comunist, în special a bandei lui Iliescu. Dacă am reuşit să depăşim acele momente, în care depresia era cea mai normală reacţie, este pentru că Dumnezeu ne-a ajutat să găsim motive de speranţă.

Ţăranii analfabeţi şi ofiţerii din generaţia Coanei Chiriţa au câştigat Războiul de Independenţă. Copiii lui Tipătescu, ai lui Marius Chicoş Rostogan şi ai Saftei au pus umărul la întregirea României. Politicienii pe care Mircea Eliade îi numea „Piloţii orbi” au fost eroii închisorilor. Victimele mineriadei din iunie 90 au fost nişte golani. Şi acum societatea românească este contradictorie, amestecată şi miticească. Aşa că, atunci când antenele şi Vocea Rusiei vor să mă facă să cred că toţi miticii sunt ori tolomaci, ori băieţi de cartier, eu, din principiu, nu cred ce spun ei. Mitică nu se schimbă, e un om, nu erou de tragedie antică. Nu e dramatic, nu face promisiuni solemne, bilanţuri generale şi analize SWOT. El face haz de necaz. Pentru el e de ajuns că nu mor caii când vor câinii şi că speranţa moare ultima.

Mihaela Bărbuş

Ioan Bărbuş, zece ani de lumină