FUNDATIA IOAN BARBUS

Oriana Fallaci şi antisemitismul european

Oriana Fallaci a fost mai mult decât o persoană pasionată de politică, a fost un scriitor ce a dialogat cu politicienii de prim rang nu de pe poziţia ziaristului cuminte, ascultător, linguşitor, venal sau lipsit de caracter, interviurile sale sunt de fapt confruntări, sunt momente de adevăr, de limpezire. Interlocutorilor le-a plăcut sau nu fermitatea şi adâncimea întrebărilor, modul său direct de adresare sau felul în care ajungea la cheile sufletelor celor mai puternici oameni politici de pe glob. Au urât-o sau au admirat-o, au găsit-o incomodă sau un pic nebună, după caz. Cu toţii însă – Willy Brandt, Henry Kissinger, Dalai Lama, Reza Pahlevi, Khomeini, Indira Gandhi, Golda Meir, Gaddafi, Lech Walesa, Arafat, Haile Selassie etc. – au recunoscut la Oriana Fallaci acel dar deosebit al pătrunderii, darul unei conştiinţe treze cultivată la izvoarele vechi, limpezi şi necorupte ale Occidentului. Conştiinţa celui care luptă, scriitorul combatant.

Când s-a hotărât să rupă tăcerea în care se închisese de 10 ani în auto-exilul său american, era în septembrie 2001, iar lumea s-a cutremurat. Cartea sa, Mânia și Orgoliul s-a vândut în milioane de exemplare pe tot globul. A urmat cartea Forţa Raţiunii, un alt best-seller. Apoi Oriana Fallaci se intervievează pe ea însăşi – Apocalipsa. În ultimii ani de viaţă – din 2001 până în 2006 – a scris şi câteva articole fundamentale despre lumea în care trăim. Printre aceste articole, cel numit Sull’Antisemitismo, apărut la data de 18 aprilie 2002 în revista italiană Panorama este cu totul şi cu totul particular. Vorbeşte despre ceva răspândit în toată Europa, ceva ce ne murdăreşte caracterul şi ne readuce în anii treizeci-patruzeci ai secolului trecut: antisemitismul european din mileniul trei.

În România, Oriana Fallaci este cunoscută unui grup restrâns de pasionaţi de politică şi de jurnalismul angajat. Din cărţile sale, Dacă soarele moare a apărut în traducere românească în anul 1981, iar Mânia și orgoliul a apărut la Ed. Corint în 2011. Alte texte de pe IDL semnate Oriana Fallaci pot fi accesate aici.

Titlul original al articolului: Sull’Antisemitismo, 18 aprilie 2002.

Despre antisemitism

Oriana Fallaci

Găsesc ruşinos că în Italia se face o procesiune de indivizi care, îmbrăcaţi în kamikaze, urlă injurii infame la adresa Israelului, poartă fotografii ale şefilor israelieni pe a căror frunte au desenat o zvastică, incită poporul la ură contra evreilor. Şi care, pentru a-i revedea pe evrei în lagărele de exterminare, în camerele de gazare, în cuptoarele crematoriilor de la Dachau şi Mauthausen şi de la Buchenwald şi de la Bergen-Belsen eccetera, şi-ar vinde-o chiar şi pe propria mamă unui harem.

Găsesc ruşinos că Biserica Catolică îi permite unui episcop, care în plus mai şi locuieşte în Vatican – un sfinţişor care a fost găsit la Ierusalim cu un arsenal de arme şi de explozivi ascuns în compartimente speciale ale Mercedusului său sacru -, să participe la acea procesiune şi să se plaseze la un microfon pentru a mulţumi în numele lui Dumnezeu acelor kamikaze care îi masacrează pe evrei în pizzerii şi în supermagazine. Şi care îi numeşte pe kamikaze „martiri care merg la moarte ca la o petrecere”.

Găsesc ruşinos că în Franţa, Franţa acelui Liberté-Égalité-Fraternité, se ard sinagogi, se terorizează evrei, se profanează cimitirele lor.

Găsesc ruşinos că în Olanda şi în Germania şi în Danemarca tinerii îşi etalează keffiyeh-urile, aşa cum avangărzile lui Mussolini îşi etalau bastoanele şi insignele fasciste.

Găsesc ruşinos ca în aproape toate universităţile europene studenţii palestinieni se fac stăpâni şi alimentează antisemitismul. Că în Elveţia au cerut să se retragă premiul Nobel pentru pace acordat lui Shimon Peres în 1994 ca să îl concentreze în porumbelul cu rămurică de măslin în cioc, deci asupra lui Arafat.

Găsesc ruşinos că distinşii membrii ai Comitetului – un Comitet care (după toate aparenţele) în loc să premieze conform meritului, premiază culoarea politică – au luat în considerare propunerea şi se gândesc să o împlinească.

În iad să ajungă premiul Nobel şi onoare cui nu-l primeşte.

Găsesc ruşinos (suntem din nou în Italia) ca televiziunile de stat contribuie la renaşterea antisemitismului, plângându-i numai pe morţii palestinieni, neglijând pe cei israelieni, vorbind în mod rapid şi adesea cu un ton apatic despre ei.

Găsesc ruşinos că în dezbaterile lor îi găzduiesc cu atâta deferenţă pe nemernicii cu turbane şi cu keffiyeh care ieri ridicau în slăvi măcelul de la New York şi astăzi ridică în slăvi măcelurile din Ierusalim, din Haifa, din Netanya, din Tel Aviv.

Găsesc ruşinos că presa scrisă face la fel, că se indignează că la Betleem carele armate israeliene au înconjurat Biserica Naşterii Domnului, dar care nu se revoltă pentru că în aceeaşi biserică două sute de terorişti palestinieni, bine dotaţi cu pistoale mitralieră şi muniţii şi explozibili (printre ei diverşi şefi ai Hamas şi Al-Aqsa), au devenit oaspeţii nedoriţi ai călugărilor (şi care apoi acceptă apa minerală şi coşurile cu mere de la militarii de pe carele armate).

Găsesc ruşinos că, dând numărul israelienilor morţi de la începutul celei de-a doua intifade (patru sute doisprezece), un cunoscut cotidian a reţinut ca fiind corect să sublinieze cu litere mari că în accidentele lor de maşină mor mai mulţi (şase sute pe an).

Găsesc ruşinosOsservatore Romano, ziarul Papei – un Papă care nu cu mult în urmă a lăsat la Zidul Plângerii o scrisoare de scuze pentru evrei – acuză de a fi exterminator un popor exterminat cu milioanele de către creştini. De europeni.

Găsesc ruşinos că supravieţuitorilor acelui popor (oameni care au încă numărul tatuat pe braţ) acel ziar le neagă drepul de a reacţiona, de a se apăra, de a nu se lăsa exterminaţi din nou.

Găsesc ruşinos că, în numele lui Isus Cristos (un evreu fără de care astăzi ar fi cu toţii şomeri), preoţii din parohiile noastre (sau din Centrele Sociale sau ceea ce sunt) se înamorează de asasinii celor care la Ierusalim nu pot să meargă să mănânce o pizza sau să cumpere ouă fără a fi aruncaţi în aer.

Găsesc ruşinos ca ei să stea de partea acelora care au inaugurat terorismul omorându-ne în avioane, în aeroporturi, la Olimpiade, şi care astăzi se distrează ucigând ziarişti occidentali. Să-i împuşte, să-i răpească, să le taie gâturile, să decapiteze ( după apariţia Mâniei și Orgoliului câte unul prin Italia voia să mi-o facă. Citând versuri din Coran, îi îndemna pe fraţii săi din moschei şi din Comunităţile Islamice să mă pedepsească în numele lui Allah. Să mă ucidă. Chiar să moară cu mine. Pentru că este un tip care cunoaşte bine engleza, îi răspund în engleză: Fuck you).

Găsesc ruşinos că aproape toată stânga – acea stângă care acum douăzeci de ani a permis unui cortegiu sindical de-al său să depună un sicriu (un avertisment mafiot) în faţa sinagogii din Roma – uită contribuţia pe care evreii au dat-o luptei antifasciste. De Carlo şi Nello Rosselli, de exemplu, de Leone Gizburg, de Umberto Terracini, de Leo Valiani, de Emilio Sereni, de femei ca prietena mea, Anna Maria Enriques Agnoletti, împuşcată la Florenţa pe data de 12 iunie 1944, de cei şaptezeci şi cinci din cei trei sute cinzeci şi cinci de ucişi la Fosse Ardeatine, de infinitul număr de morţi sub tortură sau în luptă sau înaintea plutoanelor de execuţie (tovarăşii, învăţătorii, din copilăria mea şi din prima mea tinereţe).

Găsesc ruşinos că şi pentru vina stângii – mai mult, în special din vina stângii (gândeşte-te la stânga ce îşi inaugurează congresele aplaudând reprezentantul OEP, cel din Italia fiind şeful palestinienilor care vor distrugerea Israelului) – evreilor din oraşele italiene le este din nou frică. Şi în oraşele franceze, şi olandeze, şi daneze, şi germane se întâmplă acelaşi lucru.

Găsesc ruşinos ca ei trebuie să tremure la trecerea nemernicilor îmbrăcaţi în kamikaze, aşa cum tremurau la Berlin în Noaptea de Cristal, în noaptea în care Hitler a pornit Vânătoarea Evreului.

Găsesc ruşinos că supunându-se idioatei, relei, neonestei, şi, pentru ei, super-avantajoasei mode Politically Corect , aceiaşi oportunişti, mai exact aceiaşi paraziţi, exploatează cuvântul Pace. Că în numele cuvântului Pace, acum deja mult mai murdar decât cuvintele Dragoste şi Umanitate, iartă numai unei părţi ura şi bestialitatea. Că în numele unui pacifism (citeşte conformism) acordat greierilor şi bufonilor care mai înainte îi lingeau picioarele lui Pol Pot, să-i aţâţe pe oamenii zăpăciţi sau nevinovaţi sau intimidaţi. Ca să-i inducă în eroare, să-i corupă, să-i conducă înapoi cu o jumătate de secol, la steaua galbenă pe haină. Aceşti şarlatani de care le păsa palestinienilor cât îmi păsa mie de ei. Deci deloc.

Găsesc ruşinos că atâţia italieni şi atâţia europeni au ales ca stindard pe domnul (să-i spunem aşa) Arafat.

Acea nulitate care mulţumită banilor Familiei Regale Saudite îl interpretează ad perpetuum pe Mussolini şi care, în megalomania sa, crede că va trece în Istorie ca George Washington al Palestinei. Acest agramat care atunci când l-am intervievat nu a reuşit să formuleze nici măcar o singură frază completă, un discurs articulat, aşa că pentru a recompune totul, pentru a scrie interviul, pentru a-l publica, am depus o muncă uriaşă şi am ajuns la concluzia că, în comparaţie cu el, chiar şi Gheddafi devine un Leonardo da Vinci.

Acest fals războinic care merge mereu în uniformă ca Pinochet, niciodată nu poartă o îmbrăcăminte civilă, şi care totuşi nu a participat la vreo bătălie. Războiul îl face, l-a făcut mereu aşa, prin alţii. Prin amărâţii care cred în el. Acest incapabil pompos care, recitând rolul Şefului de Stat, a falimentat negocierile de la Camp David, de sub medierea lui Clinton. Nu – nu – Ierusalimul – îl – vreau – tot – pentru – mine. Acest mincinos etern care are o scânteiere de sinceritate numai când (en privé) neagă dreptul la existenţă al Israelului, şi – aşa cum spun în cartea mea – se dezminte din cinci în cinci secunde. Face mereu jocuri duble, minte chiar şi când îl întrebi cât este ora, în el nu te poţi încrede niciodată. Niciodată! Sfârşeşti în mod sistematic trădat de el.

Acest etern terorist care stie să facă numai pe teroristul (stând în siguranţă) şi care în anii şaptezeci, atunci când l-am intervievat, se ocupa chiar şi de antrenarea teroristilor de la Baader-Meinhof. Cu ei, copii de zece ani. Bieţii copii! (Acum îi antrenează pentru a-i face kamikaze. O sută de baby-kamikaze sunt acolo: o sută!).

Acesta este stindardul care-şi ţine nevasta la Paris, servită şi reverată ca o regină, şi care îşi ţine poporul în rahat. Din rahat îl scoate numai pentru a-l trimite la moarte, la ucis şi la moarte, cum face cu băieţii de optsprezece ani care, pentru a-şi merita egalitatea cu bărbaţii maturi, trebuie să se umple de explozivi şi să se dezintegreze cu propriile victime. Şi totuşi atâţia italieni îl iubesc, da. Aşa cum îl iubeau pe Mussolini. Atâţia alţi europeni, de asemenea.

Găsesc ruşinos şi văd în toate acestea izvorul unui nou fascism, al unui nou nazism. Un fascism, un nazism, cu atât mai strâmb şi mai respingător deoarece este condus şi hrănit de aceia care în mod ipocrit fac pe oamenii de treabă, progresiştii, comuniştii, pacifiştii, catolicii, ba chiar creştinii, şi care au neruşinarea sa le zică aţâţători la război acelora ca mine care spun cu voce tare adevărul. Îl văd, da, şi spun ceea ce urmează.

Eu cu tragicul şi shakespeare-ianul Sharon niciodată nu am fost tandră („Stiu că aţi venit să adăugaţi un scalp la şiragul dumneavoastra” mi-a murmurat aproape cu tristeţe când am mers să-l intervievez în 1982). Cu israelienii m-am certat adesea, urât, iar în trecut i-am apărat destul de mult pe palestinieni. Poate mai mult decât ar fi meritat. Dar sunt de partea Israelului, sunt de partea evreilor. Sunt de partea lor aşa cum eram ca tânără fată ce luptam alături de ei, pe vremea când mureau împuşcate multe Anne Marie. Apăr dreptul lor la existenţă, la apărare, la a nu se lăsa exterminaţi pentru a doua oară. Şi dezgustată de antisemitismul atâtor italieni, a atâtor europeni, mă ruşinez de această ruşine care dezonorează ţara mea şi Europa. În cel mai bun caz, (Europa, n.t.) nu este o comunitate de state, ci o groapă de Pontus Pilaţi. Şi chiar dacă toţi locuitorii acestei planete s-ar gândi la asta în mod contrar, eu voi continua să gândesc aşa.


Textul în engleză şi italiană:
Textul în engleză
Textul în italiană

Legat de opera Orianei Fallaci vă recomandăm bibliografia de pe link-ul următor:
Bibliografie în italiană

Alte articole ale Orianei Fallaci publicate pe ILD:

Daniel Francesco

Daniel Francesco

13 comentarii

  1. costin
    21 august 2008

    Oriana Fallaci a fost un om extraordinar! Foarte pasionala, inteligenta, iubea viata cu intensitate si cred ca intr-un viitor relevanta ei va creste si mai mult, pe masura ce adevarul cuvintelor ei va fi inteles.
    Un om frumos cu un suflet si mai frumos.
    Mai jos sint secvente din aparitiile ei la emisiunea lui Charlie Rose de-a lungul anilor, grupate intr-o emisiune tribut.


    In memory of Oriana Fallaci – Charlie Rose from Patruped Bun on Vimeo.

  2. emil
    21 august 2008

    Eulogia lui Cristopher Hitchens cu ocazia mortii Orianei Fallaci. Merita citit.
    Oriana Fallaci and the Art of the Interview

  3. Francesco
    21 august 2008

    Un articol omagial deosebit se afla pe site-ul lui Grigore Arbore din care citez:

    In aceste zile de confuzie si de ura, cand milioane de persoane, printre care un inalt procent de analfabeti, defileaza prin orasele din anumite tari, inclusiv in capitale ale Occidentului, impinsi de la spate de forte irationale ale istoriei, in mana cu lozinci pe care sta scris “Domnule Papa, stai in banca ta”, ceea ce am scris atunci despre Oriana Fallaci ni se pare actual. Unii au afirmat despre ea, ieri si alaltaieri, in presa internationala, cu emfaza, ca ar fi fost “constiinta critica a Occidentului”. Oriana Fallaci (n. 1929) nu cred ca ar fi agreat formula. Evita formularile complicate. Se considera un “ateu crestin”.

    Textul articolui lui Grigore Arbore

  4. Panseluta
    21 august 2008

    „Oriana Fallaci (n. 1929) nu cred ca ar fi agreat formula. Evita formularile complicate…”

    Da, dar ii displaceau profund pompozitatea si emfaza goala dar sforaitoare, asa cum e sa o numesti „constiinta critica a Occidentului”.

  5. costin
    21 august 2008

    azi la birou a fost mai lejer. am avut timp sa subtitrez o secventa in care Oriana Fallaci citeste o parte din articolul postat aici de Francesco, „Sull’antisemitismo”.


  6. Francesco
    21 august 2008

    Costin>

    Buna treaba. Cred ca am sa revin cu un alt articol al Orianei. Si acela „incendiar”, pentru cine vrea sa inteleaga.

  7. Francesco
    21 august 2008

    Fragmente dintr-un interviu al Orianei Fallaci au aparut in revista Dilema Veche pe 22 septembrie 2006, la cateva zile dupa trecerea sa in eternitate.

    Citez fragmentul referitor la pasiune:

    „În Mînia şi Orgoliul susţin că Bin Laden este doar actualul vîrf al aisbergului: acea parte a muntelui care se ridică din abisurile propriei orbiri şi care, de la 1400, nu ştie să producă decît religie. Susţin că adevăratul protagonist al acestui război sfînt nu este el, ci acel Munte. Şi o repet. Dar nu pot nega, nimeni nu poate nega că Bin Laden este un mare personaj. E în aceeaşi măsură în care era un mare personaj Khomeini. Pentru că, în ciuda perfidiei sale, a dispreţului său faţă de ceilalţi, este, ca şi Khomeini, un personaj născut din pasiune. Făcut din pasiune. Noi nu mai avem personaje făcute din pasiune, născute din pasiune. Pentru a le găsi, trebuie să ne întoarcem în trecut. La Sfîntul Francisc, la Sfînta Tereza, chiar la Torquemada. La Danton, la Marat, la Robespierre. La Napoleon, la Nelson, la Mazzini, la Garibaldi, la Cavour. La Lenin, la Stalin, la Churchill care, pentru a lupta contra lui Hitler, le-a promis englezilor «lacrimi şi sînge». La Mao Tze Dun, la Ho Shi Min. Şi aici mă opresc pentru că, de o jumătate de secol, Occidentul n-a dat decît lideri contrafăcuţi. Nenorociţi sau mediocri care sînt lideri doar cu numele. Singurul personaj pe care l-a produs Occidentul în ultimii cincizeci de ani este Karol Wojtyla. Un om al credinţei, un om al bisericii. În rest, chiar şi în artă, în muzică, în pictură, în afară de Picasso n-am avut decît contrafăcuţi. Ştii de ce? Pentru că am pierdut pasiunea. Pentru că am înlocuit pasiunea cu raţionamentele. Mai rău: cu hedonismul, cu cultul comodităţii, cu moliciunea. Şi cu conceptul unei egalităţi care aplatizează, nivelează, stinge genialitatea şi personalitatea. Şi astfel stinge arta, stinge poezia. Spuneţi-mi unde este, de o jumătate de secol, arta? Unde este poezia? Avem ştiinţa şi gata, tehnologia şi gata, bunăstarea şi gata. Dar nu se poate trăi doar cu ştiinţa şi gata, cu tehnologia şi gata, cu bunăstarea şi gata. Nu se poate trăi fără pasiune. Eu nu ştiu să trăiesc fără pasiune. Tot ceea ce fac, fac din pasiune şi cu pasiune. Scriu din pasiune, mă supăr din pasiune, înjur din pasiune, mă bat cu pasiune. Şi, pentru Dumnezeu: mica mea carte este izvorîtă din pasiune. Sînt sigură că oamenii o citesc nu numai pentru că spun adevărul, ci pentru că îl spun cu pasiune“.

    Mentionez ca interviul a fost dat lui Carlo Rossella si Luciei Annunziata in decembrie 2001 si a aparut in saptamanalul italian Panorama.

  8. costin
    21 august 2008

    Francesco, ne-ai mai promis un articol despre Oriana Fallaci acum ceva timp.

  9. Francesco
    21 august 2008

    Nicio promisiune nu va fi uitata, am avut unele probleme in ultima vreme. Urmatorul articol va fi „Trezeste-te Occident”.

  10. juditha
    21 august 2008

    …ah, dragii mei, ce ma bucura acest articol….

  11. costin
    21 august 2008

    juditha,
    si noi ne bucuram de fiecare data cind aflam un roman care o admira pe Oriana

  12. ŞTEFAN
    21 august 2008

    Iata ca aspectele de pericol la care am facut referire sunt mai puternic redate prin personalitatea şi argumentele acestei minunate jurnaliste care a consacrat cuvântului sau atributul de LANCE .Am cunoscut pozţia sa int-un artilcol intitulat -Mi-e ruşine de ruşinea omenirii-care pare-se a fi o compilare a celiu de mai sus.Aici avem întrega FORŢĂ si
    revolta a acestui minunat spirit.Ar trebui să avem şi să păstrăm cu toţii o fărîmiţă din el în adâncul fiinţei noastre.Am convingerea că ne-ar fi de bun augur pentru a păşi dincolo de
    POARTA RAIULUI.

  13. Silvapro
    21 august 2008

    @ Costin, ai poate un alt link la videoul din #5? Nu mai merge acum, cel putin la mine….

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Campania pentru “alegerile” la președinția Rusiei programate pentru 15-17 Martie se înfierbântă. Nu încape îndoială că Vladimir Vladimirovici va fi “reales la al N-șpelea congres”, dar întrebările pasionante care rămân sunt: 1) Câți contracandidați vor fi lăsați în cursa electorală măcar așa, de ochii lumii? 2) Cine va mai fi aruncat din tren înainte de …

Putin-stalin-1000x600-11

Comunitatea ucraineană din București invită publicul și presa să participe la un marș care marchează doi ani de la invazia Rusiei din Ucraina – „un moment greu, 24 februarie 2024, comemorarea unei zile negre din istoria noastră și din istoria Europei, momentul declanșării invaziei pe scară largă de către Federația Rusă și generarea celei mai …

protest ucraina arcul de triumf
Ce ai mai putea citi
ro_RORomanian