Acesta este un raport secret al CIA privitor la rolul politicii sovietice în declanșarea Războiului de (cinci?) Șase Zile, precum și la dezvoltările ulterioare datorate implicării sovietice în zonă. Raportul a fost emis pe data de 16.03.1970 și a fost declasificat recent. Fragmentele cenzurate sint marcate cu (…)

În primul episod a fost prezentată contribuția esențială a URSS la lanțul de evenimente care a dus la declanșarea Războiului Arabo-Israelian din 1967. Rapoarte false despre intenția Israelului de a ocupa Siria, promisiuni ferme -dar vagi – de suport din partea URSS în caz de război au condus la declanșarea unei întreceri de radicalism, atacuri și provocări la adresa Israelului din partea UAR și a Siriei. Îndepărtarea forțelor ONU din Penisnula Sinai, concentrarea forțelor egiptene la granița Israelului și apoi închiderea Golfului Aqaba pentru traficul maritim israelian au fost evenimentele care au umplut paharul.

RĂZBOIUL DE ȘASE ZILE ȘI URMĂRILE IMEDIATE

IZBUCNIREA RĂZBOIULUI
Israelul atacă; URSS reacţionează
Atacul Israelului asupra UAR s-a produs în dimineaţa zilei de 5 iunie 1967. Surpriza a permis forțelor aeriene israeliene să elimine practic toată flota aeriană egipteană la sol, iar forțele israeliene au avansat fără mari probleme în Sinai şi Fîşia Gaza. Pînă pe 6 iunie forțele israeliene au ajuns aproape de Suez; pe 7 iunie au capturat Sharm ash-Shaykh, şi pe 8 iunie Israel raporta controlul complet al Peninsulei Sinai. Războiul cu Iordania a început mai tîrziu, în după-amiaza zilei de 5 iunie. După ce forţele Iordaniene au ocupat sediul ONU din Ierusalim, Israelul a lansat atacuri aeriene şi la sol de-a lungul liniei de armistiţiu. Forțele israeliene au măturat teritoriul pînă spre rîul Iordan. Israelul a distrus practic forţele aeriene siriene pe data de 5 iunie, dar nu a pornit atacul la sol împotriva Siriei pînă pe 9 iunie; la data încetării focului cu sirienii, forţele israeliene au pătruns circa 10 mile în Siria şi au ocupat Înălţimile Golan.

Organele de presă sovietice au fost, de asemenea, luate prin surprindere și au continuat cu temele de propagandă de dinainte de război. Pe 5 iunie Izvestiya şi TASS acuzau în cor că Johnson şi Wilson, la recenta conferinţă de la Washington (Întîlnirea Johnson-Wilson se încheiase pe 3 iunie.), au elaborat o strategie anti-UAR şi că aceștia au incitat Israelul. În acea după-amiază, într-o emisiune de la Moscova în limba arabă au declarat că Israelul nu ar fi atacat fără instigarea SUA, că arabii erau gata să răspundă imperialiştilor, şi că arabii nu sînt singuri în lupta lor. Cîteva ore mai tîrziu, într-o versiune în limba franceză a aceluiași comentariu emis pentru statele din Maghreb, a fost adăugat următorul paragraf:

Așa cum a fost subliniat recent în guvernul sovietic, inițiatorii vor trebui să înfrunte nu doar puterea unită a ţărilor arabe, dar şi răspunsul ferm la această agresiune din partea URSS şi a celorlalte state iubitoare de pace.

Comentariul nu a intrat în amănunte, lăsînd vagă ameninţarea intervenţiei sovietice.

O declaraţie a guvernului sovietic a fost emisă tîrziu pe data de 5 iunie și a fost și mai vagă. Cerea Israelului să stopeze imediat acţiunile militare şi să se retragă în spatele liniei de armistiţiu și afirma că guvernul sovietic îşi rezervă dreptul de a lua toate măsurile necesare. Făcea un apel la ONU să condamne acţiunile Israelului şi să încerce să reinstaureze pacea în Orientul Mijlociu.

Aceste declaraţii dezvăluie teama sovieticilor de a deveni implicați militar. (…) Dar acţiunile lor sugerează că acest lucru nu era o alternativă serioasă în acest moment. (…), Probabil, pentru două motive – pentru a se asigura că nici o confruntare accidentală cu Statele Unite nu a avut loc şi pentru a încerca să oprească războiul, pe care au realizat imediat că arabii pot să îl cîştige.

Acuze de implicare ale SUA și ale Marii Britanii
Reţinerea sovietică a fost demonstrată, de asemenea, de reacţia Moscovei la acuzele arabilor că Statele Unite şi Marea Britanie ar fi participat efectiv la atacurile aeriene împotriva UAR. (…)

Implicaţiile acestei acuze pentru sovietici ar fi putut fi grave, în cazul în care, în fapt, făcuseră un angajament de a ajuta în cazul unei intervenţii efective a SUA. Sovieticii nu au acceptat niciodată oficial acuzaţia de participare a SUA ca fiind valabilă, deşi presa sovietică a repetat, în mai multe rînduri, acuzele. (O emisiune cu difuzare internă din 6 iunie a repetat declaraţia Comandamentului Arab care susținea că are dovada participării Occidentului. Nu mai tîrziu decît pe 11 iunie, un comentator sovietic a declarat că deși SUA încerca să nege rapoartele de participare, faptul rămînea că în ajunul războiului, portavioane americane și britanice au trecut prin Suez şi au staţionat în Marea Roşie, de unde avioanele lor „acopereau spațiul aerian al Israelului”) (…). Conform rapoartelor, în timpul vizitei lui Boumediene la Moscova din 12-14 iunie, sovieticii au subliniat că avioanele SUA nu au participat la războiul arabo-israelian şi l-au rugat să-i transmită această informaţie lui Nasir. (…) Sovieticii încercau în mod clar să scape de ceea ce ei simţeau a fi un efort din partea arabilor de a-i atrage în război.

Sovieticii îndeamnă la acceptarea acordului de încetare a focului
Au fost raportate conversaţii agitate care ar fi fost avut loc între sovietici şi egipteni, după izbucnirea războiului – la Cairo între Nasir şi Pozhidayev şi la Moscova între Ghaleb şi liderii sovietici. Egiptenii cereau ca sovieticii să înlocuiască imediat forţele lor aeriene distruse, dar li s-a răspuns că nu existau piste de aterizare, aerodromurile fiind de asemenea distruse. Ca răspuns la acuzaţia egipteană că sovieticii i-au părăsit la greu, sovieticii le-au spus că s-au angajat să îi sprijine doar împotriva Statelor Unite – nu și împotriva Israelului. (…) sovieticii au decis la scurt timp după ofensiva israeliană că un acord imediat de încetare a focului ar trebui să fie acceptat, deoarece poziţia arabă nu era catastrofală pentru moment. Ei vedeau că egiptenii nu mai puteau răspunde cu succes, nemaiavînd avioane; cu toate acestea, Nasir nu a acceptat acest raţionament şi a lansat o contra-ofensivă, care a eşuat.

Sovieticii, pentru o scurtă perioadă de timp, au refuzat să accepte o rezoluţie simplă de încetare a focului înaintată la ONU şi au cerut în schimb adoptarea unei rezoluţii care să combine un acord de încetare a focului cu cererea de retragere a trupelor pe poziţiile de dinainte de război. Israelul a refuzat să accepte această condiţie, iar UAR refuza să accepte un acord de încetare a focului fără ea. La 6 iunie, ministrul adjunct de externe sovietic, Semenov, a ordonat reprezentantului sovietic la ONU, Fedorenko, să accepte acordul simplu de încetare a focului, în ciuda poziţiei arabe. Cu toate acestea, UAR nu era încă pregătit să accepte şi Consiliul de Securitate a adoptat în unanimitate o rezoluţie simplă de încetare a focului fără aprobarea egipteană.

În următoarele două zile, sovieticii aparent au încercat să convingă UAR să accepte rezoluția simplă de încetare a focului, deşi încercau, de asemenea, să promoveze și o încetare a focului cu condiţii. (…)

La data de 7 iunie, un purtător de cuvînt al Ambasadei UAR din Paris a spus că Egiptul a respins rezoluţia ONU care cerea o simplă încetare a focului. Sovieticii au cerut o întîlnire imediată a Consiliului de Securitate în acea după-amiază şi a propus o a doua rezoluţie de încetare a focului, care făcea pur şi simplu apel la guvernele implicate să înceteze focul la orele 20:00 GMT în acea seară. Rezoluția a fost adoptată în unanimitate. Iordania şi Israel au fost de acord, însă UAR a respins și această rezoluție. (La acest moment Radio Moscova a difuzat textul unei declaraţii a guvernului sovietic în care era acuzat Israelul; se spunea că nerespectarea de către Israel a rezoluției de încetare a focului era o dovadă în plus a politicii agresive a Israelului şi ameninţa cu ruperea relaţiilor diplomatice cu Israelul.)

(…) Motivele acestei răsturnări bruște în politica egipteană nu sînt clare. Presiunea sovietică pentru acceptarea acordului de încetare a focului a fost consecventă şi, poate, eficientă, dar este mult mai probabil ca Nasir să fi văzut și să fi acceptat situația disperată a poziţiei militare a Egiptului şi, în cele din urmă, să fi decis să accepte acordul.

La 8 iunie, la aceeaşi şedinţă a Consiliului de Securitate la care U Thant a anunţat că UAR va respecta un acord de încetare a focului dacă Israelul ar face acelaşi lucru, sovieticii au prezentat un proiect de rezoluţie care cerea condamnarea Israelului şi retragerea trupelor în spatele liniilor de armistiţiu. Această rezoluţie nu a fost supusă la vot niciodată, dar a devenit baza cererilor sovietice din lunile următoare. Pe 9 iunie, a fost adoptată în unanimitate o rezoluţie care cerea îndeplinirea rezoluţiilor anterioare (din 6 şi 7 iunie) și încetarea focului. La două ore după trecerea rezoluţiei, Siria şi Israel au acceptat-o.

Amenintare cu intervenţia sovietică şi Conferinţa de la Moscova
În ciuda acordului oficial de încetare a focului, trupele israeliene au continuat să avanseze în Siria, pe 9 şi 10 iunie. În acest moment, sovieticii au început să ameninţe cu acţiuni (nedefinite) în cazul în care Israel nu s-ar fi oprit. (…)

Au existat indicii că sovieticii făceau, în fapt, pregătirile necesare pentru o intervenţie limitată. Pe 11 iunie au existat mai multe rapoarte despre pregătiri militare sovietice – unul sugera posibila dislocare a 400 de pușcași marini lîngă Latakia, Siria, iar altul implica posibila dislocare a unor unități de paraşutişti în Siria pentru a opri avansul israelian spre Damasc. Aceste rapoarte indică gradul de interes al sovieticilor pentru Siria şi pentru supraviețuirea regimului său, însă amploarea sprijinului luat în considerare era doar simbolică. Nu este imposibil ca aceste rapoarte să fi fost difuzate de către sovietici în încercarea de a-i speria pe israelieni astfel încît să-și oprească înaintarea în Siria.

După război sovieticii au pretins că stoparea israelienilor a fost un rezultat direct al poziției ferme a URSS. Deşi este posibil că ameninţările sovietice au jucat un rol în decizia Israelului de a se opri, faptul că Israelul agrease acordul de încetare a focului înainte ca URSS să fi făcut ameninţări, sugerează faptul că ameninţările sovietice nu au jucat un rol atît de important; în plus, nu există date care să susțină intenția Israelului de a lua Damascul.

La două sau trei zile după începerea războiului, sovieticii i-au chemat pe aliații lor din Europa de Est la Moscova pentru a discuta situaţia. Liderii s-au întrunit la 9 iunie şi a doua zi au lansat o declarație prin care avertizau că, în cazul în care Consiliul de Securitate al ONU nu va lua măsuri adecvate şi dacă Israelul nu se va retrage în spatele liniilor de armistiţiu, semnatarii vor face „tot ce este necesar pentru a ajuta popoarele din ţările arabe să administreze o lecție hotărîtă agresorului”. Această ameninţare tardivă şi din nou vagă indică faptul că sovieticii şi aliaţii lor nu aveau nici o intenție de a se lăsa împlicați militar. La 10 iunie, Uniunea Sovietică a rupt, totuşi, relaţiile diplomatice cu Israelul şi în zilele care au urmat alți semnatari de la Moscova i-au urmat exemplul.

Diverse alte acorduri neincluse în declaraţia publică au fost făcute la Conferinţa de la Moscova. (…) că sovieticii vor fi purtătorii de cuvînt pentru toţi şi că se vor prezenta ca un front unit cu privire la problema din Orientul Mijlociu. (Sovieticii au convenit să contacteze Cairo imediat, în numele ţărilor est-europene; aceasta a fost prima dată cînd sovieticii au reprezentat întregul bloc al ţărilor din Europa de Est în cadrul negocierilor cu UAR) (…) a declarat că întîlnirea a recunoscut necesitatea de a repara pagubele de război din ţările arabe şi de a furniza forţelor armate egiptene ajutor material pentru înlocuirea tancurilor, avioanelor şi altor materiale pierdute. Limitele unui astfel de ajutor au fost, de asemenea, discutate. Avînd în vedere slăbiciunea structurii militare a UAR dezvăluită în cadrul războiului, a raportat (…), sovieticii au decis că trebuie să exercite un control strict asupra utilizării echipamentelor militare furnizate egiptenilor de către sovietici. S-a convenit ca cererile lui Nasir de ajutor militar să fie îndeplinite, în condițiile în care sovieticii vor participa la orice decizie viitoare a UAR cu privire la acţiunile militare majore care urmează să fie lansate cu echipament militar sovietic. Deși este posibil ca sovieticii să fi solicitat această implicare în luarea deciziilor, nu este probabil ca Nasir să fi acceptat să-și slăbească în așa măsură propriile prerogative. Sovieticii au obținut, totuşi, un rol mai important în pregătirea și organizarea militară egipteană.

SOVIETICII REACȚIONEAZĂ LA ÎNFRÎNGERE
Încercările de a-i reasigura pe arabi
Sovieticii, șocați de amploarea înfrîngerii arabe, au reacţionat instinctiv. Mai întîi, au încercat să salveze ceea ce se mai putea dintr-o situaţie proastă. Erau deosebit de vulnerabili la acuza că i-ar fi înșelat pe arabi; erau de asemenea sensibili la zvonurile că chinezii aveau de gînd să se instaleze în zonă cu oferte de ajutor si chiar mai sensibili la perspectivele unei campanii propagandistice anti-sovietice defășurate de chinezi în zonă. Scopurile imediate erau restaurarea prestigiului lor deteriorat în ochii lumii şi restabilirea credibilității lor ca prieteni ai arabilor. Podul aerian de ajutor de urgenţă a fost deschis de sovietici la 6 iunie (cea mai mare astfel de operaţiune desfășurată vreodată de Moscova) (Deşi sovieticii au început înlocuirea echipamentelor arabe prin podul aerian încă din timpul războiului, acest ajutor era departe de a fi suficient pentru a inversa cursul războiului. În război UAR a pierdut aproximativ două treimi din avioanele de vînătoare, patru cincimi din bombardiere şi jumătate dintre tancurile sale; sirienii pierdut cea mai mare din avioanele de vînătoare şi un sfert dintre tancuri. Irakienii şi algerienii au pierdut doar cantităţi mici de material militar) şi declaraţia de la Conferința de la Moscova de pe 10 iunie a reprezentat un prim pas în această direcţie. Vizitele ulterioare la nivel înalt şi asigurările de ajutor militar au fost în continuare un element vital în eforturile lor de a-și reclădi influenţa printre arabi.

Arabii au fost șocați de înfrîngere şi au fost cuprinși de umilire şi mînie. Au căutat ţapi ispăşitori şi au găsit cîțiva; Statele Unite şi Marea Britanie despre care au spus că au ajutat Israelul, o parte din proprii lor lideri – militari, în special – despre care au spus că i-au înșelat, (La 9 iunie, Nasir și-a dat oficial demisia. În același timp, Comandantul-Șef Amir şi Ministrul de Război, Badran, și-au prezentat, de asemenea, demisiile împreună cu alți 11 comandanţi militari de rang înalt. Nasir și-a retras ulterior demisia, dar celelalte au rămas.) şi Uniunea Sovietică, despre care simțeau că i-a trădat. Frustrarea şi furia împotriva sovieticilor au fost exprimate deschis în presă, dar și în convorbiri private. Printre cei mai vehemenți a fost preşedintele algerian Boumediene care, la un moment dat, aparent a luat în considerare rechemarea în țară a tuturor studenţilor algerieni aflați în URSS la studii. Pe 12 iunie, Boumediene a zburat la Moscova, unde i-a atacat pe sovietici pentru lipsa lor de acțiune în ajutorul arabilor. I-au fost reamintite pericolele unui război nuclear şi a fost într-o oarecare măsură înmuiat cu promisiuni de ajutor. Preşedintele sirian Al-Atasi a vizitat Moscova la scurt timp după război şi a acuzat că a doua zi după începerea războiului, ambasadorul sovietic la Damasc a promis „asistenţă tehnică militară”, care nu a mai fost apoi furnizată. Conform relatărilor, sovieticii au răspuns că situaţia militară a evoluat atît de rapid, încît programul de ajutor sovietic nu a putut ține pasul.

Probabil pentru că și-au dat seama de nevoia lor de ajutor şi sprijin sovietic, linia anti-sovietică din primele zile s-a stins destul de repede. Articolele de presă și-au pierdut tonul anti-sovietic și (…) În aceeaşi zi, Pozhidayev i-a transmis lui Nasir un „mesaj important” de la guvernul sovietic. Probabil acesta conţinea promisiuni de sprijin sovietic în continuare. (În fapt, resentimentul arab a continuat pentru o lungă perioadă de timp; cu toate acestea, critica deschisă s-a oprit din cauza nevoii de ajutor sovietic.)

O mutare majoră în efortul sovieticilor de a-i linişti pe arabi a fost turul Președintelui Sovietelor, Podgornyy, în capitalele arabe de la sfîrşitul lunii iunie. Podgornyy însuşi a descris călătoria ca pe o „misiune de calmare”. El a dat asigurări de sprijin în continuare, atît militar, cît şi economic. Dar suma exactă promisă şi quid pro quo-ul (dacă a existat) nu sînt clare. Pare probabil că la acest moment sovieticii s-au angajat cel puţin la înlocuirea tuturor echipamentelor egiptene pierdute în război. Discuţiile Podgornyy-Nasir, aparent, nu au fost prea calme şi acordul final pe toate aspectele a fost amînat. (…)

Podgornyy a revenit la Moscova înainte de a vizita Siria, iar vizita sa în Siria pare să fi fost deosebit de nesatisfăcătoare. Comunicatul emis după această vizită a fost ceva mai rece față de cele care au urmat vizitele sale la Cairo şi Bagdad (primul preciza doar că au avut loc „discuţii oficiale” și că Podgornyy și-a exprimat „recunoştinţa din inimă” pentru ospitalitatea cu care a fost întîmpinat. Celelalte subliniau spiritul prieteniei şi înţelegerii care a prevalat la reuniuni.), precum şi (…) Sirienii erau foarte supărați de gradul de prudenţă și zgîrcenie al sovieticilor. (…) Podgornyy a cerut o abordare calmă și a sfătuit sirienii să nu ia în considerare o reluare imediată a ostilităţilor. Promisiunile sale de ajutor pentru a susţine o eventuală reluare a războiului au fost însoțite printr-o cerere pentru o bază navală în Siria şi pentru o conducere sovietică a „comenzii tehnice” siriene. (…) că sovieticii au cerut baze în Orientul Mijlociu. În cazul în care au cerut astfel de baze, cererea lor nu a avut succes, pentru că, deşi acestora le-a fost acordat acces sporit la porturile arabe, nu au dobîndit controlul complet asupra instalaţiilor portuare. Tehnicieni şi consilieri sovietici au fost ulterior staţionați în Siria, dar, din nou, este foarte puţin probabil ca acești consilieri să fi primit autoritatea de comandă.

Eforturile de a recîștiga prestigiul internațional: propaganda în cadrul ONU
Reabilitarea statutului internaţional a fost al doilea obiectiv imediat al sovieticilor în urma regresului înregistrat în iunie. La 13 iunie, într-o scrisoare adresată Secretarului General al ONU, Gromyko a solicitat o sesiune de urgenţă a Adunării Generale care să ia în considerare situaţia din Orientul Mijlociu şi problema „lichidării consecinţelor agresiunii israeliene împotriva statelor arabe, precum şi retragerea imediată a forţelor israeliene în spatele liniilor de armistiţiu”. Această poziție a fost o inversare față de accentul pus în mod tradiţional de URSS pe Consiliul de Securitate şi a fost, probabil, bazată pe presupunerea că adunarea se va dovedi un vehicul mai bun în scopuri de propagandă. (La 14 iunie, Consiliul de Securitate nu a reuşit să adopte proiectul sovietic de rezoluţie care să condamne Israelul şi să ceară retragerea trupelor în spatele liniei de armistiţiu.)

O serie de oficiali ONU ai UAR, (…) au rămas dezamăgiți de mutarea sovieticilor şi au văzut-o ca un gest de recîştigare a prestigiului, mai degrabă decît o încercare de a-i ajuta pe arabi. Această interpretare a fost aparent destul de corectă. (…) URSS a considerat mijlocul lunii iunie „în mod esențial, o fază de propagandă” în cadrul ONU. Așa cum vîrful operațiunilor sovietice de recîştigare a încrederii arabe de imediat după război a fost atins prin turul lui Podgornyy la Orientul Mijlociu, tot așa, vîrful în operațiunea de recîștigare a prestigiului internațional a fost atins o dată cu sosirea la ONU a Premierului sovietic, Kosîghin, pe 17 iunie. Pe data de 19, Kosîghin s-a adresat Adunării Generale a ONU. El a repetat acuzele sovietice împotriva Israelului, legate de complotul de la mijlocul lunii mai, complot pentru atacarea Siriei cu sprijinul puterilor imperialiste, a acuzat manevre militare ale flotei Statelor Unite şi a Marii Britanii în ajunul războiului care ar fi putut fi interpretate de către Israel ca încurajare pentru agresiune. A atacat, de asemenea, Statele Unite ale Americii pentru blocarea rezoluţiei Consiliului de Securitate care cerea retragerea imediată a trupelor israeliene. Dar s-a ținut departe de orice insinuare cu privire la orice implicare directă a SUA şi a Marii Britanii în război. A subliniat pericolul unui nou război mondial despre care a spus că ar fi nuclear şi, într-o declarație care nu a fost inclusă în versiunea distribuită intern la Moscova, a spus că fiecare stat ar trebui să se abţină de la a complica mai mult situația.

Kosîghin a prezentat apoi proiectul de rezoluţie a Uniunii Sovietice care conţinea patru dispoziţii:

(1) Condamnarea acţiunilor agresive ale Israelului şi a ocupării continue de către Israel a unei părţi din teritoriul UAR, Siria și Iordania;

(2) retragerea imediată şi necondiţionată a tuturor forţelor israeliene din teritoriul ocupat, pe poziţiile din spatele liniilor de armistiţiu;

(3) Restituirea în întregime de către Israel a prejudiciului cauzat prin agresiunea sa;

(4) măsuri imediate și efective din partea Consiliului de Securitate ONU pentru eliminarea tuturor consecinţelor agresiunii Israelului.

Kosîghin s-a întîlnit cu preşedintele Johnson la Glassboro pe 23 şi apoi, din nou, pe 25 iunie, după care a ţinut o conferinţă de presă în care a discutat despre întîlniri. A făcut aluzie la flexibilitatea sovietică în declaraţia sa că, după retragerea israeliană, Consiliul de Securitate ar putea lua în considerare toate problemele existente în Orientul Mijlociu. Versiunea TASS a acestei conferinţe de presă a omis această declaraţie și a spus simplu că toate celelalte soluţii la criză (altele decît retragerea) sînt nerealiste. Formularea lui Kosîghin urma să fie baza propunerii sovietice din iulie 1967, care însă nu a ajuns la vot.

VIRAJ ÎN TACTICA SOVIETICĂ – ÎNSPRE MODERAȚIE
Sovieticii îi îndeamnă la reţinere pe arabi
Deși dorinţa de a-și restabili reputatia printre arabi şi de a se asigura împotriva incursiunile chineze în zonă a fost un factor stimulant pentru sovieticii în continuarea sprijinului activ pentru arabii radicali, de asemenea, au văzut și rezultatele dezastruoase pe care această politică le-a produs în iunie. Totuși, sovieticii au încercat să încălece pe ambele părţi ale problemei. Au continuat să livreze cantităţi mari de ajutor – atît militar, cît şi economic – dar, de asemenea, au încercat să stabilească un control mai mare asupra utilizării acestuia. În plus, ei și-au temperat sprijinul pentru linia arabă radicală.

Reţinerea din politica sovietică reflecta dorința evitării unei repetări a războiului din iunie. Sovieticii le-au făcut foarte clar de această dată arabilor că nu le vor veni în ajutor în caz de reîncepere a ostilităţilor. Această schimbare de la o poziție destul de vagă la una deosebit de clară a venit la începutul lunii iulie. Între 10 și 12 iulie, liderii est-europeni, cu excepţia liderilor României, s-au întîlnit la Budapesta; comunicatul lor a promis ajutor în continuare, precum şi „măsurile care să vizeze întărirea potențialului de apărare al arabilor”. Comunicatul nu conținea nici o ameninţare cu acţiuni din partea statelor socialiste, în cazul reluării ostilităţilor. (În plus, potrivit unui document PCUS pregătit în octombrie 1967 pentru a fi distribuit delegaţilor la festivităţile aniversare din noiembrie de la Moscova, conferinţa a decis de asemenea că era nevoie de o poziţie mai realistă din partea arabilor şi că un pas imediat ar trebui să combine cererile de retragere imediată a israelienilor cu o formulă de încheiere a stării de război.)

În aceeaşi perioadă, liderii arabi s-au reunit la Cairo într-un efort inutil de a stabili un parcurs comun. (Pe 11 iulie Boumediene, Nasir, şi Husayn întîlnit la Cairo, dar nu au ajuns la un acord privind o abordare comună. A doua zi, Boumediene s-a întîlnit la Damasc cu liderii Siriei şi au emis o declaraţie prin care se angajau să reziste oricărui compromis. În acest moment Husayn încerca să organizeze un summit arab – care să fie moderat în abordare. Sirienii şi algerienii s-au opus, iar UAR oscila. Pe 23 iulie, Nasir a indicat faptul că UAR ar putea participa la un summit arab). Se pare ca sovieticii au trimis un mesaj catre acest „mic summit” că arabii nu trebuie să se aştepte l nici o interventie armata a sovieticilor in cazul reluarii ostilităţilor, deşi ajutorul şi sprijinul diplomatic va continua. Numai dacă ar avea loc interventii „clare” ale Statelor Unite (şi acest lucru ar trebui sa fie stabilit de către sovietici) URSS s-ar implica direct. (…)

Sovieticii au propus, de asemenea, un plan de compromis – în cazul în care arabii ar accepta implicit existenţa Israelului ca stat şi ar pune capăt stării de beligeranţă, URSS ar interveni pe lîngă Statele Unite pentru a presa Israelul să renunţe la „cea mai mare parte” a teritoriului ocupat în timpul războiului.

În plus faţă de consultările şi de comunicatele la nivel înalt, numeroase delegaţii militare au călătorit între URSS și țările arabe, într-un efort de a stabili priorităţile şi condiţiile pentru ajutor. (Prim Viceprim-ministrul Apărării, Zakharov, a fost la Cairo între 20 iunie și 1 iulie. La sfîrșitul lunii iunie Ministrul Apărării algerian s-a întîlnit cu Brejnev şi Grechko, iar la începutul lunii iulie adjunctul Ministrului Apărării, Pavlovskiy, a petrecut mai multe săptămîni în Algeria. Delegaţii militare sovietice au sosit, de asemenea, în Siria la scurt timp după război. La 14 iulie, Grechko s-a întîlnit cu o delegaţie militară a UAR, condusă de Șeful Statului Major, Riyad, şi, spre sfîrșitul lunii iulie, Mazarov, membru al Biroului Politic Sovietic, s-a întîlnit cu delegaţii militare irakiene şi sudaneze). Nemulţumirea siriană în privința ofertei de ajutor sovietic a fost afișată după vizita lui Podgornyy în această ţară de la începutul lunii iulie. Spre sfîrşitul lunii și dezamăgirea egipteană a început să se arate. (…)

Condiţia cea mai evidentă cerută şi convenită a fost staţionarea consilierilor sovietici în cadrul forţelor armate arabe. Consilierii sovietici au început să sosească aproape imediat în UAR. Au ajuns ceva mai tîrziu în Siria şi Algeria, reflectînd probabil reacţia siriană de nemulțumire după vizita lui Podgornyy. (…) a declarat că de la sfîrşitul lunii iunie aproximativ 100 de ofițeri sovietici au fost deja ataşați la armata UAR la nivel de brigadă şi au provocat deja disensiuni în rîndul militarilor UAR (…)

A doua condiţie sovietică cel mai frecvent raportată a fost achiziţionarea de facilităţi navale în Marea Mediterană. Astfel de facilităţi sînt esenţiale pentru menţinerea de către sovietici a unei flote considerabile în Marea Mediterană şi sovieticii au demonstrat în 1967 intenţia fermă de a deveni şi de a rămîne o putere mediteraneană. (Sovieticii au început să-și concentreze flota în zona Mediteranei la scurt timp după război. La sfîrşitul lunii iunie au trimis primele nave de desant prin Bosfor în Marea Mediterană. (…) In cursul anului flota sovietica a continuat sa crească.) În acelaşi timp, condamnarea sovietică a bazelor occidentale în zonă ar fi sunat destul de penibil odată cu această propunere. Prin urmare, cererile lor se poate să se fi axat mai degrabă pe utilizarea instalaţiilor portuare, decît pe achiziţia acestora. Nasir, în discuţiile cu Husayn de la începutul lunii iulie, a declarat că el era pregătit să semneze un pact de apărare cu sovieticii prin care să le ofere sovieticilor orice baze din UAR de care ar fi avut nevoie. Această afirmaţie este oarecum suspectă, totuși, deoarece miroase mai degrabă a fi un efort al lui Nasir de a determina Occidentul (despre care putea presupune că va primi această informație) să facă unele concesii într-un efort de a limita prezenţa sovietică. (…) raportează că Nasir a respins cererile lui Podgornyy și Zakharov de a achiziţiona facilităţi portuare, dar a aprobat ideea sovieticilor de a extinde facilităţile actuale. Pe 10 şi 11 iulie, navele sovietice au ancorat în Alexandria şi Port Said pentru o vizită de o săptămînă – probabil pentru a demonstra sprijinul sovietic pentru arabi şi, posibil, pentru a prelua noile lor instalaţii portuare de acolo. Pe 12 iulie, ziarul egiptean Al Jumhuriyah declara că UAR prelungește invitaţia deschisă către flota sovietică de a staționa la Port Said şi Alexandria, atîta timp cît doreşte. Din acel moment navele flotei sovietice au vizitat continuu aceste porturi, precum şi Latakia în Siria.

Mai multă flexibilitate în poziția la ONU
În plus faţă de modificarea politicii lor de sprijinire a arabilor, prin încurajarea reţinerii şi impunerea unor condiţii în schimbul ajutoarelor, sovieticii, în luna iulie, au început să se deplaseze spre o poziţie mai flexibilă în cadrul ONU. Poziţia lor, aşa cum este reflectată de Conferința de la Budapesta din 10-12 iulie, a fost că este nevoie de o poziție mai realistă din partea arabilor şi că cererile de retragere imediată pentru Israel ar trebui să fie completate cu o formulă de încheiere a stării de război.

După atingerea punctelor de propagandă cu arabii, sovieticii au renuntat la rezoluţia intransigentă propusă de Kosîghin la 19 iunie şi a dat sprijin unei rezoluţii propuse de țările nealiniate, inițiată de Iugoslavia; acest proiect era ceva mai moderat decît cel al sovieticilor. Deşi solicita retragerea imediată a tuturor trupelor în spatele liniei de armistiţiu cu supravegherea ONU, nu cerea condamnarea Israelului, nu cerea reparaţii şi sugera că, după retragere, Consiliul de Securitate ar putea lua în considerare „toate aspectele legate de situaţia din zonă”. În plus, solicita ca secretarul general să desemneze un reprezentant personal pentru a asigura respectarea rezoluției. La 3 iulie, Gromyko a lăudat rezoluţia şi a condamnat orice altă abordare. Cu toate acestea, proiectul nu a reuşit să treacă la pe 4 iulie 1967. (Sesiunea de urgenţă a Consiliului de Securitate a luat în discuție şapte proiecte de rezoluţii şi a adoptat două – toate celelalte nu au obţinut majoritatea necesară de două treimi. Proiectul Statelor Unite, care, împreună cu proiectul sovietic, nu a reuşit să treacă, solicita aranjamente negociate cu asistenţă din partea unei terţe părți, bazate pe cinci principii: recunoaşterea reciprocă a independenţei politice şi integrităţii teritoriale a tuturor ţărilor din zonă; graniţe recunoscute care să însoţească dezangajarea şi retragerea; libertatea pasajului maritim inofensiv; o soluţie justă a problemei refugiaţilor; recunoaşterea dreptului tuturor naţiunilor suverane să existe în pace şi securitate. Cele două rezoluţii care au fost adoptate solicitau adoptarea unor principii umanitare şi pentru Israel să nu ia măsuri pentru a modifica statutul Ierusalimului.)

La mijlocul lunii iulie, sovieticii au dat de înțeles că sînt dispuși la un compromis chiar mai generos în cadrul unei rezoluţii ONU. (…) Alte rapoarte indică faptul că, deși sovieticii au inclus în primă instanță promisiunea unor acţiuni reciproce în schimbul retragerii israeliene, eu nu puneau retragerea şi terminarea stării de beligeranţă la acelaşi nivel. Mai degrabă ei solicitau retragerea Israelului sub supravegherea ONU şi pasarea problemei arabo-israeliene către Consiliul de Securitate, care ar fi urmat să decidă asupra problemelor privind încetarea stării de beligeranţă, libera trecere prin căile navigabile internaţionale, precum şi în problema refugiaţilor.

(…) că egiptenii şi irakienii au aderat la proiectul de propunere sovietică. Cu toate acestea, Boumediene şi sirienii au emis o declaraţie pe 12 iulie prin care se angajau să reziste împotriva oricărui compromis. Sovieticii nu au reușit să-l facă pe Boumediene să se răzgîndească în timpul vizitei la Moscova de la mijlocul lunii iulie şi astfel linia arabă radicală a prevalat. URSS-ul nu a mai prezentat proiectul său şi sesiunea de urgență a Adunării Generale a fost întreruptă pe 21 iulie.

Astfel, sovieticii s-au trezit strînși în colţ, prin restrîngerea libertăţii lor de manevră în cadrul ONU. Apelul lor iniţial pentru o sesiune a Adunării Generale a reflectat dorinţa lor de a avea un forum de propagandă publică. În iulie, cînd au devenit mai serioși în eforturile lor de a obține o rezoluţie de compromis la ONU, au fost prinși în capcană de faptul că, în Adunarea Generală, unde fiecare naţiune arabă avea un vot, pentru a-și promova soluţia, ar fi trebuit să se opună în mod activ şi public arabilor radicali.

Sovieticii nu erau încă dispuși să facă acest lucru. Exasperarea lor a fost exprimată de către mai multe figuri de la nivel înalt spre sfîrşitul lunii iulie. (…) De asemenea, la sfîrşitul lunii iulie, în întîlnirea sa cu comuniştii italieni, Ponomarev i-a atacat feroce pe arabi, numindu-i fanatici şi iraţionali.

În episodul următor veți putea urmări un dans tradițional politic din URSS, în care se împletesc armonios suportul diplomatic și disprețul militar pentru arabii moderați, teama de imprevizibilitatea „capetelor înfierbîntate” ale radicalilor arabi alternează grațios cu suportul material pentru gherilele fanatice dedicate distrugerii Israelului, iar o oarecare reținere, de înțeles altfel, în fața unui război nuclear cu „imperialiștii” îsi pleacă ochii sfioasă în prezența idealului socialist al stăpînirii asupra unor sonde de petrol și a altor „mijloace de producție”.