FUNDATIA IOAN BARBUS

Punctul slab al democrației liberale

De când a apărut “civilizaţia liberal-democrată” modernă, liberalismul şi democraţia sunt doar un aranjament practic, de circumstanţă, al cărei scop e să favorizeze o anumită ordine şi funcţionalitate în economie şi în societatea politică. Nu este în niciun caz o civilizaţie, este doar o părticică minusculă a unei civilizaţii. Acest aranjament, denumit “liberal-democraţie”, nu are valori morale proprii, nu are o etică proprie, el doar a copiat anumite valori din creştinism, eliminînd conţinutul spiritual şi fundamentul metafizic pe care acesta îl avea. Deci morala democraţiei liberale e formată din câteva mici reguli practice, ea nu poate în niciun fel atinge inima omului. E clar că cei care au primit o astfel de educaţie nu sunt oameni cu fibră, nu au, în mod efectiv, valori morale, doar convenienţe morale. Este deci limpede că democraţia liberală are de ales una din două: ori se pătrunde de creştinism, înţelege fundamentul creştin al acelor valori pe care le apără, şi se ataşează de aceste valori cu credinţă adevărată, dispusă la sacrificiu, ori, în caz contrar, creează această generaţie de burghezi molâi, laşi, care tot timpul cedează la tot.
De exemplu, la orice grimasă a inamicului, individul, gata, cedează totul. Fapt este că de partea cealaltă, islamul vine cu puterea credinţei sale. Credinţa – poţi să o consideri greşită, dar acea credinţă, ca atitudine psihologică, este autentică. Pentru credinţă, respectivul e gata să moară. Nimeni nu–şi va da viaţa pentru filozofia politică liberală, lăsați-mă în pace cu asta.

Asta îmi venea să întreb, când i-am văzut pe prietenii mei liberali şi conservatori vorbind la Forumul Libertăţii. Un individ explica, de exemplu, eficienţa mai mare a economiei de piaţă faţă de economia socialistă; voiam să-l întreb, dumneata te aştepţi ca cineva să-şi dea viaţa pentru chestia asta, să-şi dea viaţa pentru un simplu raţionament economic, să-şi dea viaţa pur şi simplu pentru că un lucru e mai avantajos decât altul? Pentru un avantaj material, nimeni nu-şi dă viaţa. De ce? Pentru că dacă e mort, nu se bucură de avantajul material. Dacă plăteşti pe cineva spunîndu-i, uite, eu îţi dau zece milioane de dolari ca să te omori. Ce să facă tipul cu zece milioane de dolari dacă e mort? Deci simpla valoare practică, simpla valoare pragmatică, nu naşte un luptător adevărat, nu naşte curajul, nu naşte eroismul, dar religia le naşte.

Astfel se întâmplă următorul lucru: pe de o parte, ai oameni care au o credinţă şi sunt dispuşi să moară pentru ea, nu caută avantaje personale. La fel în cazul stângii: generaţii după generaţii de comunişti şi-au dat viaţa pentru comunism, pentru că nu căutau avantaje personale. Căutau puterea pentru Partid, iar Partidul pentru ei era o entitate metafizică echivalentă cu Dumnezeu. Mureau pentru o utopie, care urma să fie realizată peste două, trei sau zece secole, ei ştiau că nu aveau să vadă asta. Deci, când nu există avantaje personale, când există doar meritul moral, adevărat sau fals, atunci omul se poate devota. Cine îşi va da viaţa doar pentru avantaje materiale, pentru o practicitate mai mare? Atunci e normal ca această lume, democraţii liberalii, să fie toţi nişte tăntălăi.

Fiindcă vorbim de asta, am primit aici o ştire, că partidul democrat, DEM-ul, recunoaşte că e pe ducă, e aproape terminat, acum trebuie să facem ceva, să vedem, să facem o şedinţă… Oamenii ăştia sunt astfel: când treburile merg prost, ei rezervă un dejun la un restaurant de cinci stele şi cheltuiesc o grămadă de bani. Eu sugerez ca, dacă partidul vă merge prost, să nu vă mai duceţi la un restaurant de cinci stele, mâncaţi un hotdog, de aici de la colţ, şi daţi banii la partid.

Primul lucru! Pe vremea Partidului Comunist, nu mâncau la restaurant de cinci stele decât trei sau patru tipi din Comitetul Central, şi doar din când în când! În general duceau o viaţă foarte modestă şi devotată, pentru că trăiau pentru Partid. Dar dacă eşti mare burghez, dacă vrei plăceri şi bunăstare, primul lucru pe care trebuie să îl faci e să ieşi din politică. Eu, de câte ori eram invitat să vorbesc undeva, asta ceream: nu mă puneţi într-un hotel de cinci stele, puneţi-mă într-un hotel ieftin, nu cheltuiţi banii aiurea, aici nu e distracţie, aici nu e show-business, asta e militanţă, iar scopurile militanţei trec înaintea intereselor diferitelor persoane implicate. Dar nu avea niciun rost să le spun, nu ajuta la nimic, băieţii sunt dependenţi de confort.

Prin urmare, lucrurile de aici încep. Voi toţi trebuie să vedeţi, dacă sunteţi burghezi de treabă, dispuşi să să vă bucuraţi de viaţă, să fiţi mereu mulţumiţi, graşi şi bine îmbrăcaţi, sau dacă vreţi să luptaţi? Asta era prima decizie pe care gaşca de la DEM ar fi trebuit s-o ia. Ar însemna că 90% va pleca din partid. Ar trebui luaţi cei de la DEM şi, eu dacă aş fi acolo, i-aş întreba pe toţi acei lideri ai DEM, câţi dintre voi sunteți dispuşi să iasă de aici şi să facă graffitti în Vila Maria, ACUMA? S-ar uita la mine ca la un nebun, evident.

Dată fiind această reacție, eu pot să spun, atunci: fiule, partidul tau e deja terminat! E deja e ter-mi-nat! De ce? Pentru că în Partidul Comunist eu am văzut șefi mari riscându-și viața. Marighella nu a murit mitraliat în stradă? Și la fel, atâția alții, au fost persecutați și au înfruntat asta. Ei voiau cu adevărat puterea pentru partidul lor. Iar voi? Ce vreți? Vreți doar vreo mică funcție? Atunci?

În ultimii ani DEM-ul a trăit doar ca un fel de pseudopod al PSDB (social-democrați). Asta înseamnă că DEM-ul e o forță auxiliară a PSDB. Acceptând această poziție, automat se auto-lichidează, comite suicid cu încetul, de mulți ani. Acum a ajuns pe moarte și se miră de ce se întâmplă. Ce să se întîmple?! Faci câte o tâmpenie pe zi, îți cheltuiești energia, îți cheltuiești banii, îți cheltuiești prestigiul, arunci tot la gunoi și deodată îți dai dseama, ah, sunt terminat, de ce? Sunteți prea proști, asta e problema.

Eu de ani de zile le spun, de pe vremea când se numeau Partidul Frontului Liberal, ceea ce trebuie sa faceți voi e un partid care să aibă unitate de convingeri. Un partid în care să existe militanți care au încredere în partid și care își pun viața pentru partid, pentru că găsesc în el valori. Ăsta e primul lucru! Odată am fost la o reuniune a tineretului PFL-ist, în Porto Alegre, erau o mulțime foarte mare de tineri care era dispusă să militeze pentru partid. Ce s-a ales de acea mulțime de tineri? Totul s-a pierdut, s-a risipit. Eu mi-am dat seama că acei tineri erau nerăbdători să vadă pe cineva că ridică un steag, să le trezească entuziasm. În loc de asta, ce le-a oferit PFL-ul? Acel discurs fără sare și piper, de idealuri liberale, funcționalitatea economiei, impozitele, etc, etc. Ce naiba, ce e asta? E adevărat că impozitul mare e un șut în fund, și poate chiar, să zicem, dă naștere unei rebeliuni. Dar chiar crezi că tineretul se gândește la impozite? Tânărul nu plătește impozite, le plătește taică-su. Discuția despre impozite nu motivează tineretul ca să militeze. Când veţi pricepe acest lucru?

În primul rând, cei de la DEM trebuie să înțeleagă un lucru: dacă nu vrei să ai dușmani, nu trebuie să intri in politică. Stânga vă tratează ca dușmani. Chiar José Serra a spus, PT-ul (Partidul Muncitorilor) își tratează adversarul ca pe un dușman care trebuie eliminat, nu ca pe cineva cu care vrea să discute. Dacă știi chestia asta, dacă știi că tipul e dușmanul tău, tu de ce nu vrei să fii dușmanul lui? Dacă vrei să fii prieten cu dușmanul, să ai doar discuții politice cu el, atunci deja ai pierdut? Ai pierdut pentru că tu vii cu argumente dulcege, ial el vine cu un ciocan și îți dă una în cap. Te injură de toate cele, nu are rost nici măcar să te faci că ești de stânga, pentru că, uite, José Serra se dă de stânga, uite ce au zis de José Serra, l-au acuzat pe José Serra de toate crimele posibile și imaginabile.

Cu cât te vei apropia mai mult de ăștia, cu cât vei dori să faci pace cu ei, cu atât te vor înfrânge mai tare. Asta e experiență u-ni-ver-sa-lă. Universală. De exemplu, Partidul Democrat (din SUA), încă din anii 50-60 a început să devină lingăul comuniștilor. Voi credeți că asta i-a îmblânzit pe comuniști față de Partidul Democrat? Nu! Cei de la Partidul Democrat au ajuns să se injosească într-atât în fața comuniștilor, încât Ted Kennedy, decedat de curând, Ted Kennedy a încercat o alianță cu Kremlin-ul contra lui Ronald Reagan, împotriva președintelui țării sale, alianță cu dușmanul împotriva… avea mai multă ură față de Partidul Republican decât față de comuniști, care la vremea aceea deja omorâseră o sută de milioane de oameni. Ei sunt o adunătură de proști care cred că lingușindu-i pe comuniști vor trezi dragoste, tandrețe în ei. Nu, dimpotrivă, cu cât îi lingușești mai tare, cu atât mai mult te scuipă. Asta e o experiență de o sută de ani.

E cineva în Partidul Democrat, în conducerea Partidului Democrat, printre consilierii săi tehnici, experții în marketing, care are habar de istoria comunismului, de strategia comunistă? Nimeni nu știe nimic. Dacă ar fi să însumăm, voi citiți doar cărți de management și self-help, pentru Dumnezeu!

Traducere: Anca Cernea

Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

Olavo de Carvalho

Olavo de Carvalho

4 comentarii

  1. bogdan calehari
    8 octombrie 2011

    ” Forta motrice a multimii este credinta si nu ratiunea „

  2. Anca Cernea
    8 octombrie 2011

    Așa este, Bogdan. Dar, din fericire, nu se contrazic.

  3. Costin A.
    8 octombrie 2011

    De unde e citatul, Bogdan?

  4. bogdan calehari
    8 octombrie 2011

    Costin@3. Nu pot sa spun, pentru ca nu este corect politic. ????
    Anca@2. Cand este vorba de multimi, nici nu au cum. ????

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ce ai mai putea citi
ro_RORomanian