O analiză de Barry Rubin, unul dintre puținii comentatori specializați în Orientul Mijlociu care nu reciclează marote progresiste… gen New York Times, de exemplu.

Iată cum elitele sunt consternate de Orientul Mijlociu

Barry Rubin

Noul război între Hamas și Israel are o mulțime de lecții importante pentru diplomația internațională și politica a SUA de astăzi. Se arată încă o dată faptul că o țară, mai ales una care se confruntă cu un adversar ostil ce nu poate fi placat prin cuvinte sau compromisuri, are opțiuni limitate. Și atunci, într-un astfel de caz, un guvern trebuie să facă ceea ce trebuie să facă.

Un factor important pentru problema occidentală de înțelegere a realităților internaționale este admirabil rezumat intr-un editorial din New York Times despre subiect: „Nicio țară nu ar trebui să îndure atacurile cu rachete pe care Israelul le-a îndurat din partea militanților din Gaza, cel mai recent in ultimele patru zile. Întrebarea este cum să-i oprească definitiv.”

Răspunsul la această întrebare este simplu de înțeles, chiar daca mai puțin ușor de pus în aplicare. Atacurile pot fi oprite numai dacă Hamas este îndepărtat de la putere și înlocuit, având în vedere circumstanțele actuale, de către Autoritatea Palestiniană (AP). Bineinteles că AP nu este un mare câștig, dar e un obiectiv rezonabil pentru ceea ce este adesea menționat drept „comunitatea internațională”.

Da, Hamas a câștigat alegerile din 2007, dar apoi a organizat o lovitură de stat violentă și a eliminat opoziția, guvernând astfel ca o dictatură impusă. Ea nu are nicio bază legală, deoarece Hamas nu a acceptat niciodată acordurile de la Oslo. Hamas este de asemenea și un grup terorist, care proclamă zilnic nu numai împotrivire față de existența Israelului, dar și pledează (și îi educă pe copiii din Gaza) pentru înfăptuirea unui genocid împotriva tuturor evreilor.

Asadar răspunsul la întrebarea din New York Times este deconcertant de simplu, nu-i așa? Desigur, acest răspuns nu este ceea ce ziarul are în gand. În schimb jurnaliștii și persoanele care gândesc similar prezintă următoarea listă:

• Israelul ar trebui să negocieze cu Hamas.

Idee bună, dar una imposibilă, deoarece lideri politici din Occident, cadre universitare și jurnaliști adesea nu iau în serios un factor important: ideologia. Hamas chiar intenționează ceea ce declară, este dedicat continuării violenței pentru mulți ani deoarece crede că poate obține victoria definitiva, și este indiferent la sacrificiile propriului popor. Deci, în acest caz, negocierile nu sunt o opțiune.

• Nu ar fi război dacă ar exista un tratat de pace cuprinzător între Israel și palestinieni.

De fapt, chiar în cazul în care un astfel de acord ar fi realizat – ceea ce este imposibil, deoarece AP nu îl va face – Hamas ar intensifica atacurile, într-o încercare de a distruge acordul.

AP nu ar putea parafa o înțelegere care să-i includă pe cei 40% dintre palestinieni care trăiesc în Fâșia Gaza. In acest caz Hamas ar încerca să răstoarne Autoritatea Palestiniană în Cisiordania și ar putea reuși chiar. Apoi Hamas, probabil împreună cu membri AP care s-ar alia cu Hamas, ar avea la dispoziție un stat pe deplin suveran de care s-ar folosi ca o platformă pentru un război de genocid împotriva Israelului.

O parte a problemei constă în faptul că Occidentul nu este pregătit psihologic pentru a face față unor fanatici, oameni care nu măsoară echilibrul de forțe înainte de declanșarea unui război și care sunt indiferenți la suferința propriilor civili. Occidentalii au tendința de a utiliza un etalon materialist: organizarea de alegeri, necesitatea a se guverna, un standard de viață mai ridicat și mai multă educație îi vor face pe oameni mai moderați. Problema este că acest lucru a fost încercat în Orientul Mijlociu – este încercat si în prezent – și nu funcționează.

• Israel ar trebui să tacă și să permită Hamas să atace oricând poftește, sau să riposteze doar cu forță minimală.

Acest concept este adesea implicit în reportajele despre conflictul israeliano-palestinian, ca în articolul dintr-un ziar prestigios în care se spunea că uciderea șefului militar Hamas de către Israel, a cărui sarcină era să plănuiasca atacuri teroriste asupra israelienilor, amenință să genereze o criză regională.

O cunoștință de-a mea s-a lăudat că nimeni din țara ei europeană nu sprijină Israelul. Asta înseamnă, desigur, că toti concetățenii ei sprijină pe Hamas. Dar dacă s-ar spune că ei sprijină de fapt doar populația din Gaza? Ar fi ca și cum cineva ar spune, în perioada celui de-al doilea război mondial, că se opune raidurilor aliate de bombardament deoarece sprijină poporul german. Simpatia față de civili este ușor de înțeles; violența și victimele sunt o tragedie. Însă la rădăcina acestei tragedii se află un regim care își prigonește propriul popor și declanșează un război.

Astfel, având în vedere faptul că nu dorește să reocupe Fâșia Gaza și să guverneze (deși una dintre acuzațiile aruncate împotriva Israelului este că acesta încă ocupă Gaza!), Israelul are opțiuni limitate. Cea mai buna este să împiedice sosirea în Gaza a oricărui fel de material ce poate fi folosit pentru război și să raspundă militar după cum este necesar pentru a obține mai mulți ani de pace relativă. Asta înseamnă, conform eufemismului celor de la New York Times, că Hamas respectă adesea acordurile de încetare a focului – adică timp de câteva minute până la reînceperea atacurilor cu mortiere, rachete și incursiuni peste graniță, înfăptuite de proprii membri sau alte grupări de care se folosește pentru continuarea agresiunii.

Alt aspect al problemei constă în situația externă. Egiptul este condus de un regim al Frăției Musulmane. Gaza este guvernată de un regim al Frăției Musulmane. Se observă un model aici? Ceea ce temperează situația deocamdată e faptul că guvernul egiptean nu dorește o confruntare care pe care la momentul de față.

Doar cu câteva ore înainte de începerea războiului Egipt a primit o promisiune de ajutor din partea Uniunii Europene, în valoare de 6 miliarde dolari. Acest lucru reprezintă, desigur, un efort nobil de a-i ajuta pe oamenii din Egipt, deși pune, de asemenea, miliarde de dolari în mâinile extremiștilor anti-occidentali și antisemiți. Poate că acest ajutor îi va modera, dar mai probabil este că îi va întări.

În ceea ce privește Statele Unite, aceastea susțin Egiptul, dar sprijină de asemenea și pe Israel. Deci SUA va încuraja o încetare a focului și probabil că după câteva zile va exista o încetare a focului. Hamas o va respecta „parțial”, până la data viitoare când va decide să atace Israelul.

Poate că la acel moment salafiştii din Egipt vor fi gata de luptă, iar regimul Frăţiei va trebui să stârnească isteria pentru a-l ajuta să transforme ţara în mod fundamental şi să distragă atenţia de la dictatură şi eşecurile interne.

Aşadar, lecţia acestui nou război din Gaza este faptul că regimurile teroriste trebuie sムfie înlăturate de la putere. Ύn caz contrar ele vor continua să provoace război, terorism şi instabilitate. Dacă excludem această opţiune, singură alternativă constă în conflicte periodice, cum ar fi ce se întâmplă acum în Fâșia Gaza.

Poate Israel să reziste în această situaţie? Desigur, acesta este cadrul de principiu în care a existat şi prosperat timp de 64 de ani. Este de preferat? Desigur cムnu. Ce va face lumea pentru a îmbunătăţi situaţia? Nimic.

Ce ne spune comportamentul Hamas despre ceilalţi islamişti aflaţi la putere în alte ţări? Multe, mai ales după ce luăm în considerare răbdarea şi subtilitatea din partea unor regimuri precum cele din Sudan, Egipt, Tunisia, Liban, Iran, Turcia, şi, probabil în curând, Siria.

Am spus mai sus că lecția din Fâșia Gaza este faptul că regimurile teroriste și radicale ar trebui să fie înlăturate de la putere. Este de la sine înțeles că acestea nu ar trebui să fie ajutate sa ajunga la putere de către Occident, în primul rând. Din păcate, aceasta este o lecție pe care administrația Obama încă nu o înțelege.

În original:
Here’s How — As With This Israel-Hamas War — Western Elites Are Baffled by the Middle East