un text de Rodica Grindea

Ca măsură în timp – trei decenii; distanța în spațiu – 1.568 km. Astfel se măsoară timpul și spațiul în care propria-mi existență, dacă mă gândesc bine, se desfășoară pe aceste coordonate: în timp – ziua în care am părăsit România și până astăzi; în spațiu – distanța rutieră dintre țara natală și cea în care îmi duc viața în aceste ultime… unități de timp. Distanța dintre România și Israel. Odată, voi scrie poate care au fost motivele acestei distanțări, nu fără o adâncă durere în suflet, în principal în spațiu, fiindcă în timp, am trăit aș spune zi de zi și uneori clipă de clipă, parcurgând la nesfârșit puntea imaginară a reperelor mele spațiale și temporale. De pe această „punte”, scrutez tot ce se petrece în ambele direcții: realitatea în care trăiesc „concret”, și realitatea pe care o pot doar urmări datorită… binefacerilor înaltei tehnologii a clipei prezente.

Desigur, realitatea prezentă – primejdia reală care planează asupra pământului unde speram să-mi găsesc identitatea spiritual-națională-etnică – mă menține cu aproape întreaga atenție aici. Aproape, fiindcă nu mă pot împiedica să privesc la celălalt capăt al punții – acolo. Am descoperit astfel – ce-i drept de puțină vreme, un „popas” pe această punte, pe care o pot trece mai cu ușurință doar apăsând pe tastele unui accesoriu devenit astăzi existențial: câteva litere, două puncte – și puntea virtuală se durează deasupra celei mentale! Primul pas pe această punte nou-descoperită – publicația în care mă aflu acum. Primul „popas” – Scrisoarea de solidarizare cu Israelul, găsită aici. O adevărată oază de onestitate și luciditate în deșertul de ipocrizie în care trebuie să supraviețuim. Nu știu dacă pentru asta… se mulțumește, sau se răspunde cu aceleași gânduri și afecte, fiind și acesta un mod de a mulțumi.

Cu atât mai mult, cu cât am putut constata că primejdiile resimțite aici sunt „consolidate” și… acolo! Și tot ce am găsit în acest „popas al punții” îmi dă speranța că totuși mai are cine să ne întindă o mână, spre susținere, mie și pe celor ce-mi sunt deopotrivă, aflați aici, la celălalt capăt. De aceea, în ceasul de serioasă răspântie de aici, din Israel, o parte din ființa mea în lume se află și… acolo! Fiindcă adevărații dușamani ai unei existențe stăpâne pe sine, libere și echilibrate înlăuntrul ambelor „cetăți” se află atât aici, cât și acolo! Cu atât mai grav, cu cât este vorba de amenințări asupra ambelor existențe.

Am citit despre prezența dușmanilor care ne râvnesc petecul de pământ – liman al poporului de care aparțin și în țara pe care am părăsit-o! Dar… mai puțină literatură și mai multă exactitate, așa cum îmi cere meseria: în fosta mea patrie, există, printre foștii compatrioți, acele ONG-uri propalestiniene, și mai exact – proteroriste-pro-Hamas care proliferează pe solul extrem de… fertil al șovinismului actual de acolo. Cel puțin în ultimele luni, mi s-a părut că acest șovinism este tolerat – și prin aceasta încurajat – în mai mare măsură de forurile conducătoare românești, ale căror principale instrumente de menținere la putere sunt – și nu numai acolo – minciuna, dezinformarea, promisiunea la fel de mincinoasă, arbitrariul, tendințele totalitariste, dar și… cumpărarea fidelității și a devotamentului supușilor! Adică exact „uneltele” încă actualei conduceri, cu vizibile șanse să rămână și după ziua de cumpănă, care va fi… azi!

După luni întregi de promisiuni – deocamdată neonorate până la una și cea din urmă – mă tem că va veni… o dureroasă trezire din iluzia întreținută cu bună știință și poate cu disperare, atât de către „iluzioniști” cât și de „iluzionați! Ca și o prea tardivă înțelegere a semnelor care s-au arătat și pe care românii au preferat să nu le vadă!
Sper că aparenta lipsă de legătură dintre solidarizarea cu dușmanii națiunii căreia îi aparțin și dușmanii națiunii românești, care amenință să-și readucă cetățenii la regimul totalitar, oprimant, pe care (credeau cel puțin) că l-au desființat cu prețul atâtor vieți, atâtor sacrificii, nu induce în eroare pe nimeni! După mai bine de două decenii, forțele acestui regim totalitar își mocnesc revanșa! Stânga socialistă nu și-a pierdut timpul, și-a creat urmași și i-a format pentru a-și repune în drepturi părinții. Exact cu aceleași unelte din vremea puterii pierdute! Sună cam patetic? Poate stăm de vorbă… de mâine!

Rând pe rând, cei care constituiau pericolul de a menține trează conștiința primejdiei au fost îndepărtați unul după altul, în ordine, din instituțiile statului! Crimele comunismului trebuiau făcute uitate! Cultura, instruirea, spiritualitatea au fost apropriate scopului revenirii la totalitarism. Nu voi insista, fiindcă în paginile acestei publicații – și nu numai – s-a scris mult despre aceste personalități de-a dreptul „primejdioase”! Intuirea – și apoi certitudinea izolării României în lumea occidentală cu adevărat democrată, cu adevărat liberă trebuia „adormită”, ori dacă preferați, înghețată prin eforturile de a izola un alt colț de lume, un alt popor care-și apără dreptul la existență. Israelul asupra căruia s-a cultivat o politică de calomniere, de dezinformare, de inducere în eroare, de delegitimare, creându-i-se cu o osârdie demnă de o cauză mai bună (pentru români, în primul rând), imaginea unui un stat „expansionist”, asupritor al altor popoare! Întâmplător statul evreiesc? Nici pe departe, aș spune! În ultimii ani ai regimului totalitar, evitând pleonasmul „comunist” din România, antisemitismul a fost tolerat-încurajat-cultivat ca diversiune față de epoca din ce în ce mai grea, mai apăsătoare, în care trăia poporul român. Chiar și după răsturnarea regimului totalitar, trebuia menținută această diversiune, desigur, sub forma antisemitismului devenit anti-Israel, din lipsă de… evrei rămași în România. Și se menține și astăzi. Că s-a dovedit, la căderea comunismului în România – o armă cam depășită, cam… tocită, n-a constituit o problemă, în tot acest răstimp, stânga românească a avut grijă s-o ascută, s-o modernizeze, să-și înarmeze poporul. Uitând însă un lucru: că s-ar putea să fie, totuși, o armă cu două tăișuri; uitând că nici una din crimele comunismului, pe care astăzi se încearcă să se arunce uitarea, n-a putut fi, ca orice crimă, o crimă perfectă! Iar în ultimele zile ale campaniei electorale, din câte auzim noi, cei de-aici, din Israel, actualii guvernanți ai României au avut grijă s-o și… semneze, prin modul în care au înțeles să-și atragă electoratul! Totul mi se pare acum o chestiune a modului în care poporul român se va pricepe să… descifreze această semnătură! Prefer ca la ora când scriu aceste rânduri, ca și în cele de până la apariția lor în publicația pe care o aveți acum sub priviri, să se ivească și confirmarea – sau infirmarea – acestor îndoieli sau speranțe. Oricum, la ora când vi le împărtășesc, mare lucru nu se mai poate face în această privință!