Mircea Mihăieș: „Suflete de KGB-iști” – Redefinind conservatorismul drept ceea ce nu e, stângiștii l-au așezat în categoria ideologiilor nefrecventabile

2

Campusuri de concentrare

V-ați întrebat vreodată de ce în limbajul acuzator al corectitudinii politice abundă mai nou sintagma „ultra-conservator”? De ce simt nevoia comisarii ideologici din campusurile occidentale – și imitatorii lor slugarnici, inclusiv de la noi – să adauge un calificativ cu valențe dezonorante unui cuvânt care, în sine, nu conotează nici extremismul și nici primitivismul politic și social?

Definiția din Encyclopedia Britannica e cât se poate de clară: „O doctrină politică în care accentul cade pe valoarea instituțiilor și a practicilor tradiționale. […] Conservatorii sprijină instituțiile și practicile care au evoluat treptat și sunt o manifestare a continuității și stabilității“. Rezultă indubitabil că inamicii conservatorismului sunt vrăjmași ai „continuității și stabilității”. Conservatorii cred în evoluție treptată, ceilalți – în ruptură și haos. Ține de sănătatea noastră mintală de a opta pentru o viziune sau alta.

Că noul produs lexical are un scop infamant e limpede. Procedeul e caracteristic comportamentului extremei stângi, bazat pe virulență lingvistică, invectivă și dispreț față de adversarul real sau imaginar. Din acest motiv, aluziile la defecte fizice, la apartenența socială, politică sau etnică, la vârstă ori sex abundă în discursul lor. N-am auzit încă de lupte împotriva obiectivelor civile inițiate de vreun conservator, pe când limbajul stângii extreme e alcătuit din serii nesfârșite de incitări la violență, mesaje belicoase și tehnici de luptă ce vizează nimicirea celor ce au alte opțiuni sau diferă prin comportament. Brutalitatea e o armă pe care, în condiții prielnice, comuniștii o folosesc fără ezitare – așa cum cer diversele manuale de „gherilă urbană”, veritabile ghiduri ale morții elaborate de dezaxați inspirați de Marx, Engels și Lenin.

Evident, cuvântul „ultra” nu e ales la întâmplare. El trimite la galeriile de fotbal violente, fanatizate de ură față de adversari, la bătăușii care incendiază și folosesc bâtele, cuțitele ori chiar armele de foc pentru a-și regla conturile cu susținătorii altor echipe. Așa după cum se știe din campionatul italian de fotbal (Italia fiind țara de origine a fenomenului), mișcările „ultras” sunt animate de o ideologie fascistă, manifestată prin cântece și sloganuri împrumutate din epoca mussoliniană. Încă din anii 1970, adepții clubului S.S. Lazio din Roma s-au aflat (și se află încă) între promotorii agresivi ai extremismului.

Prin urmare, atașarea elementului de compunere „ultra” substantivului „conservator” are o țintă precisă: ponegrirea unui curent de gândire cât se poate de onorabil, de rațional și de legitim. Pe șleau spus, orice „conservator” e, automat, un fundamentalist și un fascist. Nimeni nu-și pierde vremea să analizeze dacă între o noțiune și alta există o fărâmă de compatibilitate. De îndată ce a fost pusă, eticheta a și început să funcționeze. Cine să-și bată capul să demonstreze că fascismul aparține extremei stângi, în timp ce conservatorismul poartă marca dreptei moderate? Important e ca formula să fie înghițită pe nemestecate și livrată, apoi, ca adevăr incontestabil. Ca în orice scamatorie, și aici „nebăgarea de seamă și rapiditatea de mână” induc sentimentul că e vorba de o concepție retrogradă și periculoasă, care trebuie anihilată conform preceptelor din tratatul de terorism al lui Carlos Marighella, Mini-manual de gherilă urbană: violent, fără milă și fără vreo remușcare: „Mai bine să greșești acționând decât să nu faci nimic de frica de a nu greși. Nu există război de gherilă fără inițiativă”.

Și iată că, de câteva decenii, extrema stângă acționează. Activismul ideologic comunist nu are scrupule în a-și alege sursele de inspirație. Ideea de bază a lui Marighella a fost să mute mișcarea teroristă din mediul rural în cel urban. Metoda de luptă consta în crearea de grupuri de patru sau cinci persoane care provocau incendieri și explozii pentru a înspăimânta populația și a stârni haos. Ideologii din campusuri și media nu au ajuns încă în această fază. Țelul lor e, deocamdată,  compromiterea și amuțirea celor care i-ar putea combate și instituirea unei stări de isterie la nivelul societății. În deruta și dezordinea create, ei ar urma să preia nestingheriți puterea, impunându-și politica extremistă. Cei care privesc cu amestecul întotdeauna păgubos de detașare și scârbă astfel de evoluții devin complici ai fanaticilor.

Stângiștilor le-a fost greu să denigreze conservatorismul prin ceea ce este el cu adevărat – o perspectivă echilibrată, ponderată, rezonabilă asupra vieții –, așa că l-au mutilat adăugându-i o marcă ce trimite la extremism, existentă doar în mintea lor descompusă de ură. În sine, conservatorismul e o ideologie a echilibrului, greu de atacat altfel decât prin recursul la defăimare sistematică. Redefinindu-l drept ceea ce nu este, el a fost așezat în categoria ideologiilor nefrecventabile. În schimb, nu e nevoie să adaugi comunismului ori socialismului (ca și fascismului și nazismului) nicio particulă pentru a le identifica extremismul.

Știu că unii vor sări ca arși pentru că am pus pe același plan comunismul și socialismul. N-am făcut decât să-l urmez pe Marx, pentru care termenii erau interșanjabili. Pentru Lenin (vezi Stat și revoluție), socialismul era considerat prima fază a devenirii societății comuniste. În acest sens, comunismul și socialismul sunt ultra prin definiție – adică extracte de radicalism și terorism, susținute de un eșafodaj de minciuni și manipulări. Așadar, ultra-comunism e și tautologic, și irelevant: comunismul este ceea ce n-a ascuns niciodată că este: ideologia resentimentului, a represiunii și violenței statale, a abuzului ca metodă de conducere politică, a autoritarismului contondent, a totalitarismului, a suprimării libertăților și a intelecto-fobiei.

Dicționarul mai afirmă ceva: „Conservatorii sunt sprijinitorii instituțiilor și practicilor care au evoluat treptat și sunt manifestări ale continuității și stabilității. Datoria guvernului e să fie slujitorul, nu stăpânul formelor de existență existente.” Această definiție subliniază caracterul anti-utopic al conservatorismului. Fundamentul acestuia constă în evaluarea realistă a stărilor de fapt, în refuzul minciunii și în respingerea manifestărilor care vizează prăbușirea sistemului social. Comparați „viitorul de aur” al comuniștilor (un viitor cu atât mai îndepărtat și mai improbabil, cu cât partidele comuniste s-au aflat timp mai îndelungat la putere) cu pragmatismul și realismul de tip conservator. Faptul că adepții corectitudinii politice atacă atât de feroce conservatorismul e un semn clar că acesta e născut dintr-o concepție sănătoasă despre lume.

În ultimii ani, în campusurile occidentale inventarea și vânarea de „vinovați” a atins paroxismul. Atunci când ei nu există, sunt inventați. Am descoperit un asemenea caz, suprarealist în conținut și halucinant prin metode, în cel mai recent număr al revistei „Vanity Fair” (ce altceva să citească un „ultra-conservator“ înrăit ca mine, decât publicații unde se lăfăiesc PC-ul, Woke-ul, Critical Race Theory-ul, #MeToo-ul și alte delicate excrescențe ale ideologiei extremstângiste?).

E vorba de situația de șah-mat în care s-au trezit implicați un fost profesor de la Philips Exeter Academy și una din studentele lui de-acum patruzeci de ani. Lucrurile s-ar fi petrecut în primăvara lui 1982. Abordat de conducerea actuală a instituției, profesorul, care atunci avea 38 de ani, a admis că ar fi „îmbrățișat și sărutat” în subsolul instituției o studentă de 17 ani, pe nume Nancy Jo Sales.

Întâmplător sau nu, Nancy Jo Sales e o scriitoare americană de mare succes, autoare de bestseller- uri care au fost și ecranizate. A colaborat la reviste faimoase precum „Vanity Fair“, „New York“, „Harper’s Bazaar“. E prietenă din copilărie cu Woody Allen. Profesorul incriminat, David Weber, a fost timp de patruzeci de ani unul din cei mai iubiți dascăli ai instituției de unde s-a pensionat în 2008. În urma mărturisirii făcute, conducerea colegiului i-a retras titlul de „emeritus” și i-a interzis accesul în campusul liceului din New Hampshire.

Până aici, lucrurile sună ca un episod clasic din seria #MeToo. Partea stranie, chiar șocantă, e că victima, Nancy Jo Sales, a negat cu vehemență că respectiva întâmplare ar fi avut loc vreodată. Contactată de directorul lui Exeter, ea a respins indignată acuzația, făcând un portret plin de căldură al fostului ei profesor. Într-un articol din „Vanity Fair“, Sales scrie: „Nu-mi aduc aminte ca Weber să fi făcut față de mine vreodată un gest nepotrivit. I-am comunicat acest lucru lui Rawson [directorul lui Exeter], precum și Cristinei Palmer, directoarea administrativă, și unui ofițer de la poliția din Exeter. În ciuda repetatelor mele negări, cei de la Exeter au continuat cercetarea lui Weber, iar ulterior au expediat emailul care i-a distrus reputația.”

Să precizăm că Nancy Jo Sales nu e o gospodină pudică și amnezică. Nu s-a ferit să scrie despre aventurile ei erotice, menționând și că a fost violată când avea 14 ani. Nu exista, așadar, niciun motiv să ascundă comportamentul reprobabil al fostului magistru. De altfel, după terminarea școlii nici n-au mai păstrat legătura. Trebuie subliniat că el nu mai fusese implicat niciodată în vreun scandal asemănător, fiind considerat un profesor model. Rămâne însă evidența că Weber și-a mărturisit păcatul inexistent și că Academia Exeter a luat contra lui măsuri punitive, în urma unui denunț mincinos. După expresia unui jurnalist american, actualii administratori ai universităților au „suflete de KGB-iști”, instituind metode inimaginabile de supraveghere și reglementări absurde ale interacțiunilor umane.

Nimic din toată această istorie nu poate fi explicat rațional. Ea e generată de atmosfera de teroare, nebunie, isterie, frică și sete de răzbunare din campusurile americane, unde, ca în lagărele lui Stalin și Hitler, victimele mărturisesc fapte pe care nu le-au comis niciodată. Restul e corectitudine politică.

Mircea Mihăieș

SURSA   România Literară

Articolul a fost publicat în revista ”România literară” și este preluat cu acordul autorului.

Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

 
Print Friendly, PDF & Email

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here