Pe 7 ianuarie, cînd a fost publicată această analiză a lui Dick Morris, războiul din Gaza era încă în plin toi. Privind în oglinda retrovizoare lucrurile petrecute între timp, cele prevăzute de Dick Morris s-au realizat întocmai: Israel a stopat prematur operaţiunea de distrugere Hamas (sincron cu schimbarea de ştafetă la Casa Albă), iar Hamas, învineţit şi la podea dar nu în comă, continuă să atace prin organizaţii surogat chiar şi după declararea încetării ostilităţilor. Rămîne de verificat teza centrală a lui Dick Morris. Vom şti după 10 februarie, data la care au alegeri parlamentare în Israel. Nu dezvălui miezul acestei piese, dar pot spune că analiza porneşte de la întrebarea „de ce a fost iniţiat răspunsul la războiul de intensitate scăzută întreţinut de Hamas timp de doi ani abia cu şase săptămîni înainte de alegerile din 10 februarie”. De aici, autorul prezintă personajele politice israeliene majore care au de cîştigat sau de pierdut, jocul politic de gestionare al acestui conflict şi interesele „comunităţii internaţionale” în rezultatul de la 10 februarie. În toate acestea, interesele Israelului par a lua un loc secundar.

Mulţumiri Imperialistului pentru selecţia acestui material şi Israeliencii pentru traducerea impecabilă.

Gaza: Războiul porumbelului

de Dick Morris

Războiul declanşat de Israel asupra fîşiei Gaza are chipurile ca scop anihilarea organizaţiei Hamas precum şi distrugerea capacităţii acesteia de a lansa salve de rachete asupra populaţiei civile israeliene. Atît porumbeii (pacifiştii, n.t.) din actualul guvern israelian – prim-ministrul Olmert, ministrul de externe Livni si ministrul apărării Barak – cît şi comunitatea diplomatică internaţională ar dori să se descotorosească de Hamas şi să-l vadă înlocuit de mai moderata Autoritate Palestiniană în calitate de unic negociator în numele palestinienilor. Iată de ce atacurile israeliene nu au atras condamnarea internaţională şi vitriolul de rigoare.

Adevăratul scop al acestui război este propulsarea lui Livni în postul de prim-ministru şi înfrîgerea lui Bibi Netaniahu. Faptul că după opt ani şi 8.000 de rachete lansate din Gaza spre Israel (dintre care 3.000 numai în anul 2008) guvernul israelian a găsit de cuviinţă să riposteze şase săptămîni înainte de alegerile fixate la 10 februarie nu este întîmplător.

Livni şi Barak, care se pare că va deveni partener de coaliţie, trebuie să dea dovadă de tăria necesară pentru a conduce Israelul. În acelaşi timp, comunitatea internaţională care caută cu disperare să împiedice formarea unui guvern sub conducerea lui Netaniahu, pare hotărîtă să le dea acordul.

Planul acesta va da însă greş, pentru simplul motiv că Livni şi Barak sînt slabi în comparaţie cu Netaniahu şi nu vor fi capabili să aplice nivelul de forţă necesar pentru a duce misiunea la bun sfîrşit. Dimpotrivă, ei vor conduce acest război verficînd în permanenţă reacţia internaţională şi vor lovi doar atît cît este nevoie pentru a supune Hamasul. Livni şi Barak nu vor închide graniţa cu Gaza în faţa convoaielor cu ajutor umanitar şi vor ceda presiunilor de a încheia operaţiunea la sol mult înainte de a reduce Hamasul la tăcere.

Livni şi Barak vor smulge înfrîgerea din colţii victoriei prin simpla renunţare înainte de a obţine victoria. Eşecul lor de a persevera va fi elementul de care are nevoie Netaniahu pentru a cîştiga alegerile.

Una peste alta, Livni şi Barak au fixat o ştachetă foarte înaltă pentru succes. Din moment ce au pornit un război cu scopul de a pune capăt tirului de rachete din partea Hamasului, cuplul Livni-Barak nu pot opri războiul şi nu pot declara victoria cîtă vreme atacurile continuă. Hamas, pe de altă parte nu-şi poate permite încetarea focului atîta timp cît încă mai are suflare.

Deci atacurile nu vor înceta. Dar fiindcă Hamasul are la dispoziţie un milion şi jumătate de case pentru a se ascunde, Tsahal nu poate să spere ca va distruge fiecare rachetă, fiecare lansator şi nici că va ucide fiecare terorist. Atacurile vor continua, aşa cum au şi continuat, zi de zi, chiar şi în timpul invaziei la sol. Dar, în momentul în care vor trebui să se măsoare cu presiunea internaţională si cu lipsa de satisfacţie generată de război în rîndul propriilor lor partide, Livni şi Barak vor fi pierdut deja jocul.

Barack Obama nu s-a pronunţat deocamdată, declarînd că „America este condusă doar de un singur preşedinte la orice moment dat”. Dar tăcerea sa este pusă în mişcare în aceeaşi măsură de dorinţa de a o vedea pe Livni cîştigînd alegerile şi de a-şi declara suportul pentru Israel sau reticenţa de a lua poziţie atîta timp cît Bush este încă în funcţie. Obama are nevoie ca Livni să cîştige alegerile precum a avut Bill Clinton nevoie ca Partidul Muncii şi Şimon Peres să le cîştige pe perioada preşedinţiei sale.

Dacă Netaniahu va fi la conducerea Israelului, Obama se va găsi în permanent conflict cu acest conducător israelian dur. El va fi constrîns în permanenţă să încerce să-l împiedice pe Netaniahu să atace militar Iranul, precum şi organizaţiile Hamas şi Hezbollah. Totodată, el nu va reuşi să-l aducă pe Netaniahu la masa de negocieri cîtă vreme acesta nu va simţi că are un partener cu care se poate negocia.

Netaniahu n-o să se joace cu el de-a împăratul are haine crezînd ca Autoritatea Palestiniană reprezintă pe altcineva decît pe ea însăşi, ci va insista ca palestinienii să-şi dovedească dorinţa de a obţine pacea prin intermediul negocierilor şi să aleagă conducători dornici să negocieze. Altfel, „teritorii pentru pace” va fi un proiect mort pentru cabinetul israelian.

Aşadar este în interesul tuturor ca Livni să cîştige, mai puţin în interesul Israelului. Din moment ce Hamas şi Iran reprezintă pericole reale, nu doar himere, interesele Israelului nu vor fi servite dacă actuala demonstraţie de forţă îi va determina să aleagă porumbei pentru următorii cinci ani. Porumbeii nu vor birui teroarea.

Gaza: The Dove’s War