Corectitudinea politică abia începe să îşi facă cunoscută prezenţă în România, dar în Occident are în spate o istorie de aproape un secol. De multe ori, aceasta este ocultată, apostolii corectitudinii politice având toate motivele pentru a nu discuta despre rădăcinile acestui fenomen intelectual pe care încearcă să îl impună în societate. Departe de a fi rezultatul perfecţionării civilizaţiei occidentale, corectitudinea politică este produsul unui grup de oameni legaţi nu de admiraţia faţă de Vest, ci de o ură cumplită pentru tot ceea ce este occidental. În centrul ei se află o respingere totală a tot de ceea ce îl defineşte pe om, materializată într-o concepţie despre existenţă care împrumută liniile de gândire din marxism, aplicându-le însă tuturor sferelor universului uman.
Neomarxismul corectitudinii politice, asemenea marxismului clasic, se află în război cu lumea existentă pe care o consideră defectă, întemeiată pe ură şi discriminare, rea. Relativistă, negând orice merit trecutului, corectitudinea politică s-a angajat să corecteze gândirea umană şi să re-educe cu forţa firea omului, mizând pe frică şi folosindu-se de democraţie pentru a-şi extinde influenţa.
Democraţia a creat percepţia că oamenii sunt sau trebuie să fie egali. Graţie influenţei democratice, ideea că orice diferenţă între oameni este intrinsec rea a câştigat tot mai mulţi adepţi: nu virtutea, ci egalitatea trebuie să constituie baza civilizaţiei, iar orice negare a egalităţii este rea în sine. În acest climat intelectual, corectitudinea politică s-a putut dezvolta în linişte.
Conform ideologiei politically correct, nu trebuie să existe oameni mai proşti sau mai deştepţi, mai urâţi sau mai frumoşi, mai buni sau mai răi – toate acestea sunt explicate ca simple percepţii culturale, menite a masca realitatea că numai în aparenţă unii oamenii sunt mai buni decât alţii. Diferenţele, în măsura în care există, sunt dovada vie a favoritismului de clasă, rasial, sexual, religios etc. Chiar şi diferenţele dintre sexe sunt strict culturale: oamenii se simt bărbaţi sau femei nu pentru că sunt construiţi biologic într-un mod specific, ci pentru că societatea le-a indus această percepţie. O femeie poate să facă orice face un bărbat, iar a crede altfel este o insultă la adresa principiilor democratice. Cavalerismul este sexist, iar dragostea este o invenţie literară a unei lumi care nu vrea să priceapă că relaţiile între sexe sunt în primul rând relaţii de putere, cimentate de atracţie sexuală pe bază de hormoni. Nu există adevăr, ci doar percepţii subiective despre realitate; nu există frumos, doar păreri despre ce e frumos; nu există bine şi nici rău, ambele fiind mituri obscurantiste şi intolerante cu origini în primitivismul religios. Ca atare, orice discurs despre virtute, bine, adevăr şi frumos este vătămător, intolerant, poate chiar sexist şi rasist, în funcţie de persoana pe care o nemulţumeşte.
Pentru a putea fi combătută, corectitudinea politică trebuie cunoscută și orice demers în acest sens trebuie să înceapă cu elucidarea trecutului. Pentru a face puţină lumină în trecutul acestui fenomen intelectual, am tradus textul prelegerii The Origins of Political Correctness ţinute de Bill Lind la una din conferinţele organizaţiei guvernamentale americane Accuracy in Academia. Vă recomand şi articolul lui Horia-Roman Patapievici, Comunismul american.
Originile corectitudinii politice
Bill Lind
De unde vin toate aceste lucruri despre care aţi auzit în această dimineaţă – feminismul victimist, mişcarea gay rights, statistica inventată, rescrierea istoriei, minciunile, doleanţele şi toate celelalte -, de unde? Pentru prima dată în istoria noastră, americanii trebuie să se teamă de ceea ce spun, ceea ce scriu şi ceea ce gândesc. Trebuie să se teamă de folosirea termenului greşit, a cuvântul denunţat ca jignitor sau insensibil, rasist, sexist sau homofob.
Am văzut şi alte ţări, în special în acest secol, unde a existat o situaţie asemănătoare şi întotdeauna le-am privit cu o combinaţie de milă şi, ca sa fiu sincer, amuzament, pentru că ni s-a părut atât de ciudat ca oamenii să permite dezvoltarea unei situaţii în care le-ar fi frică de cuvintele pe care le folosesc. Dar acum avem aceeaşi problemă şi în această ţară. Se manifestă în special în campsurile universitare, dar se răspândeşte în întreaga societate. De unde vine? Ce este?
O numim „corectitudine politică”. Numele îşi are originile într-un soi de glumă dintr-o bandă desenată şi încă mai avem tendinţa de a considera corectitudinea politică ca fiind numai pe jumătate serioasă. În realitate, este mortal de serioasă. Este marea boală a secolului nostru, boala care a lăsat milioane de morţi în Europa, în Rusia, în China, în întreaga lume. Este boala ideologiei. PC nu este amuzantă, ci mortal de serioasă.
Dacă o privim analitic, dacă o privim istoric, aflăm repede ce este: corectitudinea politică este marxism cultural, marxism transpus din termeni economici în termeni culturali. Este un rezultat care îşi are originile nu în anii ’60, în mişcarea pacifistă şi în hippioţi, ci în primul război mondial. Dacă vom compara principiile de bază ale corectitudinii politicii cu marxismul clasic, paralelele sunt evidente.
În primul rând, ambele sunt ideologii totalitare. Natura totalitară a corectitudinii politice nu este nicăieri mai evidentă decât în campusurile universitare, dintre care multe sunt micuţe Coree de Nord acoperite de iederă unde un student sau un membru al facultăţii care îndrăzneşte să contrazică liniile instituite de activiştii feminişti ai genului – sau de cei ai drepturilor pentru homosexuali, sau ai grupului local negru sau hispanic, sau ai oricărui alt grup de „victime” în jurul cărora se învârte ideologia PC -, se găseşte repede într-un bucluc juridic. În cadrul micului sistem legal al universităţii, sunt puşi sub acuzaţie în mod oficial şi îşi primesc pedeapsa. Aceasta este o scurtă privire aruncată asupra viitorului pe care corectitudinea politică îl pregăteşte pentru întreaga naţiune.
Într-adevăr, toate ideologiile sunt totalitare pentru că esenţa unei ideologii (conservatorismul înţeles corect nu este o ideologie) este de a lua o filosofie şi de a spune că în baza acelei ideologii anumite lucruri sunt adevărate – cum ar fi aceea că întreaga istorie a culturii noatre este istoria oprimării femeilor. Din moment ce realitatea contrazice asta, realitatea trebuie interzisă. Trebuie să devină interzisă recunoaşterea realităţii istoriei noastre. Oamenii trebuie forţaţi să trăiască în minciună şi pentru că oamenii se opun în mod natural să trăiască în minciună şi îşi folosesc urechile şi ochii pentru a privi şi spune „Stai un pic, nu este adevărat, pot să văd că nu este adevărat”, puterea statului trebuie pusă în spatele cererii de a trăi în minciună. De aceea, ideologia creează în mod invariabil un stat totalitar.
În al doilea rând, marxismul cultural al corectitudinii politice, precum marxismul economic, are un singur factor de explicare a istoriei. Marxismul economic susţine că toată istoria este determinată de posesiunea mijloacelor de producţie. Marxismul cultural sau corectitudinea politică susţin că întreaga istorie este determinată de puterea pe care grupurile o definesc în termeni de rasă, sex, etc., puterea pe care o ai asupra altor grupuri. Nimic altceva nu contează, toată literatura este putere, tot trecutul se referă la un singur lucru.
În al treilea rând, întocmai ca în marxismul economic, anumite grupuri, i.e. muncitorii şi ţăranii, sunt a priori bune, în timp ce alte grupuri, i.e. burghezia şi posesorii de capitali, sunt rele. În marxismul cultural al corectitudinii politice, anumite grupuri sunt bune – femeile feministe (numai femeile feministe, femeile ne-feministe nici nu există), negrii, hispanicii, homosexualii. Aceste grupuri sunt stabilite ca fiind „victime” şi de aceea sunt automat bune, indiferent de ceea ce fac. În mod asemănător, bărbaţii albi sunt de la sine consideraţi ca fiind răi, devenind astfel echivalentul burgheziei din marxismul economic.
În al patrulea rând, atât marxismul economic, cât şi cel cultural se bazează pe expropriere. Când marxiştii clasici, comuniştii, au pus mâna pe putere într-o ţară asemenea Rusiei, au expropriat burghezia, i-au luat proprietatea. În mod similar, când marxiştii culturali preiau controlul unui campus universitar, trec la exproriere prin intermediul cotelor de admitere. Când unui student alb cu calificări superioare îi este negată admiterea la o universitate în favoarea unui negru sau hispanic care nu este la fel de bine calificat, studentul alb este expropriat. Şi într-adevăr, acţiunea afirmativă, în întreaga noastră societate, este un sistem de expropriere. Companiile aflate în proprietatea albilor nu primesc un contract pentru că acesta este păstrat pentru o companie a unor, de ex., hispanici sau a unor femei. Aşadar exproprierea este unealta principală pentru ambele forme de marxism.
În sfârşit, ambele au o metodă de analiză care le dă în mod automat răspunsurile pe care şi le doresc. Pentru marxistul clasic, aceasta este economia marxistă. Pentru marxistul cultural, aceasta este deconstrucţia. În mod fundamental, deconstrucţia ia orice text, îi dă la o parte sensul şi inserează orice alt înţeles dorit. De exemplu, aşa aflăm că opera lui Shakespeare are ca subiect reprimarea femeilor sau că Biblia se referă la rasă şi sex. Toate aceste texte au devenit grâne pentru moară, ceea ce demonstrează că „întreaga istorie se rezumă la grupuri care au putere asupra altor grupuri.” Paralele dintre marxismul clasic pe care îl cunoaştem din Uniunea Sovietică şi marxismul cultural pe care îl vedem astăzi ca political correctness sunt evidente.
Dar acestea nu sunt accidente. Paralele nu au izvorât din nimic. Esenţa chestiunii este că political correctness are o istorie, una care este mult mai lungă decât realizează cei mai mulţi oameni, cu excepţia unui mic grup de universitari care au studiat-o, iar această istorie se întoarce la primul război mondial, aşa cum fac cele mai multe din patologiile care în prezent distrug societatea şi cultura noastră.
Teoria marxistă susţinea că atunci când marele război european va veni (aşa cum s-a întâmplat în 1914), clasa muncitoare europeană se va ridica şi îşi va doborî guvernele – guvernele burgheze – pentru că muncitorii au mai multe în comun unii cu aţlii decât cu burghezia şi clasa muncitoare din propriile lor ţări. Ei bine, 1914 a venit şi predicţia nu s-a realizat. În întreaga Europă, muncitorii au răspuns apelului naţiunii şi au luptat unii împotriva altora. Kaiserul a dat mâna cu liderii Partidului Social Democrat din Germania şi a spus că nu mai există partide, doar germani şi asta s-a întâmplat în întreaga Europă. Ceva era neregulă.
Prin definiţie, marxiştii ştiau că teoria nu putea fi greşită. În 1917, au dat lovitura de stat din Rusia şi a părut că teoria funcţionează, dar s-a împotmolit din nou. Nu s-a extins şi când, imediat după război, au avut loc tentative de extindere [a ordinii marxiste n.t.] – revolta spartakistă din Berlin, guvernarea Bela Kun din Ungaria, Sovietul din Munchen – muncitorii nu le-au sprijinit.
Aşa că marxiştii aveau o problemă. Doi teoreticieni marxişti s-au înhămat la rezolvarea ei: în Italia – Antonio Gramsci, în Ungaria – Georg Lukacs. Gramsci a spus că muncitorii nu își vor urmări adevăratele interese de clasă, definite de marxism, până când vor fi eliberaţi de cultura occidentală, în special de religia creştină – sunt prea orbiţi de cultură şi religie ca să îşi urmeze adevăratele interese de clasă. În 1919, Lukacs, care era considerat cel mai strălucitor gânditor marxist de la Marx încoace, a pus întrebarea „Cine ne va salva de civilizaţia occidentală?” El a teoretizat că marele obstacol în crearea paradisului marxist este cultura, însăşi cultura occidentală.
Lui Lukacs i s-a oferit ocazia să îşi aplice ideile pentru că atunci când guvernarea bolşevicului local Bela Kun a fost instituită în Ungaria în 1919, a fost numit comisar pentru cultură, şi primul lucru pe care l-a făcut a fost acela de a legaliza educaţia sexuală în şcolile maghiare. Asta a făcut ca muncitorii să nu sprijine guvernarea Bela Kun, poporul maghiar privind înspăimântat această iniţiativă, muncitorii la fel de impresionaţi precum toţi ceilalţi, dar el a făcuse deja conexiunea de care mulţi dintre noi suntem încă surprinşi şi astăzi, pe care încă o considerăm ultima modă.
În 1923, a fost înfiinţat în Germania un think tank care şi-a însuşit rolul de a transla marxismul din termeni economice în termeni culturali şi care a creat corectitudinea politică de astăzi, a cărei baza era pusă deja la sfârşitul anilor ’30. S-a ajuns aici pentru că un fiu foarte bogat al unui negustor german milionar, răspunzând numelui de Felix Weil, a devenit marxist şi avea mulţi bani de cheltuit. Weil a fost tulburat de diviziunile dintre marxişti, aşa că a sponsorizat ceea ce a numit Prima Săptămână de Muncă Marxistă, în care i-a adus la un loc pe Lukacs şi alţi gânditori germani pentru a lucra, timp de o săptămână, la diferite aspecte ale marxismului.
Felix Weil a spus că „Ceea ce ne trebuie este un grup de specialişti.” Washington-ul este plin de grupuri de experţi şi avem tendinţa de a le considera foarte moderne, dar în realitate, ele vin dintr-un trecut destul de îndepărtat. Weil a investit într-un institut asociat cu Universitatea din Frankfurt, care iniţial trebuia să fie cunoscut ca Institutul pentru Marxism. Dar oamenii care s-au aflat în spatele lui au decis de la bun început că nu este în avantajul lor să fie identificaţi în mod deschis cu marxismul. Ultimul lucru pe care îl vrea corectitudinea politică este ca oamenii să înţeleagă că este o formă de marxism, aşa că au decis să îl numească Institutul pentru Cercetare Socială.
Weil este foarte sincer în ceea ce priveşte obiectivele sale. În 1971, i-a scris lui Martin Jay, autorul unei cărţi fundamentale despre Şcoala de la Franktfurt – aşa cum a devenit cunoscut în scurt timp Institutul pentru Cercetări sociale -, şi i-a zis „Îmi doream ca institutul să devină cunoscut, poate faimos, pentru contribuţiile sale la marxism.” Ei bine, a avut succes. Conform lui Martin Jay, primul director al institutului, Carl Grunber, un economist austriac, şi-a încheiat discursul de deschidere „prin declararea loialităţii sale personale faţă de marxism ca metodologie ştiinţifică.” Marxismul, a spus el, urma să fie principiul director al institutului şi asta nu s-a schimbat vreodată.
Munca iniţială a institutului a fost mai degrabă convenţională, dar în 1930 a primit un nou director numit Marx Horkheimer, iar concepţiile lui era foarte diferite – era un marxist renegat. Oamenii care creează şi alcătuiesc Şcoala de la Frankfurt sunt marxişti renegaţi, sunt în continuare marxişti în gândire, dar practic sunt excluşi din partid. Moscova s-a uitat la ceea ce făceau şi a spus „noi nu suntem aşa şi nu putem binecuvânta o astfel de iniţiativă.”
Erezia iniţială a lui Horkheimer a fost aceea că era foarte interesat de Freud şi cheia principală a translatării marxismului din termeni economici în termeni culturali a fost aceea a combinării lui cu freudismului. Acelaşi Martin Jay a scris că „Dacă poate fi spus că în primii ani ai istoriei lui, Institutul se ocupa în principal cu o analiză a sub-structurii socio-economice a societăţii burgheze,” – şi vreau să fiu cât se poate de clar că Jay este un simpatizant al Şcolii de la Frankfurt, nu citez dintr-un critic – „în anii după 1930, interesele ei principale s-au îndreptat spre suprastructura culturală. Într-adevăr, formula marxistă tradiţionalistă despre relaţia dintre cele două a fost pusă la îndoială de Teoria Critică.”
Tot ce am auzit în această dimineaţă – feminismul radical, departamentele pentru studii feministe, departamentele pentru studii homosexuale, departamente pentru studii negre – toate aceaste sunt ramuri ale Teoriei Critice. Ceea ce a făcut Şcoala de la Frankfurt a fost să extragă în anii ’30 din Marx şi din Freud pentru a crea această teorie numită Teoria Critică. Termenul este ingenuu pentru că eşti tentat să întrebi „care este teoria?”. Teoria este aceea de a critica. Teoria spune că pentru a doborî cultura occidentală şi ordinea capitalistă trebuie să nu oferi o alternativă. Au refuzat în mod explicit să facă aşa ceva. Au spus că nu este posibil deoarece nu ne putem imagina cum ar arăta o societate liberă (definiţia lor a societăţii libere). Atâta timp cât trăim sub reprimare – represiunea ordinii economice capitaliste care creează (în teoria lor) condiţia freudiană, condiţia pe care Freud o descrie în caracteristici ale represiunii – nu ne-o putem imagina. Teoria Critică se reduce la simpla critică. Ea cere cea mai distructivă critică posibilă, în orice formă posibilă, intenţionată pentru a distruge actuala ordine. Şi, desigur, când auzim feministele că întreaga societate are ceva cu femeile şi aşa mai departe, acest tip de critică este un derivat al Teoriei Critice. Totul vine din anii ’30, nu din anii ’60.
Alţi membri cheie care au aderat în această perioadă sunt Theodor Adorno şi, mai importanţi, Erich Fromm şi Herbert Marcuse. Fromm şi Marcue au introdus un element central al corectitudinii politice, elementul sexual. În special Marcuse, care în scrierile sale cerea o societate a „perversităţii polimorfe” – aceasta este definiţia lui a viitorului lumii pe care vroia să îl creeze. În anii ’30, Marcuse a scris nişte lucruri, unele dintre ele foarte extremiste, despre nevoia elibărării sexuale, dar tema se regăseşte în întregul Institut. Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi în cazul celor mai multe teme pe care le vedem legate de corectitudinea politică în anii ’30. Din punctul de vedere al lui Fromm, masculinitatea şi feminitatea nu sunt reflecţii ale diferenţelor sexuale „fundamentale”, aşa cum credeau romanticii, ci derivate din diferenţele din funcţiile vieţii care erau în parte „determinate social”.
Un alt exemplu este accentul care în prezent este pus pe ecologism. „Încă de pe vremea lui Hobbes, materialismul a dus la o atitudine dominatoare şi manipulatoare faţă de natură.” – asta scria Horkheimer în 1933 în Materialism şi Morală. Conform lui Jay, „tema dominaţiei umane a naturii a devenit elementul central al şcolii de la Frankfurt în anii ulteriori.” „Opoziţia lui Horkheimer la fetişizarea muncii (aici se despart în mod evident de ortodoxia marxistă) exprimă o altă dimensiune a materialismului lui, cererea pentru fericirea umană, senzuală.” În unul din cele mai tranşante eseuri ale sale, Egoismul şi Mişcarea pentru Emancipare, scris în 1936, Horkheimer „a discutat ostilitatea faţă de mulţumirea inerentă în cultura burgheză.” În mod special s-a referit favorabil la Marchizul de Sade pentru „protestul… împotriva ascetismului urmat în numele unei moralităţi superioare.”
Cum se revarsă toate astea aici? Cum ne inundă universităţile şi chiar şi vieţile noastre? Membrii Şcolii de la Frankfurt sunt marxişti, dar sunt, în acelaşi timp şi fără excepţie, evrei. În 1933, naziştii au venit la putere în Germania şi, deloc surprinzător, au închis Institutul pentru Cercetări Sociale. Membrii lui au fugit în New York şi Institutul a fost refondat acolo în 1933 cu ajutor de la Universitatea Columbia. Şi, treptat în anii ’30, membrii institutului,şi-au schimbat centrul de atenţie de la teoria critică la adresa societăţii germane, critică distructivă a tuturor aspectelor acelei societăţi, la teoria critică îndreptată împotriva societăţii americane, deşi mulţi dintre ei au continuat să scrie în germană. La venirea războiului mai are loc o tranziţie importantă. Unii dintre ei început să lucreze pentru guvern – inclusiv Herbert Marcuse, care va deveni un personaj cheie al OSS (predecesorul CIA) – şi câţiva, printre care Horkheimer şi Adorno, s-au mutat la Hollywood.
Probabil că aceste origini ale corectitudinii politice nu ar fi însemnat prea mult pentru noi astăzi dacă nu ar fi avut loc două evenimente ulterioare. Primul a fost rebeliunea studenţească de la mijlocul anilor ’60, condusă în primul rând de opoziţia la înrolare şi războiul din Vietnam. Dar studenţii rebelii aveau nevoie de o teorie de un anumit tip, nu puteau să vină în public şi să spună „Sigur că nu ne vom duce”, aveau nevoie de un soi de explicaţie teoretică pentru ea. Marxismul nu este uşor şi majoritatea radicalilor din anii ’60 nu era profundă. Din fericire pentru ei – şi din nefericire pentru ţara noastră, nu numai pentru universităţi -, Herbert Marcuse a rămas în America şi după ce Şcoala de la Frankfurt s-a reîntors în Frankfurt la sfârşitul războiului. Şi în timp ce domnul Adorno este îngrozit în Germania de rebeliunea studenţească care izbucneşte acolo – când studenţii rebeli intră în sala de curs a lui Adorno, el cheamă poliţia şi aceasta îi arestează – Herbert Marcuse, care a rămas aici, vede în revolta studenţească a anilor ’60 o mare oportunitate: oportunitatea de a lua opera Şcolii de la Frankfurt şi a o face teoria de bază a Noii Stângi din Statele Unite.
Una dintre cărţile lui Marcuse a fost cartea-cheie, practic a devenit biblia SDS şi a studenţilor rebeli ai anilor ’60. Această carte se numea Eros şi civilizaţie. Marcuse argumenta că sub o ordine capitalistă (el minimalizează foarte mult marxismul; cartea are ca subtitlu „O cercetare filosofică a lui Freud”, dar paradigma este marxistă), esenţa este reprimarea şi asta ne dă persoana pe care o descrie Freud – persoana cu toate problemele şi nevrozele sale – pentru că instinctele sale sexuale sunt reprimate. Putem întrevedea un viitor – un viitor în care eliberăm erosul, libidoul, în care avem o lume a „perversităţii polimorfe” în care „poţi face ce vrei” – numai dacă distrugem această ordine existentă opresivă. Şi dacă tot veni vorba, în acea lume nu va mai există muncă, numai joacă. Ce mesaj minunat pentru radicalii anilor ’60! Sunt studenţi, membri ai generaţiei baby-boomer şi au crescut fără să îşi facă vreo altă grijă cu excepţia căutării unei slujbe şi uite aici un om care le oferă o cale pe care o pot urma cu uşurinţă.
Nu le cere să citească mult marxism greu şi le spune, în esenţă, ceea ce vor să audă. „Fă ce vrei”, „Dacă este plăcut, fă-o” şi „Nu ai de ce să mergi la muncă”. Tot Marcuse este autorul frazei „Make love, not war”. Revenind la situaţia din campusuri, Marcuse a definit „toleranţa eliberatoare” ca intoleranţă pentru tot ceea ce vine de la Dreapta şi toleranţă pentru tot ceea ce vine de la Stânga. Dacă nu mă înşeală memoria, Marcuse s-a alăturat Şcolii de la Frankfurt în 1932, aşa că toate acestea îşi au rădăcinile în anii ’30.
În concluzie, America de astăzi se găseşte în spasmele violente ale celei mai mari şi mai cumplite transformări din istoria ei. Devenim un stat ideologic, o ţară cu o ideologie oficială impusă de puterea statului. Datorită „hate crimes” avem astăzi oameni care ispăşesc sentinţe date pentru gânduri politice şi Congresul intenţionează să extindă această categorie. Acţiunea afirmativă este parte a ei; teroarea din campus îndreptate împotriva oricui se abate de la corectitudinea politică este parte a ei. Asta am văzut în Rusia, în Germania, în Italia, în China şi uite că acum a venit şi aici. Nu o recunoaştem pentru că îi spunem corectitudine politică şi râdem de ea. Ceea ce încerc să vă spun astăzi este că se află aici, nu este amuzantă, este în creştere şi va distruge, în cele din urmă, aşa cum şi-a propus, tot ce ne-a definit libertatea şi cultura.
Romanian
31 de comentarii
calehari
22 iulie 2010Excelenta idee,excelent articol,despre un termen din ce in ce mai des intalnit si la noi.Am citit si m-am cutremurat.Tara care a fost BASTIONUL luptei contra comunismului,este pe cale sa devina(daca nu chiar a si devenit)PRODUCATORUL si EXPORTATORUL unui VIRUS mortal.
Am vazut pe HBO,filmul America de dreapta,chiar inainte de a citi ORIGINILE CORECTITIDINII POLITICE.Un film „smechereste” facut,despre coloana vertebrala a Statelor Unite.M-am simtit solidar cu „taranoii” americani,care cred ca sunt primele victime ale acestui virus.SOLIDAR IN CONVINGERI SI IN TRISTETE.
flor de mar
22 iulie 2010Frumos articol fascist! Cei de la Noua Dreapta ar fi invidiosi.
Imperialistu'
22 iulie 2010Argumente?
vlad
22 iulie 2010ceri de unde nu este. e clar că a citit până unde nu a mai înțeles ???? și apoi s-a decis că e mai simplu să pună eticheta: ”fascist!”
murfi
22 iulie 2010pc in marea britanie; punctul de vedere al unui caucazian cultural-dezavantajat
anthony browne – the retreat of reason, 2006
Political correctness is an ideology that classifies certain groups of people as victims in need of protection from criticism, and which makes believers feel that no dissent should be tolerated.
There are many beliefs—usually based on reason, evidence and free debate—that tolerate dissent, ignore it, and sometimes even actively encourage it. Liberal democracy is utterly dominant in the West, and yet co-exists easily with those who do not believe in it, such as communists, anarchists and religious fundamentalists—until such time, as with radical Islamists, as they threaten its very survival. Science, and in particular empiricism, is dominant, but rarely bothers trying to silence those who hold unscientific beliefs such as the paranormal, alter-native medicine and astrology. It just laughs at them.
Christianity is also the dominant religion in the West, which in the last century has done little to try to stifle dissent, but rather tolerates and even welcomes growing non-Christian minorities.
The rise of political correctness represents an assault on both reason and liberal democracy. It is an assault on reason, because the measuring stick of the acceptability of a belief is no longer its objective, empirically established truth, but how well it fits in with the received wisdom of political correctness. It is an assault on liberal democracy, because the pervasiveness of political correctness is closing down freedom of speech and open debate (see chapter 6).
For the modern mind, confronted with a new set of policy options on a difficult issue, the first reaction is not to try and divine the right answer, but the ‘politically-correct’ one. Many people will think first of what the true answer is, and in an effort to avoid controversy or offence, measure it up against the dictates of political correctness. Those whose intellectual faculties have been all but closed down by political correctness have learnt to automatically short-cut to the PC response.
Potentially politically incorrect arguments, whether valid or specious, are made more palatable by transposing them into politically correct arguments with the same conclusions to make them more acceptable. The Royal College of Nurses officially opposes the mass recruiting of nurses from the developing world to work in the NHS because of the impact it has on Third World health services, rather than the impact it has on its own members in keeping downwards pressure on pay and conditions, and numbers trained to be nurses.
In both public and private, people prefer to make politically correct arguments even if they know them to be wrong, than to make politically incorrect arguments that they believe to be right. Making a wrong argument which is safe is widely preferred to making a right argument which is unsafe.
The precaution is, in the calculus of personal damage limitation, entirely rational: people who transgress polit-ically correct beliefs are seen not just as wrong, to be debated with, but evil, to be condemned, silenced and spurned. Moral cowardice has led to intellectual dis-honesty permeating and corrupting our public debates.
[…]
The Redistribution of Power
But what is the point of political correctness? Why are some things politically correct, and others not?
At its most fundamental, political correctness seeks to redistribute power from the powerful to the powerless. At its most crude, it opposes power for the sake of opposing power, making no moral distinction between whether the power is malign or benign, or whether the powerful exercise their power in a way that can be rationally and reasonably justified.
The only reason that it is more politically correct for religious fundamentalists to deliberately kill as many innocent civilians as possible (Hamas suicide bombers) than for a liberal democracy (Israel) to selectively kill the
terrorist leader responsible for the wave of suicide bombers (Hamas founder Ahmed Yassin) while trying to avoid the loss of innocent life, is because the Israeli government is strong, and the Palestinians weak.
America, as the world’s most powerful country, can never do any good, even though it is the world’s most powerful liberal democracy, the largest donor of overseas aid, and it defeated both Nazism and Communism.
The West, as the world’s most powerful cultural and economic group, can safely be blamed for all the world’s ills, even though it is largely responsible for the worldwide spread of prosperity, democracy and scientific advance.
Multinational corporations are condemned as the oppressors of the world’s poor, rather than seen as engines of global economic growth with vast job-creating invest-ments in the world’s poorest countries, pushing up wages and transferring knowledge.
Conversely, political correctness automatically supports the weak and vulnerable, classifying them as nearly untouchable victims, irrespective of whether they merit such support or not. When the successful, affluent, powerful Dutch film maker Theo van Gogh was ritually murdered in the streets of Amsterdam for insulting Islam, the politically correct, including the Guardian and Index on Censorship, automatically sided with the comparatively powerless Islamic Dutch-Moroccan killer.
The way that PC distorts news values was shown in the comparative coverage of the murder of 52 innocent people by Islamic extremists in Britain’s worst ever terrorist attack, and the killing of an innocent Brazilian immigrant by British police a fortnight later. After a few days, the coverage of the terrorist attack was obliterated by satur-ation coverage of the accidental police killing, much to the anger of relatives of the London bombings. The reason was simply that the terrorist attacks, although a far more important story, didn’t fit the politically correct agenda,
whereas the killing of a vulnerable immigrant by a power-ful police force did.
The extent to which PC subordinates moral consid-erations to considerations of power is shown by the PC response to the extraordinary spectacle of Iraqis celebrating the first free democratic elections in their lives under the auspices of the US, and being threatened with being blown to bits for the simple act of voting by a coalition of Islamic fundamentalists and fascist Baath party supporters. Even the most cursory ethical consid-eration would show it is right to support ordinary Iraqis trying to choose their own government, over those who want to kill them for practicing that democracy. But the fact that the elections are supported by the powerful US and opposed by the comparatively powerless funda-mentalists causes problems for the PC. Opposing power for the sake of opposing power, many of the politically correct left—including the Guardian, the Independent, most of the BBC and the former Labour MP George Galloway—have chosen to champion those who are deliberately trying to murder innocent civilians.
Automatically opposing the powerful and supporting the powerless means that, when presented with a new issue, the politically correct must decide not what is right or wrong, malign or benign, true or untrue, but who is the more powerful and who the less powerful. The PC analytical process enjoys the beauty of simplicity:
1. identify the victim.
2. support them and their interests, irrespective of any other factors.
Thus in a dispute between China and the US, the politically correct will tend to support China; but in a dispute between China, and, say, Tibet, they will automatically (and rightly in this case) support Tibet.
Sometimes perceptions of relative power between groups change, and then the PC change their allegiances. Britain’s politically correct used to support the white working class, seen as the victims of oppression by the middle classes; but then they discovered that the white working classes were higher up the power hierarchy than more vulnerable ethnic minorities, and so started openly targeting their ire at the white working classes (as chronicled in Michael Collins’s book The Likes of Us). Even though the white working classes themselves hardly changed, the change in perceptions of power in society meant that attacking the white working classes suddenly went from being politically incorrect to politically correct.
The same transposition of power has happened between Jews and Muslims. Since the Holocaust, Jews have often been portrayed as the ultimate victims, and anti-Semitism as the ultimate bigotry. But in the early 2000s, partly as a result of the intifada—where the Jews are seen as oppressors rather than the oppressed—and partly as a result of rising concerns about Islam after September 11th, Muslims became the ultimate victim group, and Islamo-phobia the greatest bigotry.
This dual role of Jews as both oppressors and oppressed causes complications for PC calculus, but the transposition of power relations means that PC has now firmly transferred its allegiance from Jews to Muslims.
This transfer of allegiances was confirmed by the European Monitoring Centre on Racism and Xenophobia, which commissioned a report on anti-Semitism in Europe, and then suppressed it when the authors concluded that the main cause of rising anti-Semitism in Europe is Muslim youths, not skinheads and neo-fascists. The EMCR told the authors, who were Jewish, that the report would undermine their work helping Muslims, who are the most discriminated-against religious group in Europe, and told them to rewrite it to portray the main perpetrators as white racists. When the authors protested that was contrary to
the evidence, the EMCR rewrote the report itself, and published it with a summary and conclusion that was at total odds with the evidence actually contained within it. At the press conference, the EMCR repeatedly stated that white skinheads were to blame, despite the evidence inside the report and the views of the researchers. The Independent newspaper followed the politically correct line with an article headlined: White men blamed as attacks on Jews rise.10
In stark contrast, the Telegraph ran a less politically correct but more factually correct article, with the headline: EU ‘covered up’ attacks on Jews by young Muslims.11
Since victims are supported not because they are right but because they are vulnerable, critically questioning them is seen as attacking them, and those who do so are vilified as oppressors. In the world of PC, victims can say anything or ask for anything, not because they are right or deserve it, but because they are safe from public scrutiny or objection.
The most overt racism, sexism and homophobia in Britain is now among the weakest groups, in ethnic minority communities, because their views are rarely challenged, as challenging them equates to oppressing them. PC’s inherent contradictions make it largely incapable of resolving such objectively simple ethical problems such as the murderous homophobia of Jamaican rap singers or the cruelties of forced marriages. The Labour government tolerates the numerically far greater animal cruelty of halal slaughter and bans the far less significant cruelty of fox hunting simply because the perpetrators of halal slaughter have victim status while fox hunters have oppressor status.
Few things are more powerful in a public debate than publicly acknowledged victim status, and the rewards for public victimhood are so great that there is a large incentive for people to try to portray themselves as
victims. Thus the victim class grows bigger as more try to crowd into it, and others copy their tactics. At the beginning of twenty-first century in Britain, the obese, Christians, smokers and fox-hunters are campaigning to achieve publicly acknowledged victimhood, with the hunters trying unsuccessfully to turn PC on its head by declaring they are the real victims of ‘prejudice’. Advances in medical diagnosis have meant that boys who would previously have been considered naughty and in need of discipline are now considered victims of Attention Deficit-Hyperactivity Disorder in need of support and treatment.
In the battle between emotion and reason, emotion wins most of the time for most people: the heart trumps the head because it is more difficult to live with bad feelings than bad logic. Few are the souls tortured by bad reasoning; many are those tortured by guilt. However overwhelming the evidence, people believe what they want to believe, and find it very difficult to believe what they don’t want to.
The easiest way to overcome the dissonance between what you want to believe and the evidence is not to change what you believe, but to shut out the evidence and silence those who try to highlight it. Until the recent election of a right-wing government in Denmark, it was illegal to publish crime figures broken down by ethnicity of offender.
People tend to believe that which makes them feel virtuous, not that which makes them feel bad. Most people have a profound need to believe they are on the side of virtue, and can do that by espousing beliefs publicly acknowledged as virtuous. Nothing makes multi-millionaire Hollywood actors who live in Beverley Hills feel better about themselves than campaigning against world poverty by demanding more aid from the West (rather than holding African leaders responsible for the plight of their people by demanding better governance).
But what is virtuous about this? One of the ironies of political correctness is that, since it subjugates objective truth to subjective virtue, it often causes more harm than good (see chapter 6). Good intentions pave the road to hell. The world is not short of good intentions, but it is too often short of good reasoning.
calehari
22 iulie 2010Geert Wilders,a anuntat azi,23 iulie,creearea INTERNATIONAL FREEDOM ALLIANCE,a carui scop va fi,apararea libertatii si stoparea Islamului.El a luat initiativa de a reuni fortele anti islamiste,intr-o alianta internationala,pe care o considera o cupola pentru organizatiile si persoanele care se implica in lupta pentru libertate si contra Islamului.Aceasta alianta va grupa partizani ai doctrinei sale din SUA,CANADA,MAREA BRITANIE,GERMANIA si bineinteles OLANDA.Toate partidele sau gruparile rasiste sau cu conceptii antisemite nu vor putea face parte din aceasta alianta.Printre sustinatorii sai americani sunt DANIEL PIPES directorul MIDDLE EAST FORUM si evanghelistul MARTIN MAWYER.
Politologul olandez Meidert Fennema,crede ca Geert Wilders,are sanse de reusita,in intentia lui de a crea aceasta alianta internationala,deoarece este nu numai un bun conducator,nefiind sectar si acceptand si parerile altora.Gert Wilders considera ca LIANTUL acestei aliante este certitudinea ca Islamul este cel mai mare pericol.Politologul olandez spune „Daca IFA va reusi sa atraga atentia comunitatii internationale,Wilders si aliatii sai isi vor forma o puternica platforma pentru cruciada lor contra Islamului”.
Geert Wilders va incepe in toamna un turneu in tarile mentionate mai sus.
Sa speram cu toti ca aceasta alianta se va transforma intr-o puternica miscare internationala care nu numai se va opune Islamului dar va constitui si o contrapondere importanta la CORECTITUDINEA POLITICA.
panseluta
22 iulie 2010Imperialistu’:
Lind scrie: „… cum ar fi aceea că întreaga istorie a culturii noatre este istoria oprimării femeilor. Din moment ce realitatea contrazice asta…”
Realitatea nu contrazice. Acum o suta de ani nu as fi avut dreptul de a vota, ca femela a speciei.
Jenant.
panseluta
22 iulie 2010Jenant pentru un blog exceptional ca al nostru.
Femela Panseluta
murfi
22 iulie 2010panseluta
e foarte posibil ca stramosii barbati ai imperialistului, daca nu aveau venituri suficiente, sa nu fi avut dreptul de a vota acum o suta de ani; de aici insa nu putem trage concluzia ca istoria culturii europene este istoria oprimarii barbatilor din familia imperialistu’
argumentul mi se pare ca tinteste reductionismul interesat, nu negarea abuzurilor de-a lungul istoriei omenesti
murfi
22 iulie 2010plus ca „întreaga istorie a culturii noatre” cuprinde si episodul adoptarii votului universal
Imperialistu'
22 iulie 2010Panseluta, ai preluat un fragment dintr-o expunere buna despre corectitudinea politica si ai tras o concluzie aberanta pe care ai redat-o intr-un limbaj lipsit de orice eleganta si care constituie o adevarata sursa de jena, spre deosebire de fraza incriminata in mod eronat.
Acum 100 de ani, majoritatea covarsitoare a populatiei (barbati + femei) nu avea drept de vot; acum 150 de ani, cateva procente hotarau pentru intreaga natiune; acum cateva sute de ani, si mai putini oameni detineau intreaga putere (depinde de ponderea pe care o detinea aristocratia). Astea sunt the facts, dincolo de interpretarile neomarxiste feministe.
Ma depaseste de ce vrei sa apelezi la lentila feminista. La ce iti foloseste sa falsifici istoria?
Panseluta
22 iulie 2010Imperialist’:
„Ma depaseste de ce vrei sa apelezi la lentila feminista. La ce iti foloseste sa falsifici istoria?”
La no. 1, raspunsul e mai simplu decit iti pare: poate pentru ca sunt feneie?? Ti-a trect chestia asta prin minte vreo secunda? In plus, taticul me si-a dorit un baiat, si a fost mofluz cind s-a trezit cu o fata, intimplare foarte comuna, dupa cite stii. Unii barbati isi caspesc nevestele dupa naterea unei fete, In China si in India fetitele sunt ca „piatra din casa” a lui Alecsandri care trebuie dotate ca sa fie maritate. Familiile cele mai sarace aleg sa avorteze fetitele sau sa practice infanticidul. Hecatombe de fetite mor, in felul asta, cu ajutorul sonogramei
Imperialistu'
22 iulie 2010Aha, frustrari personale, it all makes sense now.
Corneliu
22 iulie 2010Iata inca o forma a corectitudinii politice in saitul evz.ro.
http://www.evz.ro/detalii/stiri/iranul-construieste-un-reactor-nuclear-experimental-901468.html#commentAddLink
Delectati-va mai ales cu „comentariile”, publicarea lor libera sub aceasta forma exprimand de fapt ceeace administratorul de acolo nu-si permite (deocamdata) sa faca in mod deschis, lasandu-i sa vorbeasca in locul sau..
Iata un exemplu, scris de unul din vajnicii luptatori agramati:
E drept, nu m-am abtinut sa replic pe limba lor, altfel n-ar fi inteles. Cer scuze cititorilor de aici pentru atunci cand vor intalni cele cateva randuri ale mele.
vlad
22 iulie 2010nu, Corneliu, nici așa nu au înțeles și nici nu vor înțelege. nu-ți irosi timpul și, mai ales, cruță-ți tensiunea
”Toleranța devine o crimă atunci când este aplicată răului” (Thomas Mann)
orice suflet care-și pierde identitatea (în numele multiculturalismului și al toleranței) ajunge o casă de toleranță… pentru ceilalți.
calehari
22 iulie 2010Am sa incerc sa postez un filmulet,in care PAT CONDELL face un rechizitoriu necrutator la adresa….dar sa-l lasam pe el.
Corneliu
22 iulie 2010Re #16 Vlad
Indiscutabil ai dreptate.
Da, lumea a devenit de mult o casa de toleranta, intoleranta cu persoanele care nu vor sa se prostitueze.
Panseluta
22 iulie 2010Imperialistu’ @ 14:
„Aha, frustrari personale, it all makes sense now.”
Ce trist e sa citesc aici, la PB, ca o experienta personala dar care, mi-a devenit clar mai tirziu, era un simptom al unui rau mult mai mare decit viata mea, ti se pare irelevanta. E ca si cum ai spune ca experienta totalitarismului comunist, traita zi de zi de mine si de multi altii, nu conteaza, sau ca experientele cotidiene ale femeilor fortzate sa traiasca sub Sharia Law, despre care PB a scris nenumarate articole, reprezinta doar „frustrari personale”.
Panseluta
22 iulie 2010Thomas Sowell, despre ce conteaza dincolo de organe genitale si hormoni:
On The Right
Rule By Elites Has Been Tried — And Failed
By THOMAS SOWELL
Posted 07:11 PM ET
Many of the wonderful-sounding ideas that have been tried as government policies have failed disastrously. Because so few people bother to study history, often the same ideas and policies have been tried again, either in another country or in the same country at a later time — and with the same disastrous results.
One of the ideas that has proved to be almost impervious to evidence is the idea that wise and far-sighted people need to take control and plan economic and social policies so there will be a rational and just order, rather than chaos resulting from things being allowed to take their own course.
It sounds so logical and plausible that demanding hard evidence would seem almost like nit-picking.
In one form or another, this idea goes back at least as far as the French Revolution in the 18th century. As J.A. Schumpeter later wrote of that era, „general well-being ought to have been the consequence,” but „instead we find misery, shame and, at the end of it all, a stream of blood.”
The same could be said of the Bolshevik Revolution and other revolutions of the 20th century.
The idea that the wise and knowledgeable few need to take control of the less wise and less knowledgeable many has taken milder forms — and repeatedly with bad results as well.
One of the most easily documented examples has been economic central planning, which was tried in countries around the world at various times during the 20th century, among people of differing races and cultures, and under government ranging from democracies to dictatorships.
The people who ran central planning agencies usually had more advanced education than the population at large, and probably higher IQs as well.
The central planners also had far more statistics and other facts at their disposal than the average person had. Moreover, there were usually specialized experts such as economists and statisticians on the staffs of the central planners, and outside consultants were available when needed. Finally, the central planners had the power of government behind them, to enforce the plans they created.
It is hardly surprising that conservatives, such as Prime Minister Margaret Thatcher in Britain and President Ronald Reagan in the United States, opposed this approach.
What is remarkable is that, after a few decades of experience with central planning in some countries, or a few generations in others, even communists and socialists began to repudiate this approach.
vlad
22 iulie 2010pe bune, întreaga istorie a culturii nostre NU este istoria oprimării femeilor. totuși, panseluța, ești o literată, nu se poate să cazi în sofisme de genul acesta – reducționism absolut.
Imperialistu'
22 iulie 2010Uite ca se poate sa cazi in astfel de capcane. Ba chiar, ca urmare a acestei inabilitati de a te feri, poti sa iti insulti si interlocutorii pentru ca nu iti impartasesc opiniile. Desigur, mai tarziu tot tu te consideri lezat de reactia celor pe care i-ai jignit mai devreme. ????
Panseluta
Sigur, ti-a devenit clar ca intreaga istorie este istoria oprimarii femelelor de catre masculi. Ce revelatie! Pentru o astfel de concluzie ai fi primit imediat sprijinul Andreei Dworkin.
Trist e sa insinuezi ca sunt misogin, sa afirmi ca am aceleasi opinii cu musulmanii numai pentru ca nu cred ca barbatii si femeile sunt la fel si sa cataloghezi articolul pe care l-am tradus ca fiind „jenant” pentru ca nu subscrie SF-ului pe care l-ai adoptat din frustrare personala cu propria familie. Da, asta chiar este trist. De scuze nu mai vorbesc, am renuntat sa mai am pretentia de a primi scuze de la cei care ma insulta.
Lex
22 iulie 2010Eu cred ca e vorba de ideologia resentimentului si victimizarii. Uita-te la feministe, ele sunt intradevar cele pline de ura fata de barbati si isi construiesc imaginea de muiere victima a barbatului.
Tot ce au facut barbatii a fost sa-si exercite puterea, nu doar asupra femeilor dar si asupra altor barbati. Istoria nu e opresia femeii, ci conflictului intre barbati, femeile fiind doar niste spectatori, la fel ca si copii.
Femeile acum cersesc in genunchi „drepturi” de la stat care este in esenta o institutie cu calitati masculine, nu vor reusi niciodata sa fie eliberate, fiindca vor sa primeasca, nu vor sa ia.
Cuvintele astea „sexist”, „rasist”, „misogin”, „homofob”, etc nu au nici o incarcatura logica, decat una emotionala. La radacina lor, toate miscarile astea care promoveaza resentimentul – comunism, feminism, egalitarism etc. se bazeaza pe un apel la sentimente.
vlad
22 iulie 2010NOW AVAILABLE
The Post-American Presidency
costin
22 iulie 2010Spiritul vremurilor surprins in cele mai populare stiri asta pe unul dintre cele mai mari situri de pe internet, digg:
*Infierare progresista
*Antiamericanism
*Anticrestinism
*Antisemitism
calehari
22 iulie 2010Pentru ca l-a invitat pe Geert Wilders la Berlin,va fii dat afara din partid.Este vorba de deputatul CDU,Rene Stadtkewitz,care l-a invitat pe Geert Wildwers la Berlin,in data de 2 octombrie,la o reuniune asupra Islamului si a imigratiei.Tot atunci se va discuta si despre creearea INTRNATIONAL FREEDOM ALLIANCE (vezi#7).
Frank Henkel,lider regional al partidului Angelei Merkel,i-a dat un ultimatum,curajosului deputat,anuntandu-l ca daca nu retrage invitatia,va fii dat afara din partid.Rene Stadtkewitz a refuzat sa faca acest lucru,mentionand intr-o scrisoare deschisa,ca in Germania, dezbaterile publice asupra credintei musulmane, se fac cu timiditate si ca ele trebuie sa se concentreze, asupra apararii libertatilor si valorilor crestine.El a aparat drepturile tinerelor femei musulmane care sunt constranse la casatorii aranjate s-au cad victime,”crimelor de onoare”.
Ca raspuns,Frank Henkel,a inaintat o motiune pentru excluderea lui Stadtkewitz,din grupul parlamentar pe motiv ca „se indeparteaza de obiectivele conservatorilor”.Probabil aceste obiective,nedeclarate inca,dar le putem banui,tintesc creearea unui stat musulman in Germania,din moment ce este dat afara din partid,cel ce vorbeste despre”Apararea libertatilor si valorilor crestine”
Nu ne mai mira atunci cand ,prim ministrul David Cameron,anunta ca va interzice „gruparea terorista” ENGLISH DEFENCE LEAGUE !!!!.Declaratia sa a insuflat curaj POLITIEI BRITANICE(vestita pentri viteza cu care o ia la goana din fata manifestantilor musulmani)care „a deschis focul asupra masinii unui lider EDL,spargandu-i cauciucurile,desi aceasta stationa”!!!!.Ocupantii masinii au fost retinuti,ei fiind eliberati ulterior,fara a fii acuzati de ceva.
Ce s-ar mai putea spune? Poate doar vorbele profetice: ” INCEPAND CU UN ANUMIT MOMENT AL EVOLUTIEI SALE,O NATIUNE NU MAI ARE DECAT VOCATIA DE A CAPITULA”
calehari
22 iulie 2010Un ministru al cabinetului britanic declara:Cu voia lui ALLAH,deacum in treizeci de ani,va fi un Prim Ministru care va avea aceeasi credinta cu mine.Desi par incredibile,aceste cuvinte,au fost rostite in cadrul unui discurs,tinut in oct.2008,la „Global Peace and Unity Conference”.Oratorul, nimeni altul decat SHAHID MALIK,individ cu o carte de vizita impresionanta:deputat in parlament din 2005,ministru din iunie 2007 pana in mai 2008,subsecretar de stat din iunie 2009.Discursul tinut de SHAHID MALIK,a fost scos din inregistrarea video a conferintei,el aparand pe Internet,in martie 2009.Am tradus cateva pasaje din discursul sau:Sunt mandru cu ce au realizat musulmanii in aceasta tara dupa 1997.In 1997,noi am avut primul deputat musulman,in 2001 noi am avut doi deputati,in 2005 am avut 4 deputati,CU VOIA LUI ALLAH,in 2009 vom avea 8 deputati musulmani,iar in 2014 vom avea 16 deputati musulmani.IN ACEST RITM TOT PARLAMENTUL VA FI MUSULMAN.Dar vreau sa precizez,in cazul cand sunt ziaristi de fata,ca nu acesta este obiectivul meu.(Sfinte Dumnezeule,ce tupeu!)Sunt increzator, ca Primul Ministru,CU VOIA LUI ALLAH,VA FI,DEACUM IN 30 DE ANI,UN PRIM MINISTRU CARE VA AVEA ACEEASI CREDINTA CU MINE ”
Am gasit filmuletul cu discursul pe un site francez.Imi pare rau ca n-am putut posta si filmul.
Apropos,stie cineva cati parlamentari musulmani sunt acum in parlamentul „MARII BRITANII” ?
costin
22 iulie 2010am adaugat video-ul conferintei lui Bill Lind.
Amartolomeu
22 iulie 2010Corectitudinea politica izvoraste in primul si primul rand din probleme si atitudini etice. Ea poate fi sesizata numai in comportamentul si discursul relativistilor morali, care la o analiza mai atenta nici macar nu pot fi numiti relativisti in sensul tare al termenului, ci in functie de situatie adopta o atitudine relativista sau absolutista moral. In functie de interes.
Exemplu: Clinton impreuna cu sotia la un moment dat au amendat initiativa unui stat american, care in programa de invatamant a propus ideea ca civilizatia americana ar fi superioara multor altor civilizatii de pe glob. In acest caz Clinton a luat o atitudine relativista exclamand clar ca civilizatiile sunt toate egale si ca este incorect politic sa afirmi ca una dintre ele ar fi superioara alteia. Dupa cativa ani un cetatean american a fost condamnat intr/un stat oriental pentru acte de vandalism la 25 de lovituri de bici. Atunci Clinton devenise peste noapte absolutist moral si i-a cerut sefului acelui stat sa comute pedeapsa pentru ca aceasta denota barbarie. Brusc civilizatiile nu mai erau egale, unele dintre ele fiind barbare. La fel si doamna Clinton a acuzat apoi China a fi stat barbar pentru nerespectarea drepturilor omului.
Exista o sumedenie de astfel de exemple care sustin fara echivoc teza ca relativismul moral este o chestiune ce tine in lumea de astazi de interese si nicidecum nu sprijina necodintionat ideea ca valorile morale nu ar preceda existenta umana ci raman la latitudinea comunitatii sa le defineasca. Relativistii devin peste noapte absolutisti daca interesul le-o cere.
Ceea ce doresc sa sustin este faptul ca PC nu „este produsul unui grup de oameni legaţi de o ură cumplită şi are în centrul ei o respingere totală a tot de ceea ce îl defineşte pe om” si nici nu „este un rezultat care îşi are originile în primul război mondial”. Corectitudinea politica este produsul relativismului moral care apare pe filiera pragmatism-existentialism, dar cea generata de dezbaterile specifice de dupa cel de-al doilea razboi mondial.
Vlad M.
22 iulie 2010Dar Amartolomeu, corectitudinea politica chiar isi are radacinile in perioada care incepe la sfarsitul primul razboi mondial si se termina in la inceputul celui de-al doilea. Scoala de la Frankfurt, de ex., exista cu mult inainte de izbucnirea celei de-a doua conflagratii mondiale. Si apoi, mai este conexiunea leninista, una care nu a fost adusa in discutie in prelegerea lui Bill Lind.
Sunt mai multe de discutat… Sa vad daca pot obtine permisiunea din strainatate pentru o traducere.
Mihaela
22 iulie 2010@ 18, panseluţa
Ştiţi ce mă îngrijorează mai mult, ca femeie care mă aflu, dar nu şi feministă, la pachet? Că un număr impresionant de femei ALEG să respecte Sharia Law, în condiţiile în care trăiesc în sânul unor civilizaţii care se proclamă libere, democratice şi nediscriminatorii… Mai mult decât atât, în virtutea CP, statele cu pricina nu pot face NIMIC împotriva acestor manifestări LIBERE, deoarece altfel ar fi considerate intolerante (vezi cazul Franţei sau al Elveţiei). Aş fi curioasă să ştiu ce explicaţii daţi acestui fenomen…
Vlad P.
22 iulie 2010CULTURAL MARXISM: The Corruption of America
http://www.youtube.com/watch?v=gIdBuK7_g3M