Politica sovietică și Războiul Arabo-Israelian din 1967 (3)

Etichete:

Moscova pare a fi astăzi, o dată în plus, hotărîtă să țină pasul cu radicalizarea arabă.

Acesta este un raport secret al CIA privitor la rolul politicii sovietice în declanșarea Războiului de (cinci?) Șase Zile, precum și la dezvoltările ulterioare datorate implicării sovietice în zonă. Raportul a fost emis pe data de 16.03.1970 și a fost declasificat recent. Fragmentele cenzurate sint marcate cu (…)

În primul episod a fost prezentată contribuția esențială a URSS la lanțul de evenimente care a dus la declanșarea Războiului Arabo-Israelian din 1967. Rapoarte false despre intenția Israelului de a ocupa Siria, promisiuni ferme -dar vagi – de suport din partea URSS în caz de război au condus la declanșarea unei întreceri de radicalism, atacuri și provocări la adresa Israelului din partea UAR și a Siriei. Îndepărtarea forțelor ONU din Penisnula Sinai, concentrarea forțelor egiptene la granița Israelului și apoi închiderea Golfului Aqaba pentru traficul maritim israelian au fost evenimentele care au umplut paharul.

În cel de-al doilea episod a fost prezentat dezastrul militar în care s-au aruncat arabii, încurajați inițial de sovietici și lăsați apoi să se descurce de capul lor. Șocul și furia arabilor dezamăgiți de neintrarea SUA și URSS în război, umilința înfrîngerii istorice cu care s-a terminat aventura arabă au determinat, în perioada imediat următoare războiului, eforturi uriașe, economice și de propagandă, din partea URSS pentru recîștigarea încrederii din partea țărilor arabe și pentru restabilirea prestigiului internațional știrbit.

CONTRACURENȚI ÎN CONDUCEREA SOVIETICĂ DE-A LUNGUL CRIZEI

Pe de o parte, războiul a produs tensiuni grave, chiar dacă de moment, în alianţa sovieto-arabă, dar a produs, de asemenea, și presiuni în politica internă sovietică. La un moment dat chiar evoluția liderilor de top în cursul crizei a ajuns sub un atac aparent. Acest atac pare să fi repetat punctul de vedere al unui element care a fost critic al prudenţei mișcărilor politicii oficiale în cursul crizei. Atît în ​​timpul, cît şi după criză, o astfel de vedere a rămas minoritară, departe de un consens în cadrul conducerii – de fapt, a fost respinsă cu fermitate de către aceasta. Cu toate acestea, în cadrul consensului care s-a opus implicării directe în criză, dar a favorizat sprijinirea în continuare a arabilor, s-au putut observa diferenţe în privința gradului unui astfel de ajutor pe viitor, precum şi poziţii mai mult sau mai puţin flexibile în ceea ce priveşte o soluţionare diplomatică a conflictului. Nu numai arabii dificili, dar și lipsa de unanimitate în eşaloanele superioare sovietice a fost un factor agravant în elaborarea politicilor sovietice.

Afacerea Yegorychev
Punctul de vedere al activistului, care (…) a fost, în fapt, luată în considerare de unii lideri, dar a fost eliminată, cerea asumarea unor riscuri militare calculate şi provocarea prudentă a Statelor Unite. Indiferent dacă această poziție a fost sau nu prezentată în cadrul Biroului Politic în vîrful crizei, cînd acest organism se întrunea în sesiuni frecvente, este posibil să fi fost ridicată de către Secretarul de Partid al Moscovei, Yegorychev, atunci cînd a vorbit la plenara Comitetului Central convocat după războiul din iunie să aprobe acțiunile Biroului Politic din timpul crizei. Potrivit unor rapoarte, el a criticat conducerea pentru lipsa unei mai mari autorități în contextul crizei şi, deşi a avut de suferit ulterior pentru îndrăzneala sa prin pierderea postului, pare puţin probabil ca el să fi ridicat glasul dacă nu ar fi existat suport pentru opiniile sale la cele mai înalte niveluri. În orice caz, o politică de risc calculat a fost respinsă de un consens care a apărut în Biroul Politic în timpul crizei.

În timp ce o versiune mult mai agresivă este posibil să fi avut unii susţinători în cadrul Biroului Politic, există puţine dovezi directe care să indice în mod clar care ar fi fost aceștia. Shelepin, desigur, este un suspect, deoarece Yegorychev, care s-a exprimat critic la plenara din iunie în privința acţiunilor conducerii în cursul crizei, poate fi numărat ca membru al coteriei din jurul acestui lider. Cu toate acestea, au existat semne că abordarea militantă a avut susţinători printre elementele de la periferia conducerii superioare, în special în rîndul militarilor. De exemplu, Steaua Rosie a fost unul dintre puţinele organe sovietice care a apărat în mod deschis închiderea Strîmtorii Tiran de către UAR (28 iunie) şi a fost deosebit de insistent în apelurile sale pentru retragerea imediată şi necondiţionată a forţelor israeliene din teritoriile ocupate. Mai mult, a trecut aproape o lună după război înainte ca vreun lider militar sovietic să susțină în mod explicit modul de acțiune sovietic din timpul crizei. De-abia la 5 iulie Ministrul Apărării, Grechko, face acest lucru – în ziua în care Brejnev a prezentat, de asemenea, o apărare publică viguroasă a politicii Biroului Politic în criză.

Discursul lui Brejnev din 5 iulie conținea toate semnele distinctive ale unei apologii generale pentru politica sovietică în Orientul Mijlociu din trecut, prezent şi viitor. Acesta a fost primul său discurs de după război şi, probabil, a fost conceput pentru a contracara atît criticile externe – în special arabe – cît şi pe cele interne. A abordat mai întîi opiniile că ar fi fost nevoie de o politică mai fermă care să fi fost urmată în criză. A insistat asupra „corectitudinii” mutărilor „energice” ale Moscovei pentru a opri Israelul şi pentru a proteja interesele arabe. A trecut apoi la apărarea continuării unui sprijin puternic sovietic pentru arabi; avînd grijă să precizeze – în conformitate cu politica Biroului Politic – că lupta în faza actuală este „politică”, el a subliniat cererea pentru retragerea Israelului din teritoriile ocupate şi a insistat asupra ajutorului material pe care URSS îl oferea arabilor. Făcînd aluzie și la eforturile pentru rezolvarea crizei în cadrul ONU, s-a oprit asupra scopului misiunilor lui Podgornyy în UAR, Siria şi Irak, şi anume, consolidarea legăturilor şi coordonarea acţiunilor comune în apărarea intereselor arabe. Discursul conţinea puține indicii că ar exista vreun interes în promovarea unei soluţii de compromis în zonă. În general, discursul părea să fie doar o apărare a politicii pro-arabe a Moscovei. Din perspectiva politicii sovietice interne, părea să reflecte conștientizarea lui Brejnev a pericolului unei alianţe între militari (discursul a fost ținut în fața absolvenților unei școli militare) și elemente din partid care s-ar fi putut uni într-o opoziţie față de politica oficială în Orientul Mijlociu.

Pericolul exista deja implicit în afacerea Yegorychev. Yegorychev, şeful de partid din Moscova şi, astfel, o figură importantă în rîndul oficialilor de nivel mediu din partid, a lansat critica împotriva politicii oficiale atunci cînd doi dintre promotorii și agenții de vîrf ai acestei politici, Podgornyy şi Kosîghin, erau departe de casă, punînd în aplicare tocmai această politică, primul în Cairo şi al doilea în New York, la ONU. Astfel Brejnev, al treilea în triumvirat, rămăsese responsabil de executarea politicii adoptate în Moscova și să suporte greul acestui atac în mod evident neaşteptat. (…)

(O critică similară – dar din partea unor figuri reformatoare mai degrabă decît din linia dogmatică – a fost perceptibilă într-un articol de Rumeanţev, Burlatskiy şi Bestruzhev din Pravda de pe 17 iunie. Acest articol se concentra pe nevoia unui studiu mai intensiv al marilor tendințe sociale şi politice, dar conţinea o sugestie țintită care cerea predicţii politice mai bune „în special” în ceea ce priveşte „perspectivele de dezvoltare a relaţiilor internaţionale.” Legătura cu cazul de față – lanțul de evenimente pînă la şi după izbucnirea războiului arabo-israelian – cu greu ar putea să scape unui cititor informat.)

(…) echipamente şi că „îmbunătăţirea în continuare” a pregătirii militare depinde „într-o mare măsură” de activitatea practică a armatei în sine. Mai mult, instalarea unei forţe navale sovietice în Marea Mediterană în urma crizei a servit, printre altele, chiar dacă cu întîrziere, pentru acoperirea flancului liderilor împotriva acuzelor de pasivitate în cursul crizei.

În orice caz, Brejnev i-a administrat o ripostă severă lui Yegorychev, mutîndu-l pe un post mai mic – probabil și ca o lecție pentru oricine ar fi aderat la linia acestuia sau ar crede că poziția lui Brejnev ar fi ușor atacabilă – şi a obţinut o garanție expresă de aprobare din partea Comitetului Central şi a organizației de partid din Moscova, printre altele, pentru acţiunile Biroului Politic din timpul crizei. Într-adevăr, afişarea puterii sale în organizație a fost esenţială pentru prestigiul și autoritatea imediată ale lui Brejnev. Apologia elaborată din discursul lui Brejnev de pe 5 iulie a reflectat, de asemenea, conştiinţa pericolului reprezentat de o eroziune a autorităţii sale care ar rezulta din popularizarea în cadrul regimului a opiniei că leadership-ul nu a fost suficient de puternic în afacerile externe. Mai mult, este posibil ca principalul motiv din spatele incursiunii lui Yegorychev să fi fost tocmai subminarea încrederii în conducere; ​​reacţia rapidă a lui Brejnev a reuşit să respingă categoric această tentativă.

Consens și diferențe în Biroul Politic
Eliminarea rapidă a lui Yegorychev a subliniat acordul dintre figurile de top din Biroul Politic cu privire la necesitatea prudenţei şi a evitării stricte a implicării directe sovietice în partea militară a conflictului. Dovezile conţin indicii clare că această opinie era deținută în unanimitate de patru membri de top ai Biroului Politic: Brejnev, Podgornyy, Suslov, şi Kosîghin.

De exemplu, atît Brejnev cît şi Suslov în prima fază a războiului au fost critici față de Nasir (…)

Atît Kosîghin şi Podgornyy au indicat angajamentul lor de a se ajunge la o rezolvare paşnică a crizei. Mai mult, nota de bază a declarațiilor și activităților lui Kosîghin la ONU şi Glassboro şi tratarea lui Podgornyy ca un confident de către Brejnev în ceea ce priveşte afacerea Yegorychev adînceşte impresia că aceste figuri au conlucrat îndeaproape pentru a minimiza efectele regresului arab.

Cu toate acestea, în cadrul acestui larg domeniu de acord, cel puţin două poziţii divergente au fost vizibile, precum şi nuanţe diferite în punctele de vedere exprimate de către figuri individuale. Diferenţele sugerează că politica în timpul crizei a fost formulată de către o coaliţie, mai degrabă decît de o coterie de oameni care gîndeau la fel. Pentru că, pe de o parte, Kosîghin părea să reprezinte o poziție mai flexibilă decît colegii săi cu privire la căutarea unei înțelegeri politice majore în Orientul Mijlociu, în timp ce Brejnev, şi chiar mai clar Podgornyy, au asumat poziţii mai puţin flexibile în privința unei înțelegeri post-război. Acesta din urmă părea mai degrabă interesat de restaurarea imaginii sovieticilor drept campioni ai cauzei arabe şi de readucerea arabilor pe poziţiile dinainte de război, decît de modificarea condiţiilor de bază care au condus la producerea războiului. Trebuie remarcat, totuşi, că aceste opinii reflectă și diferitele situații în care aceşti oameni au vorbit – Kosîghin către o audienţă internaţională, Podgornyy către arabi, iar Brejnev către partid şi militari. Cu toate acestea, opiniile lor erau compatibile cu vederile diferite pe care fiecare le afișaseră și mai înainte.

(…) a raportat că Kosîghin a ameninţat chiar că va demisiona la un moment dat, ca rezultat al dezacordului său cu alţi membri ai Biroului Politic. Că el ar fi reprezentat o ​​poziție mai flexibilă decît ceilalţi lideri a fost sugerat de nuanţa conciliantă a declaraţiilor sale din timpul vizitei la ONU, în contrast cu tonul uniform, dur, anti-israelian, anti-occidental al propagandei din mass-media sovietică. Într-adevăr, pasaje din declarațiile lui Kosîghin, care ar fi putut fi interpretate drept conciliante au fost decupate în cadrul comunicatelor din presa sovietică. Eliminarea unor astfel de pasaje a fost evidentă, de exemplu, în declarația lui Kosîghin din 25 iunie cînd sugera că după o retragere israeliană toate problemele din Orientul Mijlociu ar putea fi luate în considerare de către Consiliul de Securitate.

Orice indicii de înmuiere a cererilor sovietice cu privire la o soluţie în Orientul Mijlociu sau legate de posibilitatea unui compromis au fost absente în discursul major al lui Brejnev din 5 iulie. De asemenea, el nu a reiterat sprijinul lui Kosîghin dat la ONU asupra dreptului Israelului de a exista ca element al politicii sovietice, nici referinţa premierului la responsabilitatea marilor puteri de a contribui la pacea în Orientul Mijlociu. (Afirmarea lui Kosîghin a dreptului Israelului de a exista a fost implicită în declaraţia că fiecare popor are dreptul „de a-și întemeia un stat independent propriu”. Ca și Brejnev, alţi lideri nu au menţionat acest drept cu referire la Orientul Mijlociu, deşi probabil recunoaşterea dreptului Israelului la statalitate a rămas o promisiune a politicii sovietice.) În mod similar, rezoluţia Comitetului Central, care, în fapt, a aprobat raportul nepublicat prezentat plenului de Brejnev a omis, de asemenea, aceste puncte. În alte privinţe, cu toate acestea, rezoluţia a reluat principalele idei din declarația lui Kosîghin la ONU – deşi, cum e de aşteptat, definesc poziţiile de politică sovietică într-o formă ideologică mai explicită. În mod similar, Podgornyy, într-o conversaţie (…) a asumat un ton intransigent. El a indicat faptul că nu era sigur că un compromis era posibil, deşi a spus că o soluţie paşnică e necesară. El a subliniat că agresiunea nu putea fi recompensată şi că retragerea Israelului din teritoriile arabe ocupate era o precondiţie a oricăror negocieri. Că această poziţie ar fi putut fi o poziţie diplomatică, mai degrabă decît o politică bătută în cuie a fost cel puţin sugerat atunci cînd (…) să nu ia prea literal ceea ce declară public arabii sau sovieticii și că unele compromisuri erau necesare. (…)

În timp ce dovezile detaliate privind punctele de vedere ale altor membri ai Biroului Politic privind politica în Orientul Mijlociu în perioada crizei sînt puține, o voce moderată notabilă s-a făcut auzită în cadrul Secretariatului Comitetului Central. Publicul în fața căruia a fost abordată are, probabil, în parte un rol în nota aparte. La sfîrşitul lunii iulie, în întîlnirea sa cu comuniştii italieni, secretarul partidului Ponomarev a exprimat critici ascuţite la adresa arabilor pentru refuzul față de sfaturile de reţinere de la Moscova dinainte de război şi pentru angajarea în astfel de acţiuni unilaterale cum ar fi închiderea golfului. El a acuzat guvernele arabe că au fost fanatice şi iraţionale şi că Moscova a fost nevoită să-i acorde ajutor lui Nasir pentru că acesta este cel mai rezonabil dintre liderii arabi; a fost deosebit de critic față de Boumediene, o opinie aparent neîmpărtășită anterior de Brejnev care, la începutul lunii iunie, a declarat că Boumediene era cel mai rezonabil dintre liderii arabi. Ponomarev s-a plîns de faptul că arabii au rănit statele socialiste și i-a criticat pe egipteni pentru ținerea închisă a canalului Suez. Era destul de pesimist, afirmînd că acordul de încetare a focului a lăsat criza nerezolvată şi că sovieticii nu ştiu cum ar putea fi rezolvată; şi-a exprimat îngrijorarea că situaţia ar putea duce la o confruntare directă între marile puteri.

În concluzie, s-ar părea că în timpul crizei a existat un consens, probabil, agitat, bazat pe dorinţa de a ţine pierderile la un nivel minim şi de a evita orice implicare directă în conflict. În timp ce unii lideri se poate să fi cerut acţiuni mai ferme decît cele care au fost în fapt efectuate, sprijinul pentru un astfel de curs pare să fi fost slab. Cu toate acestea, de îndată ce criza propriu-zisă a trecut, diferenţele privind politica în Orientul Mijlociu au reapărut – cel mai exploziv în atacul lui Yegorychev. O abordare din nou consensuală a prevalat, orientată spre păstrarea, cu pierderi minime a rolului sovieticilor de campion al intereselor arabe. Cu toate acestea, de o parte a consensului ar fi putut fi o linie dură, activistă, şi de cealaltă parte una mai moderată. Diferenţele asupra gradului de angajament care urmează să fie făcut către arabi cel mai probabil au persistat. Acești contracurenți în cadrul conducerii, probabil, au fost parţial responsabili pentru cursul schizofrenic al conducerii sovietice imediat după război; aceștia sugerează, de asemenea, potenţialul pentru o schimbare în abordarea sovietică a Orientului Mijlociu.

SOVIETICII IȘI MUTĂ SPRIJINUL DINSPRE SIRIENI SPRE EGIPTENI
Moscova susţine mutările postbelice ale lui Nasir
Politica sovietică a suferit o depărtare graduală, ezitantă dinspre poziţiile arabe radicale înspre egipteni în lunile imediat următoare războiului din iunie. În timpul acestui proces factorii de decizie politică sovietică au expeimentat frustrări repetate din cauza rezistenței radicalilor sirieni şi a instigatorilor lor arabi la orice noţiune de compromis politic în cadrul ONU şi din cauza reținerii auto-impuse în a-i presa pe radicali pentru a nu-i aduce în punctul în care și-ar putea întoarce furia împotriva sponsorului de la Moscova. În ciuda rolului jucat de Nasir în precipitarea evenimentelor către războiul din iunie, el era, prin contrast, mai puțin fanatic decît sirienii şi mai maleabil la sfaturile și mustrările sovietice. În fapt, după ce şocul înfrîngerii arabe s-a diminuat şi Nasir a supravieţuit crizei din conducerea egipteană, Moscova nu a ezitat să vizeze în critici publice eşecurile egiptene şi, indirect, ale lui Nasir în articole de presă de la sfîrşitul lunii iunie. Sovieticii au fost chiar mai expliciți în criticile lor (…) aratînd iritare la adresa nechibzuintei arabe şi referitor la acţiunile de dinaintea războiului ale lui Nasir ca exemplu. Dovada că Nasir a învățat ceva – cel puţin temporar – din experienţa lui şi a văzut nevoia de flexibilitate politică a fost reflectată în decizia sa de la mijlocul lunii iulie de a participa la o reuniune arabă la nivel înalt. Avînd în vedere că reuniunea era susținută de către arabii conservatori şi boicotată de radicali, decizia a marcat o depărtare de alianţa lui antebelică cu sirienii. Decizia lui Nasir de a se apropia de arabii conservator a fost, fără îndoială, legată de efortul său de a găsi surse de îmbunătățire a situației economice critice a UAR. Pierderea de venituri în urma închiderii canalului Suez, precum şi dislocarea generală provocată de război au creat o criză monetară şi Nasir avea nevoie de bani. În cadrul conferinţei, Kuweit, Arabia Saudită și Libia au decis de comun acord să ofere UAR şi Iordaniei plăţi trimestriale, în schimbul cărora aceste trei naţiuni puteau relua livrările de petrol către Statele Unite. Conferinţa a respins politica de „luptă-pînă-la-capăt” recomandată de Siria (care a refuzat să participe la conferinţă), Algeria şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei şi a dat lui Nasir şi Husayn un mandat pentru a căuta o soluţie politică; au numit propunerea de compromis a Iugoslaviei drept „rezonabilă” (La jumătatea lunii august Tito a vizitat UAR, Siria şi Irak într-un efort de a cîştiga sprijin arab pentru propunerea sa. Acest plan în cinci puncte nu include o clauză de nonbeligeranță cum spunea Nasir, indicînd faptul că Nasir era pregătit să meargă chiar mai departe în cadrul compromisului decît era planul lui Tito. Așa cum au fost publicate în Tanyug, la 16 septembrie, dispoziţiile propunerii erau:
1. Retragerea tuturor trupelor de pe teritoriile ocupate din 4 iunie, cu observatori ONU de față.
2. O garanţie a Consiliului de Securitate ONU sau a celor patru mari puteri pentru securitatea şi frontierele tuturor ţărilor din zonă pînă la găsirea unei soluţii finale.
3. Libera trecere prin Strîmtoarea Tiran în aşteptarea unei hotărîri a Curții Internaţionale de Justiţie.
4. Restaurarea tuturor forţelor din Suez din ajunul zilei de 5 iunie.
5. De îndată ce au fost îndeplinite cele de mai sus, Consiliul de Securitate va lua măsuri pentru a rezolva celelalte probleme.)

În prima săptămînă a lunii septembrie Moscova şi-a exprimat oarecum tardiv aprobarea privitor la conferinţa de la Khartoum. În acelaşi timp, propaganda sovietică a schimbat tonul în privința Orientului Mijlociu. Pînă pe 31 august în propaganda sovietică au continuat să apară ecouri ale liniei dure inițiate de Pravda şi Izvestiya la începutul lunii. Radio „Pacea și Progresul” a realizat o emisiune în care se cerea continuarea embargoului de petrol pentru SUA, retragerea valutelor arabe din băncile occidentale şi un boicot general al Occidentului. De asemenea, Moscova fusese critică la ideea unui summit arab, înainte de anunţul lui Nasir în privința deciziei sale de a sprijini summit-ul de la Khartoum din 23 iulie.

Acum, Pravda aproba conferinţa de la Khartoum pe 5 septembrie, ca un pas înainte în unitatea arabă; spunea că opinia unor arabi că reluarea războiului era singura cale de ieşire a fost înlocuită cu o abordare mai sobră. Radio „Pacea și Progresul”, în aceeaşi zi, a remarcat lipsa liderilor sirieni „care consideră operaţiunile militare ca fiind principala metodă”, dar a declarat că sirienii au fost de acord să sprijine „toate măsurile pozitive” elaborate la Khartoum. Pravda şi Izvestiya au lăudat de această dată reluarea transporturilor de petrol către Statele Unite ca o sursă de venituri necesară arabilor. Novoye Vremya în luna septembrie a numit pledoaria siriană şi algeriană în favoarea luptei continue drept nerealistă şi a lăudat publicul egiptean pentru reacţia favorabilă la sugestiile de a renunța la sloganul cu distrugerea Israelului. Acest articol era oarecum optimist în privința unei înțelegeri susținînd că în conferinţa de la Khartoum au fost respinse negocierile directe „în etapa actuală”, lasînd astfel deschisă posibilitatea că acest lucru s-ar putea schimba.

Decizia sovieticilor de a schimba linia de propagandă a venit în mod evident după decizia lui Nasir de a sprijini conferința din Khartoum şi oarecum întîrziat. În ciuda întîrzierilor, sovieticii au făcut un pas important în politica lor de sprijinire a unei linii arabe mai puţin militante. Fiecare pas în această direcţie îi costă pe sovietici influență în rîndurile radicalilor şi fiecare pas a fost făcut fără tragere de inimă. O poziţie publică sovietică asupra conferinţei era necesară şi, cum arabii radicali s-au opus în mod energic conferinţei, iar Nasir a sprijinit-o, o poziţie sovietică era obligată să supere pe unii sau pe alții. Teama de reluarea războiului şi un nou eşec i-a împins în mod constant pe sovietici spre linia arabă moderată şi i-a îndepărtat de sprijinul lor anterior pentru radicali.

Sovieticii îndeamnă Siria la reţinere
Aprobarea Pravda pentru reuniunea la nivel înalt de la Khartoum a oficializat disponibilitatea Moscovei de a sprijini poziţia relativ moderată acum asumată de către Nasir şi de a-i critica public pe arabii mai radicali. Politica sovietică de încurajare a unității egipteano-siriene de dinainte de război l-a împins pe Nasir spre un mai mare militantism, cu rezultate dezastruoase. Acum, sovieticii erau gata să facă public sprijinul lor pentru o linie arabă mai raţională, riscînd astfel să-i îndepărteze pe sirieni ca rezultat. Eforturile lor de a-i trage pe sirieni în această direcţie nu au dus la nici un rezultat.

(…)

Argumentele folosite de către sovietici indicau în mod clar reţinerea lor în privința posibilității reluării războiului şi teama lor particulară că provocările siriene ar putea duce la o reacţie israeliană care s-ar putea dovedi dezastruoasă. Şi erau acum dispuşi să le facă clar sirienilor că nu oferă sprijin pentru nici un fel de politici care i-ar putea impulsiona israelieni să reia lupta.

La inceputul lunii august, o delegaţie condusă de Ministrul sirian al Apărării, Hafiz Asad, a petrecut o săptămînă la Moscova; rapoartele cu privire la rezultatele acestei vizite sugerează rezultat mai puțin decît satisfăcătoare din punctul de vedere al sirienilor. (…)

În orice caz, sirienii erau dependenți de sovietici pentru echipamentele lor şi, deși mesajul poate să nu fi fost transmis atît de direct, implicațiile ar fi putut foarte bine să fie că, pînă cînd sirienii nu-și temperează poziţia, sprijinul sovietic nu va fi complet. În plus, sovieticii s-ar putea să se fi gîndit la pericolele inerente furnizării către sirienii radicali şi agresivi a unor capacități militare mai mari erau prea mari pentru risca.

Pîrghia ajutorului militar
Deși niciodată strînsura sovietică nu a ajuns la punctul în care sirienii sau egiptenii să se plîngă în mod deschis, politica ajutorului militar sovietic a avut drept scop clar creşterea măsurabilă a prezenței și influenței URSS și – în măsura în care era posibil – controlul asupra politicii arabe în domeniul războaielor.

Sovieticii au avut suficient spațiu de manevră şi de presiune în cadrul programul lor de ajutor militar. Pentru că, deşi au promis imediat după război că vor furniza echipamentele pierdute în război, sovieticii au putut decide cît de mult și ce tip de echipamente suplimentare vor ajunge la destinație. Dislocarea consilierilor militari sovietici în cadrul forţelor arabe a fost în mod clar una dintre condiţiile Moscovei pentru ajutor. Dimensiunea personalului sovietic în ţările arabe a crescut rapid la aproximativ de patru ori nivelul antebelic şi a continuat să fie menţinut acolo.

Acest influx a fost însoţit de semne de tensiune considerabilă în cadrul forţelor armate arabe între militarii sovietici şi arabi. (…)

Autoritatea dată efectiv acestor consilieri nu este clară. Deşi diverse rapoarte au indicat un grad ridicat de autoritate sovietică în exerciţiile de antrenament şi operaționale, nu există nici o dovadă de autoritate sovietică directă în comandă și control. Deşi pare puţin probabil ca personalul sovietic să aibă ultimul cuvînt în deciziile politice şi de comandă, gradul lor de implicare în forţele armate siriene şi UAR este, cu siguranţă, mai mare decît a fost înainte de război. Sovieticii trebuie că se așteaptă ca în acest fel să poată exercita un anumit rol în temperarea forțelor arabe şi să se asigure că echipamentele furnizate de sovietici nu vor fi din nou irosite; în acelaşi timp, în mod evident eu au sperat să ridice standardul şi capacităţile forţelor armate arabe.

Sovieticii, de asemenea, au reuşit să obţină acces sporit la facilităţile navale din Marea Mediterană. Sovieticii au crescut foarte mult dimensiunea flotei din Marea Mediterană în 1967, iar accesul la realimentare cu combustibil şi facilităţi de reparații a devenit vital. În al doilea rînd, o prezenţă navală sovietică în porturile arabe a constituit un factor de descurajare mai mare împotriva unor viitoare atacuri israeliene şi, mai important, împotriva intervenţiei Statelor Unite în zonă.

Cu toate acestea, o distincţie trebuie să fie făcută între instalarea de baze sovietice în Orientul Mijlociu şi utilizarea de către sovietici a instalaţiilor portuare existente. (…) Cu alte cuvinte, cererile sovietice de control al instalaţiilor portuare au fost respinse, dar utilizarea acestor facilităţi a fost permisă. (De fapt, sovieticii înşişi, probabil, nu și-ar dori să dobîndească în mod oficial baze, dat fiind că au fost critici constanți și deschiși ai bazelor americane. În plus, achiziţionarea de baze i-ar putea face și mai vulnerabili la o posibilă implicare într-un viitor război.)

În fapt, flota sovietică a folosit doar minimal aceste porturi şi s-a bazat în principal pe navele sale auxiliare pentru bunuri şi reparaţii. Cu toate acestea, navele flotei sovietice au făcut vizite prelungite în diverse porturi, în special în Port Said şi Alexandria din UAR şi în Latakia din Siria. Prezenţa navală sovietică crescută reprezintă un factor în plus pentru tacticile sovietice în situaţii de criză în viitor.

MANEVRE SOVIETICE ÎN SOLUTIONAREA CONFLICTULUI ARABO-ISRAELIAN
Poziţia ambiguă in privința retragerii
Reorientarea sovietică din august şi septembrie 1967 către sprijinirea lui Nasir şi către o linie de propagandă mai puţin militantă şi critica sovietică în creştere la adresa arabilor radicali au fost însoţite de o înclinaţie corespunzătoare a sovieticilor de a-l urma pe Nasir în domeniul diplomatic, fără a întreprinde vreo iniţiativă de-a lor. Cum trecerea lor pe diverse teme (summit-ul, boicotul petrolului şi aşa mai departe) a fost realizată în etape, și poziţia lor în privința unui acord politic în această perioadă a fost ambiguă şi chiar contradictorie. De exemplu, (…)

Declaraţiile publice ale figurilor de la vîrf sovietice au fost de asemenea vagi. Atît Kosîghin, cît şi Gromyko la mijlocul lunii septembrie au subliniat public pericolele tensiunilor în zonă „în imediata vecinătate” a frontierelor URSS. Gromyko, în discursul său din 22 septembrie la Adunarea Generală (sesiunea specială de urgenţă a Adunării Generale a ONU, convocată la 17 iunie şi suspendată temporar la 21 iulie, s-a încheiat la 18 septembrie cu o rezoluţie care cerea sesiunii ordinare a Adunării Generale să trateze în mod prioritar situația din Orientul Mijlociu. Gromyko se adresa în sesiunea ordinară.) a avertizat asupra pericolelor unui nou conflict armat, a cerut despăgubiri israeliene pentru arabi şi a spus că, dacă Israelul nu va respecta rezoluţiile ONU, Consiliul de Securitate va trebui să stabilească sancţiuni. (…) El nu a elaborat, dar implicaţia că erau posibile compromisuri a fost clară.

Totuși, pînă spre sfîrşitul lunii septembrie sovieticii păreau să nu aibă nici un obiectiv specific în domeniul diplomatic, iar declaraţiile lor păreau fără direcţie. Ei încă nu luaseră nici o poziţie publică față de propunerile lui Tito din august, despre care arabii moderați, inclusiv Nasir, indicaseră că sînt acceptabile. Neavînd iniţiative proprii, politica sovietică părea să fie într-o stare de așteptare şi păreau mulțumiți să-l lase pe Nasir să preia conducerea, așa cum o făcuse cu privire la summit-ul de la Khartoum, şi să urmeze iniţiativa sa în susţinerea din nou a unei rezoluţii de compromis la ONU.

Sovieticii susţin iniţiativa arabă
(…)

Tensiune crescută şi ambivalenţa lui Nasir
Numeroase incidente de frontieră de-a lungul liniilor de încetare a focului în Orientul Mijlociu au ridicat tensiunea arabo-israeliană şi pericolul unei reizbucniri a războiului a revenit. Raidurile teroriste arabe în Israel au crescut în mod constant, astfel încît în octombrie 1967 Israel a avertizat că ar putea fi nevoit să atace „centrele de terorism” – o ameninţare clară la adresa Siriei şi, posibil, a Iordaniei. Ameninţarea i-a alarmat în special pe sirienii, care (…) se aşteptau la un „atac iminent”.

În luna octombrie existau indicii că Nasir se afla într-o stare mentală tulbure. (…) și-a exprimat nelinistea cu privire la starea mentală a liderului, spunînd că era cuprins de accese bruşte de furie și de depresie severă şi că era obsedat de ambiţia de a restaura prestigiul Egiptului printr-un atac reușit asupra Israelului. Scufundarea distrugătorului israelian Eilat la 21 octombrie s-ar putea să fi reflectat această stare a lui Nasir. Dacă este aşa, el trebuie să fi fost înfuriat mai rău de represaliile Israelului – bombardarea rafinăriilor de petrol egiptene – şi de anunţul Statelor Unite că vor furniza avioane de luptă Israelului.

Au existat diverse rapoarte la acel moment că poziţia egipteană devenea mai agresivă şi îndoiala cu privire la posibilitatea unei soluţionări paşnice era în creştere la Cairo. La 10 noiembrie Haykal, într-un articol în Al Ahram, califica continuarea războiului ca fiind „inevitabilă”; cu toate acestea, a înmuiat puțin exprimarea adăugînd că acest lucru nu înseamnă neapărat că luptele vor fi reluate a doua zi.

Înspre o rezoluţie ONU
În ciuda poziţiei lor aparent mai agresive, egiptenii în această perioadă au sprijinit un proiect de rezoluţie, prezentat de indieni, care conținea, cu cîteva modificări, varianta agreată la începutul lunii octombrie de Iordania, UAR și URSS. Retragerea Israelului din toate teritoriile ocupate în timpul războiului era legată de sfîrşitul stării de beligeranţă, așa cum era în propunerea arabă, dar în loc de a propune o viitoare deliberare asupra problemei refugiaţilor şi asupra liberă treceri prin căile navigabile internaţionale, acest proiect propunea soluţionarea acestor probleme împreună cu celelalte dispoziţii. În plus, solicita trimiterea unui reprezentant special pentru Orientul Mijlociu pentru coordonarea eforturilor de rezolvare a situaţiei.

Totuși, la acest moment UAR şi Iordania păreau să piardă legătura între ele. Cairo, care solicitase o sesiune a Consiliului de Securitate (Consiliul de Securitate s-a întîlnit în şedinţă de urgenţă la 9 noiembrie, la cererea UAR), aparent fără a se consulta cu Iordania, a sprijinit proiectul indian. Husayn, pe de altă parte, a simţit că arabii trebuie să accepte o propunere care avea aprobarea SUA, pentru că Statele Unite erau singura naţiune care ar fi putut exercita o influenţă practică. Un proiect de rezoluţie fusese prezentat Consiliului de Securitate din partea SUA; acesta solicita încheierea stării de beligeranţă şi recunoaşterea dreptului tuturor statelor de a exista în cadrul graniţelor recunoscute; solicita retragerea israeliană, dar nu preciza că ar fi vorba de toate teritoriile ocupate. (…)

Sovieticii joacă un joc dublu
În toamnă diplomaţii sovietici au început să vorbească din nou despre cresterea pericolului unui război în Orientul Mijlociu. Mai mulți au indicat faptul că, în lipsa unei soluţii politice (care părea departe) terorismul ar putea creşte şi ostilităţile deschise s-ar putea relua. (…) Această ameninţare se poate să fi fost destinată pentru consumul Occidentului cu scopul de a împinge Occidentul către o poziţie diplomatică mai flexibilă.

Gradul de presiune, dacă a fost, pe care sovieticii l-au exercitat asupra UAR pentru a accepta proiectul de rezoluție al Regatului Unit nu se cunoaște, dar este evident că doreau o oarecare stabilizare a situației politice pentru a reduce pericolul redeschiderii ostilităţilor. (…) Fedorenko a fost iritat de scufundarea Eilat, deoarece aceasta complica ajungerea la un acord la ONU. Probabil că sovieticii, de asemenea, se temeau că incidente de acest fel ar putea duce la redeschiderea războiului.

În octombrie, Muhyi ad-Din a declarat că sovieticii nu furnizau UAR armament în cantitatea și la calitatea solicitată; el a spus că întîrziau anumite tipuri de armament şi că îi sfătuiau pe egipteni să semneze un acord final care să cuprindă frontiere permanente garantate. Într-un document PCUS, scris probabil în luna octombrie, care a fost transmis delegaţiilor aflate în vizită în URSS în noiembrie, sovieticii declarau că era necesar ca arabii să adopte o poziție mai realistă şi că un pas imediat ar trebui să fie combinarea cererii de retragere imediată a Israelului cu o formulă de încheiere a stării de război. Astfel, și dorinţa şi voința de a trece o rezoluţie părea a fi prezentă de partea sovietică.

În acelaşi timp, acţiunile sovieticilor dovedeau ambivalenţă. (…) Proiectul preciza că Israelul se retrage pe frontierele dinainte de 5 iunie şi amîna problema refugiaţilor şi cea a trecerii prin căile navigabile internaţionale în vederea examinării în viitor de către consiliu. Astfel, s-au întors la propunerea sovietică din iulie 1967; acest accent pe retragerea totală şi amînarea altor aspecte au făcut propunerea sovietică mai pe gustul arabilor decît era propunerea britanică, dar, în același timp, asigura respingerea acesteia de către Israel şi Statele Unite. În plus, propunerea sovietică omitea orice dispoziţie în privința unui reprezentant special care să fie trimis în zonă.

Acţiunea sovietică a întîrziat lucrările Consiliului de Securitate cu două zile şi a încurcat pe toată lumea. Acţiunea lor bruscă a venit ca o surpriză, deoarece toată lumea se aştepta ca aceștia să sprijine proiectul Regatului Unit. Acţiunea se poate să fi fost un efort de ultim moment de a-i împăca pe arabii radicali printr-un joc parțial obstrucţionist şi jucînd sceneta prezentării unei propuneri de rezoluţie mult mai pro-arabe pe care apoi să fie nevoiți să o retragă.

La 22 noiembrie sovieticii și-au retras rezoluţia şi au sprijinit proiectul britanic, care a trecut în unanimitate.

Sirienii, în mod previzibil, au reacţionat violent la rezoluţia Consiliului de Securitate. La 23 şi 25 noiembrie Atasi şi alţi lideri sirieni au emis declaraţii inflamatorii de chemare la luptă armată. Şi, pe 23 noiembrie, (…) Zuayyin s-a plîns ambasadorului sovietic la Damasc că URSS a vrut să impună linia politică a lui Nasir asupra sirienilor. Sovieticii nu au rămas tăcuți. Un articol din Pravda pe 27 noiembrie a felicitat auto-controlul arabilor moderați si a criticat „capetele înfierbîntate” arabe:

Noi nu putem să nu constatăm că în unele capitale arabe există capete înfierbîntate şi declaraţii pripite în presă care, în condiţiile actuale, acţionează ca un bumerang, dau pretexte propagandei anti-arabe din Occident, de care profită extremiștii din Tel Aviv.

Eforturile sovieticilor de a-i îndemna pe sirienii la moderație au eşuat. Decizia sovieticilor de a susţine rezoluţia de compromis a ONU i-a antagonizat și mai mult pe sirieni. În ciuda eforturilor lor de a merge pe o linie de mijloc, sovieticii au fost din nou forţați să aleagă şi, alegînd, i-au înstrăinat pe extremiştii sirieni.

POZIŢIA SOVIETICĂ – NOIEMBRIE 1967
În noiembrie 1967, conducerea sovietică a emis un document al PCUS privind politica sovietică din Orientul Mijlociu care oferă apologia şi explicaţiile oficiale ale acţiunilor sovietice din Orientul Mijlociu. Acesta a circulat printre delegaţii la a 50-a aniversare de la Moscova, reflecta sensibilitatea sovietică la criticile de după război, atît a celor interne (Yegorychev), cît şi a celor externe (în special, desigur, arabe). Documentul îi prezintă pe liderii arabi ca susţinători ai politicii sovietice, care nu au solicitat implicarea sovietică în conflictul armat. Face doar o aluzie la nemulţumirile arabe la adresa politicii sovietice îndreptînd acuzaţiile împotriva Chinei și a „imperialiştilor” care ar fi încercat să inducă neînțelegeri între URSS şi arabi. Documentul face zig-zag-uri între atacurile la adresa „Occidentului imperialist” şi a „instrumentului său”, Israel, atribuind agresiunea Israelului scopurilor „imperialiste” de a distruge statele arabe progresiste, şi criticile la adresa arabilor pentru eşecul militar din timpul războiului.

Dispreţul sovietic pentru armata arabă este vizibilă în pasaje privind ajutorul militar în care se explică cum doar livrările de arme de bază au compensat pierderile UAR şi siriene. Citînd vizita lui Podgornyy de la sfîrşitul lunii iunie, trimiterea de delegaţii militare în Orientul Mijlociu, precum şi vizitele navelor sovietice la Port Said şi Alexandria ca măsură a efortului sovietic de a consolida apărarea arabă, sugerează că folosirea cu succes a ajutorului este în sarcina arabilor, subliniind importanţa stăpînirii eficiente a echipamentelor, precum şi necesitatea îmbunătăţirii forţelor armate arabe.

Documentul tinde să exagereze eforturile sovietice pentru prevenirea războiului de la sfîrşitul lunii mai 1967 şi suportul sovietic pentru arabi după izbucnirea războiului. Potrivit relatării, URSS a cerut moderație din partea arabilor în timpul vizitelor de la sfîrşitul lunii mai ale lui Badran şi Atasi, dar atunci cînd a început războiul, au trimis ajutoare militare către arabi şi au dislocat navele de război sovietice în Marea Mediterană ca o contrapondere la Flota a Șasea americană. Şi, în sfîrşit, în conformitate cu documentul, sovieticii au emis o serie de avertismente, culminînd cu mesajul din 10 iunie către preşedintele Johnson care conţinea o ameninţare cu contraacțiuni sovietice nespecificate dacă Israelul nu ar înceta operaţiunile militare. (…)

În acelaşi timp, documentul reafirma interesul sovietic într-o „reglementare politică” şi pentru continuarea existenţei Israelului ca stat, cerînd în același timp retragerea imediată necondiționată a forţelor israeliene de pe teritoriile arabe. În acest sens, documentul cita avertismentul de la conferința de la Budapesta din iulie că arabii trebuie să fie mai realiști şi că primul pas ar trebui să combine o cerere de retragere imediată israeliană cu un aranjament de încheiere a stării de război între arabi şi Israel.

(…) Liderii arabi cei mai puţin extremiști indicaseră deja că doreau retragerea Israelului din toate teritoriile ocupate după 5 iunie, condiţie inacceptabilă pentru Israel. Mai mult, arabii şi israelienii au avut neînțelegeri cu privire la momentul retragerii israeliene – înainte, în timpul sau după unele acţiuni reciproce arabe. În această perioadă poziţia sovietică a oscilat. Ea a variat de la cererea retragerii înainte de orice acțiune arabă reciprocă, către o poziţie mai flexibilă şi înapoi din nou. Argumentul asupra problemelor de mai sus a fost exacerbat de chestiunea trecerii prin căile navigabile internaţionale, de soluţionarea problemei refugiaţilor, de supravegherea unui acord, de discuţiile directe, şi aşa mai departe. Astfel, trecerea unei rezoluţii ONU, văzută ca un obiectiv major pentru atît de mult timp, a fost un simplu prim pas, şi încă unul ezitant, înspre o soluţie.

CONCLUZIE
Deşi rezoluţia nu a fost un panaceu, trecerea sa a punctat o schimbare în tacticile sovietice care au evoluat de la războiul din iunie încoace. Înainte de război, Moscova sprijinea regimul fanatic sirian pe care îl vedea ca pe o rampă pentru pentru extinderea influenţei sovietice în Orientul Mijlociu. În acest scop, Moscova a urmărit tactici conflictuale care s-au dovedit în curînd contraproductive. Pe de o parte, Moscova a făcut nici un efort eficient de a reduce propaganda de incitare siriană şi campania de gherilă împotriva Israelului şi, la un moment dat, a ajutat la incitarea acestei campanii prin difuzarea unui raport fals despre o invazie militară iminentă a Israelului împotriva Siriei. Pe de altă parte, Moscova a încercat să relanseze apropierea egipteano-siriană, evident aşteptîndu-se ca o astfel de dezvoltare ar servi moderarea iniţiativei siriene şi la descurajarea Israelului. Cu toate acestea, rezultatul neintenţionat al politicii sovietice nu a fost un control mai bun asupra sirienilor, ci radicalizarea lui Nasir şi accelerarea lanțului de evenimente care au dus la război.

În timpul şi după război, sovieticii au improvizat politici, ținîndu-se departe de o implicare directă în spatele unei perdele de fum de propagandă pro-arabă şi de gesturi diplomatice. Moscova a emis unele ameninţări vagi şi a iniţiat un transport aerian către naţiunile arabe, făcîndu-le în același timp clar arabilor că URSS nu se va lăsa atras nici atunci, nici în viitor într-un astfel de război.

Pe măsură ce criza a trecut, politica sovietică a virat spre un sprijin mai puternic pentru Nasir, care evident era, cel puțin temporar, calmat de înfrîngere. Moscova a urmat linia lui Nasir şi a oferit sprijinul său conferinţei de la Khartoum. Conferinţa a fost aprobată de către arabii conservatori (Arabia Saudită, Kuweit, Iordania) şi moderați (UAR) şi boicotat de către sirienii radicali. Sovieticii le-au cerut sirienilor să participe la conferinţă şi să-și modifice linia politică. În faţa refuzului sirian, Moscova a pus presiune pe sirieni, oferindu-le un ajutor militar mai mic decît cel solicitat, dar fără nici un rezultat. Noua linie sovietică a fost subliniată prin aprobarea de către URSS a rezoluţiei de compromis a ONU, în noiembrie, în ciuda opoziţiei siriene. Mai devreme, în iulie 1967, opoziţia siriană i-a făcut pe sovietici să dea înapoi de la rezolvarea propusă. În luna noiembrie au refuzat să dea înapoi din nou şi pe 22 a fost adoptată o rezoluţie de compromis în cadrul Consiliului de Securitate, cu sprijinul sovietic. Deşi s-ar fi putut presupune că la sfîrşitul lui 1967 politica sovietică privind Orientul Mijlociu a evoluat în cele din urmă într-un curs mai mult sau mai puţin stabil, de atunci încoace politica sovietică a afişat din nou tendinţe schizofrenice.

În ciuda determinării din urma dezastrului din iunie de a preveni o repetare a acelui episod, conducerea sovietică a continuat să încalece pe spatele unei mişcări naţionaliste arabe, imprevizibile şi neîmblînzite. Într-adevăr, diplomaţii sovietici au devenit mai vocali în îndemnurile la reţinere către arabi la sfîrşitul anului 1967 şi i-au avertizat să nu se aştepte la o participare directă sovietică în orice reluare a războiului din iunie. Cu toate acestea, Moscova, în acelaşi timp, a reluat şi chiar a dezvoltat politicile care au condus la gonflarea nemăsurată a încrederii în sine a arabilor și prima dată: a reechipat armatele arabe, a ridicat nivelul de instruire al armatelor arabe printr-un corp extins de consilieri sovietici şi a început să orienteze ajutor către gherilele arabe – avangarda cea mai fanatică a mişcării arabe împotriva Israelului.

Noua preferinţă a sovieticilor pentru egiptenii presupuși mai maleabili față de zeloţii sirieni aduce o diferenţă insesizabilă în pericolul cronic inerent politicii sovietice. Orice presiuni ar pune Moscova pe Nasir în favoarea unui acord politic cu Israelul, acestea vor fi temperate de dorința lor de a nu-l înstrăina pe liderul arab. Acţionînd în conformitate cu această inhibiție, linia sovietică moderată de la finele lui 1967 s-a erodat pe măsură ce militantismul anti-Israel al lui Nasir a crescut pînă la un punct la care rivalizează în stridenţă cu sirienii. Tendinţa moderată în politica sovietică a fost înecată tot mai mult de o tendinţă de sprijin deschis pentru militantismul arab. Recent, tendinţa din urmă a fost subliniată în discursul Shelepin (19 octombrie 1969) în cadrul unei reuniuni WFTU în care promova o linie puternică de ajutor activ pentru gherilele arabe, de remarcile similare ale lui Kosîghin (10 decembrie 1969) de la întîmpinarea unei delegaţii egiptene, şi de creşterea numărului de reportaje favorabile în mass-media sovietică despre activităţilor şi succesele reputate de mişcările de gherilă arabe. Schimbarea sugerează că Moscova pare a fi o dată în plus hotărîtă să țină pasul cu radicalizarea arabă. Mai mult decît atît, cu prezenţa sa sporită, militară şi navală în zonă, împreună cu o mai mare încredere în poziția sa strategică față de Statele Unite ale Americii, Moscova se poate vedea acum într-o poziţie mai bună decît era în 1967, astfel încît își poate permite riscul inerent acestei politici şi să fie gata pentru un rol mai activ în orice criză viitoare în Orientul Mijlociu. În timp ce o astfel de judecată nu implică neapărat faptul că actuala conducere sovietică a dezvoltat o inclinație pentru iniţiative bruște sau riscante în situaţii de criză, s-a străduit în mod clar să se pună în situaţia de a juca un rol mai activ în crizele viitoare şi, implicit, de a reduce vulnerabilitatea acesteia la acuzele de lipsă de pregătire din partea criticilor interni care au apărut în iunie 1967. În concluzie, sovieticii estimează cîștigurile pe termen lung pentru influenţa sovietică în Orientul Mijlociu ca fiind mai mari decît pericolul cronic al scăpării evenimentelor de sub control aşa cum s-a întîmplat în luna iunie 1967.

Acesta a fost ultimul episod al raportului, dar nu și ultima scenă în dansul politic de tip sovietic. În septembrie, la ONU, arabii și alte „popoare iubitoare de pace” speră din nou să facă o figură frumoasă pe scena internațională. Să-i urmărim…

Liviu Crăciun

Liviu Crăciun

Comentarii

  1. Daniel FrancescoSpune:

    Răspunde
    august 23, 2011

    Discursul lui Leonid Brejnev in fata Comitetului Central al PCUS din 20 iunie 1967 se afla aici. Un fragment:

    Only one conclusion can be drawn from any general appraisal of recent events in the Middle East. It was an attempt by American-led Western imperialism to suppress progressive Arab regimes which had taken the path to socio-political transformation. It was an attempt to reverse the general direction of political development in Middle Eastern countries. It was a protracted attempt to subjugate this region of the world… Now imperialist propaganda attempts to conceal the real causes of this conflict and confuse public opinion in the world at all costs…Single-mindedly, it has been argued that the Six Day War resulted from the protracted Arab-Jewish quarrel. Obviously, this version of events is a crude distortion of the real state of affairs. It aims to dismiss the existing element of class struggle in the Arab-Israeli conflict, to disguise the fact that the conflict is between the oppressive forces of imperialism and the forces of national liberation, democracy and social progress…Now it has become completely clear that the imperialist powers, and first and foremost the US, targeted their weapons against one of the most significant sectors of the national liberation movement, namely the Arab world…

    Israeli ruling circles and the Western powers blamed the USSR for encouraging its Arab clients to threaten Israel with an act of aggression. Comrades, needless to say this is a complete falsification of the objectives of Soviet diplomacy. We have helped these progressive regimes in the Arab world and will continue to help them in the future. We have supported them not in the least because we share their view that Israel must be destroyed.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *