Ioan Paul al II-lea este pe drept numit Papă al Iubirii Milostive, Papă al Maicii Domnului, Papă al Libertății, Papa Poloniei, Papa tinerilor, Papa-Filosof, Papa-Comunicator și mai ales Papa care a răpus comunismul de tip sovietic. Nu este o exagerare să fie numit și Papa românilor și al României.

Poate că nici chiar acum, la peste douăzeci de ani de la incredibila sa vizită în România și la o sută de ani de la nașterea lui, nu ne bucurăm destul de faptul că a fost cu noi și că ne-a vorbit cum nu ne-a vorbit nimeni în ultimii zeci de ani. Nu doar că a ținut toate discursurile (în afară de cel adresat corpului diplomatic) și predicile într-o limbă română corectă și frumoasă, aproape fără accent, dar a și arătat că s-a pregătit cu multă atenție înainte de vizită, că este la curent cu detalii din istoria noastră și că ne privește cu delicatețe și exigență, așa cum numai un duhovnic bun o face.

Cuvintele rostite la liturghia greco-catolică din 8 mai 1999 sunt impresionante și acum. Nouă nu ne venea să credem că Papa a venit la noi, iar Sfântul Părinte spunea că el este cel onorat : “Am venit în aceste zile să aduc omagiu poporului român, care în istorie este semn al iradierii civilizației romane în această parte a Europei, unde i-a perpetuat amintirea, limba și cultura. Am venit să aduc omagiu unor frați și surori care au sfințit acest pământ prin mărturia credinței lor, făcând să înflorească pe el o civilizație inspirată din evanghelia lui Hristos; unui popor creștin mândru de identitatea sa, adesea apărată cu mare preț, în chinurile şi vicisitudinile care i-au marcat existența. Astăzi sunt aici pentru a vă aduce omagiu vouă, fii ai Bisericii Greco-Catolice, care mărturisiți de trei secole, prin sacrificii uneori nemaiauzite, credința voastră în unitate. Vin la voi pentru a da glas recunoștinței Bisericii Catolice și nu doar a ei: întregului univers creștin, tuturor oamenilor de bunăvoință voi le-ați oferit mărturia adevărului care îi face liberi.”

Sigur, a fost o mare dezamăgire că Ioan Paul al II-lea nu a putut ajunge la Blaj (din motive absolut artificiale). Am face însa jocul celor care au împiedicat prezența lui acolo, dacă nu am reține ca spiritual el a vizitat Mica Romă: “gândul meu nu poate să nu zboare spre Blaj. Sărut în chip spiritual acel pământ de martiriu și îmi însușesc mișcătoarele cuvinte ale marelui poet Mihai Eminescu, care se referă la el: „Îți mulțumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat să-l pot vedea””. Nu au fost doar vorbe de consolare elegante, pentru că au fost urmate de afirmația (incorecta politic, atunci și acum) a faptului ca la temelia Bisericii noastre stă dorința înaintașilor de a restabili unitatea vizibilă cu Biserica Romei și păstrarea neatinsă a tradițiilor, nu hazardul istoriei sau o combinație politică. Papa a dat ca exemplu de urmat  figurile lui Atanasie Anghel, Teofil Szeremy și Inochentie Micu Klein, pentru dârzenia cu care au apărat “propria identitate culturală de oricine ar fi încercat să o amenințe“, arătând astfel “cum catolicitatea și cultura națională pot nu numai conviețui, dar şi să se îmbogățească reciproc, deschizându-se deopotrivă unei universalităţi care lărgeşte orizonturile şi favorizează depășirea pericolelor de închistare şi închidere în sine… Dovadă a acestei sinteze fecunde este faptul că în Biserica voastră frumoasa limbă română a intrat în liturgie şi că românii greco-catolici au făcut mult pentru reînnoirea intelectuală şi întărirea identităţii naționale”.

Responsabilitatea intelectuală și politică ce decurge din fidelitatea față de Unirea de la 1700 este subordonată sarcinii de ordin spiritual, de a “reînviora speranța în inimile credincioșilor”. Pentru aceasta, Ioan Paul al II-lea ne arăta calea aflării lui Hristos prin “rugăciunea liturgică revenită la frumuseţe şi solemnitate după constrângerile clandestinității, în meditarea asiduă a Sfintei Scripturi, în apropierea de sfinţii părinţi, teologi şi mistici”, și nu în ultimul rand prin educarea tinerilor “în spiritul țelurilor îndrăznețe, ce se cuvin unor fii de martiri“, ca “să rămână pe pământul lor pentru a construi împreună un viitor de prosperitate şi pace; să se deschidă Europei şi lumii; să slujească săracii care sunt icoana lui Hristos; să se pregătească creștinește la angajarea profesională, pentru a anima societatea civilă în onestitate şi solidaritate; să nu evite angajarea politică, dar să se facă prezenți cu acel spirit de slujire de care este deosebită nevoie”.

Nimeni, în afară de Regele Mihai I, nu a vorbit atât de frumos despre România și nu a arătat ca are încredere în români, așa cum a făcut-o Ioan Paul al II-lea. Nu făcut-o pentru că era naiv sau complezent sau slab informat, ci pentru că știa ca duhovnic, ca episcop, ca profesor și ca om bun, că nimeni nu își recapătă speranța dacă este criticat continuu și distructiv, ci dacă este tratat cu respect și demnitate și mai ales dacă îi este arătat Hristos și Maica Sa Sfântă. Speranța și împăcarea în societatea noastră depind în primul rând de fapte de milostenie sufletească și trupească față de cei care au nevoie de ele, așa cum sunt ei acum. Acest lucru l-au făcut înaintașii noștri ca o “turmă mică” de oameni disprețuiți și au reușit astfel să schimbe cursul istoriei.

În România este încă multă sete de Dumnezeu, iar metoda sugerată de Papa Ioan Paul al II-lea, adică sinteza fecundă dintre catolicitatea Bisericii lui Hristos și identitatea națională, este o cale a sfințeniei, care a dat și dă roade pentru că ne ține în credința în Hristos și sub ocrotirea Maicii sale. În momentul actual mai ales, ne poate feri atât de ispitele ateismului de tip bolșevic sau modernist, cât și de instrumentalizarea credinței sau de fetișizarea unor elemente neesențiale ale practicii religioase.

Când a venit în România, Ioan Paul al II-lea nu mai era în forma fizică de la începutul pontificatului său, însă prezența lui a fost absolut impresionantă. Prin întreaga sa atitudine a arătat bunătate, viziune, curaj, curiozitate intelectuală, atenție și respect prin fiecare gest al său, în favoarea acelora cu care s-a întâlnit. Să ne asumăm slăbiciunea cu naturalețea și smerenia lui, să punem în practică îndemnurile lui și, la fel ca el, să fim responsabili față de atitudinile noastre, pentru a putea atinge “țelurile îndrăznețe, care se cuvin unor fii de martiri“.