Părinţii noştri vorbeau cu foarte multă afecţiune de Paul Lăzărescu. Prietenia lor de mulţi zeci de ani nu a cunoscut nicio umbră. Şi mama şi tata spuneau despre el că e „un băiat foarte bun”, curat, statornic şi sensibil. Ca și părinţii mei, era un foarte mare iubitor de flori şi de animale, mai ales de câini. Sandy a noastră s-a urcat pe genunchii lui de la începutul vizitei şi bineînţeles că mica ei obrăznicie a fost apreciată şi răsplătită cu mângâieri şi atenţie.

Paul Lăzărescu a participat împreună cu tata la organizarea primei mari manifestaţii anticomuniste din Estul Europei, de la 8 noiembrie 1945. În 1947, fusese reţinut, ca şi mama, în grupul de studenţi cu a căror viaţă se juca Vîşinski atunci când i-a cerut Regelui Mihai să abdice. A fost condamnat apoi, împreună cu tata, Victor Coconeţi, Adrain Marino, Mihai Tarţia, Cicerone Ioniţiu, în procesul mare al Tineretului Universitar Naţional Ţărănesc (TUNŢ). (În 1947, a mai existat o reţinere administrativă a TUNŢ-iştilor, de „numai” câteva luni, pentru răspândire de manifeste.)

Ca şi tata, Paul Lăzărescu vorbea foarte puţin, însă avea mult umor şi spunea clar şi la nevoie cu tărie ce avea de spus. Avea o minte foarte ageră şi o memorie excelentă. Deşi la prima vedere părea prea blând, era un foarte bun organizator, pentru că era ordonat, calm, tenace, avea o viziune clară  şi cunoşitea bine oamenii. În 1990, în condiţii asemănătoare celor din 1946, a condus reluarea publicării ziarului „Dreptatea” al PNŢ şi a format primii tineri ziarişti postdecembrişti normali, fără reflexe comuniste. „Dreptatea” condusă de Paul Lăzărescu a fost un mare succes, un ghimpe în coasta lui Iliescu, în primul rând pentru că era fidelă liniei politice a lui Iuliu Maniu şi spiritului lui Nicolae Carandino. Ca demn continuator al unor mari ţărănişti şi fost director al „Dreptăţii”, Paul Lăzărescu era revoltat de schimbarea radicală a mai întâi liniei ziarului şi apoi a întregii politici a partidului, prin metodele necinstite folosite de trădătorii recenţi, ai căror exponent vremelnic este Aurelian Pavelescu.

Chiar dacă nu era optimist în legătură cu evoluţiile de la noi, Paul Lăzărescu nu s-a plâns niciodată şi a continuat să se dăruiască cu generozitate politicii autentic ţărăniste. A făcut aceasta nu doar din respect pentru un trecut de realizări şi de jertfe, ci pentru că era convins că adevărul despre Iuliu Maniu şi PNŢ sunt necesare românilor de acum.

Astfel, a îngrijit un volumul „Rezisteţa – prima condiţie a victoriei” (Editura Fundatiei Pro, 2000) ce cuprinde o selecţie de articole publicate în „Dreptatea” de Nicolae Carandino şi memoriile din închisoare ale lui Carandino „Nopţi albe şi zile negre” (Editura Academia Civică, 1917). De asemenea, a redactat notele şi comentariile la „Armistiţiul din 1944 şi implicaţiile lui” de Corneliu Coposu. Deşi  nu are dimensiuni mari, cartea e foarte importanta prin subiectul abordat şi prin contribuţia unică a lui Paul Lăzărescu, care, pe lângă note, dă şi un răspuns elegant, precis, dur şi cu vervă (pag. 252-267) mistificărilor despre 23 august 1944, emise de un anume Constantin Corneanu, care acum caţiva ani rostogolea clişeele cu „graba Opoziţiei,” „eroarea politico-militară”, „telegrama de la Stockholm” etc. etc.

Ne despărţim de Paul Lăzărescu cu inima foarte grea. Rămăsese ultimul reper care făcea parte din lumea ţărăniştilor adevăraţi ai copilăriei noastre.

Suntem mai singuri şi mai vulnerabili fără el. Ne rugăm pentru el și nădăjduim din tot sufletul că se bucură împreună părinţii noștri şi cu toţi prietenii lor de lumina Învierii. Dumnezeu să îl răsplătească şi să îi facă parte cu drepţii!

un articol de Anca Cernea și Mihaela Bărbuş

interviuri ILD cu Paul Lazărescu:

•  Paul Lăzărescu: Era prima dată când s-a vorbit de o manifestaţie atât de mare împotriva comunismului

• Paul Lăzărescu, un martor al istoriei: Se vorbește prea puțin despre Iuliu Maniu