Articolul de mai jos a fost scris pentru o gazetă ieşeană. Fireşte însă că astfel de români definitivi sunt pe tot întinsul patriei, ba şi dincolo de fruntariile ei.

§

În afară de poeţi, Iaşul geme de români adevăraţi, verzi, rrrromâni pînă la apogeu şi empireu, pînă la orgasm. Iaşul inspiră poezie, cum spune Daniel Corbu (şi votcă, cârcoteam eu şi poetul Bogdan Baghiu), iar imediat după aceasta inspiră idei naţionale. Să nu uităm totuşi că ne aflăm în oraşul descălecării românului total – Corneliu Zelea Codreanu (unii spun că era polonez, pe nume Zelinski, dar eu nu cred). N-apuci să deschizi uşa oricărei crîşme iaşiote, că şi dai peste cîţiva patrioţi os din osul celor care au dat foc în piaţă cărţilor lui Sadoveanu sau care i-au venit de hac lui Petre Andrei (Adrian Marino spune în cartea lui postumă că P.A. s-ar fi sinucis de ruşine, fiind şantajat într-o afacere de amor. Sărmanul, de-ar fi trăit vremurile de azi, s-ar fi lăudat cu chestia asta numită adulter – astăzi un cuvînt uitat, un arhaism – prin toate tabloidele). Gîfîie cîrciumile, berăriile, terasele de atîta patriotism. De la orice masă se poate ridica un astfel de român cu ochii injectaţi orgasmatic, care să te-apuce de guler şi să-ţi vorbească ore în şir de România, de ţara, ţărişoara noastră urgisită, asuprită, de toţi uitată şi neînţeleasă. „De ce nu scrii, mă, de Basarabia, îmi spunea cu ani în urmă la CUI, cu ochii înotînd în lacrimi de duioşie patriotico-alcoolică, un profesor de estetică. E trup din trupul ţării”. El nu putea scrie, că avea ştate vechi de ciripitor la Secu. În fine, Dumnezeu să-l ierte.

În distileria minţilor naţionale se pot deosebi două variante de românism: varianta parastas şi varianta parascovenie. Varianta parşivenie faţă de România nu intră în calcul. Românii totali nu suportă pe parşivii de zeflemişti, care nu se identifică pînă în rărunchi, pînă în viscere cu ţara, care nu se pliază precum colanţii pe formele de relief naţionale pînă îşi pierd ei înşişi forma. Iar dacă aceşti zeflemişti mai şi pun la îndoială calităţile imuabile ale neamului, sunt ameninţaţi de românii definitivi cu ţeapa naţionalismului justiţiar. Noi n-am asuprit niciodată, n-am fost bulangii, dar, după modelul nostru feudal şi criminal – Vlad Ţepeş, putem ucide cu un scop nobil. Să nu care cumva să vrem noi sînge, ehehei! Morţii mamei lor de patapievici, de alinemungii şi lucianboiani, care nu înţeleg spasmul nostru naţional.

În varianta parastas ţara este măreaţă cît încape, o republică măreaţă vatră. I se trec sub tăcere defectele, aşa cum, cu germenii creştini ce ne-au mai rămas, lăudăm un mort chiar dacă va fi fost un ticălos. Vai, exclamă cohortele de profesoare şi coafeze, Nadia, gîgîlicea aceea de fată cu nota zece, sarmalele noastre, Hagi, mititeii, privighetorile, caltaboşii, căcălica noastră naţională. Vai, exclamă româncele verzi măritate prin Arizona dreaming şi la dracu-n praznic ce barabule erau pe la noi, ce cepe, ce ce-puţe, ce veveriţe, nu negre ca alea de prin America. Şi urmează lacrimi şi micţiuni înduioşate în chiloţei. Asta e, ne înduioşăm repede. Gintă latină, ce vreţi! Dreptu-i, ne înduioşează repede destinul nostru, „notre patrie heroique et martyre”, dar imediat după aceea putem înjura ţara, dacă nu se aprind chibriturile sau dacă pierde „naţionala” la fotbal. Ne iubim limba naţională „pă sticlă”de dăm în bîlbîială, dar o vorbim şi o scriem asemeni chivuţelor, de te-apucă plînsul. Ne batem în piept cu Eminescu, dar îl receptăm ca pe un fel de erou de telenovelă. Suntem creştini, supracreştini, chintesenţă de creştini, dar avem cel mai mare număr de ghicitoare şi vrăjitoare din Europa la mia de locuitori.

România parascovenie e mai ceva! Noi suntem buricul sau danpuricul pămîntului, avem un destin fără seamăn pe lume. Savanţi în adidaşi ne arată la Codul smintiţilor lui Oreste ori prin reviste parcă scrise de Vanghelie că polul magnetic, spiritual, duhovnicesc al lumii e pe undeva prin Vrancea ori pe la Roşia Montană. „Pe aici pe undeva este polul magnetic, un adevărat axis mundi pe pământ românesc.La aceasta contribuie şirzăcămîntul uranifer de la Soveja (nu întâmplător aici a fost descoperită esenţa culturii româneşti – Mioriţa), care poate fi descris, în esenţă, ca un zăcămînt dispers cu grad scăzut de mineralizare combinat cu eflorescenţe de tip filon, cu concentraţie mare de minereu, aceste filoane fiind dezvoltate pe distanţe mari şi care mai au o caracteristică, în zonele de contact încrucişate avînd concentraţii imense de minereu, aşa-numitele vîltori” (am citat dintr-un individ, şi sunt destui, de pe internet).

Avînd acest dat ancestral, noi avem un viitor măreţ şi vom lupta pînă la capăt cu toţi şi cu toate, atâta timp cât nu ne vor frânge săbiile, îi vom spârcui cu ele şi ne vom bate pentru ultima brazdă de pământ. Iar dacă ne vor lua săbiile, îi vom sfârteca cu paloşele (iertaţi cacofonia); iar dacă ne vor lua paloşele, îi vom hărtăni cu cuţitoaiele şi cu culişerele de la stâni; iar dacă ne vor lua şi pe acestea, îi vom ciocârti cu briştele; iar dacă ne vor lua briştele, îi vom înţăncuşa cu ţâuiecele; de ne vor lua şi pe acestea, le vom da poace cu mânurile; iar de ne vor ciumpăvi de acestea, le vom trage şuturi în fund cu picioarele; iar de ne vor reteza şi pe acestea, îi vom înjura ca la uşa cortului, ca valahul de pe ţeapă, vom rânji la ei şi le vom arăta limbile; iar de ne vor scoate dinţii, ne vor tăia buzele şi limbile, ne vom pârţâi cu dispreţul nostru suveran; iar dacă nu vor suporta pârţurile noastre suverane şi ne vor omorâ, vom putrezi pe câmpuri şi le vom polua mediul ambiant; iar dacă vor pune filtre ecologice să nu-l poluăm, le vom înfunda filtrele…

Aşa ne vom bate pentru acest pământ bun şi frumos. Toţi, până la ultimul, mai bine zis până la penultimul, că şeful trebuie să rămână în viaţă.