Articolul care urmează a fost publicat în ediţia de iarnă 2012 a revistei National Affairs. Audienţa avută în vedere este, evident, publicul american conservator, însă ideile şi sugestiile dezbătute au relevanţă, cel puţin parţial, şi pentru situaţia din România.

Redescoperind justiţia

Joshua D. Hawley

Americanii sunt într-o stare de spirit neplăcută. Sondajele de opinie arată pesimism la un nivel record cu privire la viitorul țării, încrederea în guvern la un minim fără precedent şi o antipatie profundă pentru deţinătorii puterii politice din ambele partide. Este tentant de a atribui această nemulţumire economiei şi cu siguranță rata şomajului are mult de a face cu neliniştea americanilor. Dar îngrijorarea Americii nu ţine doar de problemele datorate şomajului. Prin intermediul sondajelor de opinie, alegătorii afirmă de un număr de ani şi cu mult înainte de colapsul economic epic recent, că ţara se află în derivă accelerată. Nu este vorba doar de faptul că americanii din clasa de mijloc sau din medii muncitoreşti nu par să avanseze social şi economic, sau că prea multe şcoli s-au deteriorat în privinţa misiunii educaţionale. Nu este vorba doar de faptul că suntem constant incapabili să confruntăm serios deficitul bugetar dezastruos, sau să reformam sistemul prost conceput de asistenţă şi drepturi sociale.

Americanii simt din ce în ce mai mult că există o distanță profundă şi în lărgire între idealurile noastre cele mai îndrăgite şi realitatea vieţii naţionale. Într-un mod fundamental, americanii cred că naţiunea suferă de neorânduială. Promisiunea lui Barack Obama de a redresa această dereglare – de a practica o agendă politică reformistă, chiar transformatoare – este ceea ce i-a adus victoria în alegerile din urmă cu trei ani. În schimb însă, Obama a urmărit o agendムde extindere şi consolidare a statului. Americanii doresc o reversiune a acestei extinderi şi consolidări, dar ei doresc mai mult de atât. Ei vor să pună ţara lor înapoi într-o bună rânduială şi să facă astfel încât societatea să reflecte din nou angajamentele lor morale cele mai profunde, pentru a recupera un sentiment comun de apartenență şi de scop.

Aveam un cuvânt pentru a descrie ordinea după care tânjim: justiție. Cei mai mari gânditori ai Occidentului, nu mai puţin decât tradiţiile sale religioase majore, au insistat necontenit asupra rolului central al justiției. “Justiţia este scopul ocârmuirii,” a scris James Madison în Federalist No. 51. “Ea este scopul societăţii civile.” Madison îi răspundea în ecou lui Aristotel, care a susținut că justiţia este scopul comunităţii politice. Deşi astăzi ne gândim adeseori la justiţie doar cu referire la crimă şi pedeapsă, Aristotel a înţeles că aceasta cuprinde mult mai mult: el a susținut că justiția înseamnă organizarea societății într-un mod corect, în acord cu modul în care oamenii sunt făcuți și meniți să trăiască. O societate dreaptă este aceea care permite cetățenilor să-și exercite darurile lor cele mai nobile, pentru a ajunge la potențialul cel mai înalt și să prospere. Astfel, în timp ce toate formele de asociere vizează câte ceva bun, ne spune Aristotel, parteneriatul politic “are drept scop binele cu cea mai mare autoritate”, anume justiția.

Nu ne mai gândim la justiţie în acest mod, în parte deoarece, pentru o lungă perioadă a unui secol, termenul a fost deturnat de către Stânga. Ύn ultima sută de ani justiţia a devenit, în mod ciudat, sinonimă cu sindicate şi economii planificate, iar apoi cu radicalismul antiamerican din anii 1960. În prezent este mult prea des folosită pentru a descrie economia egalitaristă. Dar noţiunea Stângii de justiţie s-a dovedit a fi atât superficială, cât şi funestă. Agendă Stângii nu a emis justiţie, ci ne-a orbit la faptul că justiţia este ceea ce ne lipseşte.

În timp ce liberalii au susţinut noţiunea lor deformată de justiţie, conservatorii au abandonat conceptul cu totul, subliniind în schimb libertatea şi independenţa, în contrast cu egalitarismul Stângii. Libertatea şi independenţa sunt lucruri valoroase, indispensabile în fapt, dar acestea au valoare tocmai deoarece sunt juste – ele sunt potrivite pentru persoana umană. Libertatea adevăƒratムnu poate exista în afara unei societăţi drepte. Şi nu va mai fi suficient pentru conservatori sムpledeze pentru prima în lipsa celei din urmă.

Conservatorii trebuie să facă mai mult decît să promită reducerea statului şi să-l lase pe individ să meargă pe calea lui. Ei trebuie să ofere o viziune mai bună a unei societăţi mai bune, o viziune a justiţiei politice cu o agendă pe măsură. Acesta este modul în care conservatorii pot vorbi despre nevoile cele mai profunde ale țăƒrii şi acesta este modul în care conservatorii pot convoca din nou la naţiunea cel mai înalt potenţial al ei. Dacă justiţia este realizarea supremă a unui popor liber, atunci a face apel către americani pentru justiţie înseamnă a face un apel la măreţie către americani.

Justiţia şi guvernarea

Pentru a recupera misiunea de căutare a justiţiei, conservatorii trebuie mai întâi să clarifice pentru ei înşişi ce înseamnă cu adevărat dreptate. Se poate începe prin respingerea viziunii anapoda a Stângii.

Viziunea liberală a justiţiei poate fi urmărita în trecut pînă la Revoluţia Franceză, cu strigătul său de liberté, égalité, fraternité. Termenul din mijloc a fost decisiv: revoluţionarii au insistat pe egalitatea absolută a cetățenilor ca piatră de temelie a unei societăți drepte. Nu au fost permise niciun fel de deosebiri de rang sau avere, cel puţin în teorie, deoarece astfel de distincţii nu erau considerate drept naturale pentru om. Revoluţionarii nu au avut încredere în societatea civilă, cu nenumăratele ei grupuri mici şi asociaţii private, privind-o ca o redută de inegalitate şi izvor de deosebiri “nenaturale”. Fraternitatea urma să fie atinsă prin intermediul statului, care ar putea pune fiecare cetăţean pe picior de egalitate şi să ofere o sursă de identitate comună. Numai atunci ar fi şi libertatea, de asemenea, posibilă.

Un secol mai târziu Karl Marx imprimat egalităţii iacobine un viraj distinct materialist. Fiinţele umane sunt un produs al condiţiei lor materiale, a spus el, iar identitatea umană este determinată de mijloacele de producţie. Pentru Marx, egalitatea în bunuri şi lucruri materiale era cheia pentru îmbunătăţirea omenirii.

Liberalii americani nu sunt iacobini şi nici marxişti, dar unele dintre cererile atât unora cât şi altora figurează proeminent în gândirea liberală contemporană. Pentru stânga americană modernă justiţia este într-adevăr, la cel elementar nivel, o preocupare legată de egalitate. Iar egalitatea este în principal redusă la starea materială. John Rawls, profesor de filozofie la Harvard, a susţinut în faimoasa carte “O teorie a justiţiei” că fiecare individ are dreptul la aceleaşi mărfuri de bază. Ronal Dworkin, profesor de filozofie la Universitatea New York şi altă icoană liberală, a susţinut, în mod similar, că o societate justă va permite cetăţenilor săi “egalitatea de resurse”. Atunci când, în timpul campaniei prezidenţiale din 2008, Obama i-a spus lui Joe Instalatorul că o parte din menirea guvernului este de a “răspândi bogăţia în jur”, el s-a referit la aceeaşi idee egalitară.

Dar de ce anume ar fi fiecare cetăţean îndreptăţit la acelaşi nivel de bază de bunăstare materială? Aici, liberalii moderni oferă un răspuns convenţional: fiecare individ, spun ei, are dreptul de a fi fericit. Acest drept egal la fericire, în cadrul căruia fericirea este înţeleasă ca satisfacţie individuală, este sursa supremă a angajamentului liberalismului modern pentru egalitatea individuală. Întrucât fiecare persoană are dreptul de a urmări ceea ce îi aduce plăcere, fiecare persoană merită resursele care fac posibilă această preocupare. Din acest motiv, obiectivul guvernării este de a livra egalitatea materială. Liberalii luptă pentru un stat agent al egalităţii, pentru un stat sursă a organizării comunităţilor sociale şi pentru statul sponsor al fericirii individuale.

Această viziune de Stânga asupra justiţiei s-a dovedit a fi extrem de influentă, dar în cele din urmă deşartă. Consacrarea satisfacţiei individuale ca scop final al vieţii a dus la un dialog public miop şi narcisist. A sărăcit înţelegerea binelui comun, datorită sugestiei că singurul lucru pe care îl avem în comun ca cetăţeni este doar dreptul de a urmări realizarea ţelurilor individuale. A favorizat dependenţa în numele garantării egalităţii. A golit societatea civilă de conţinut în numele alegerii individuale şi a înlocuit asociaţiile voluntare cu statul.

Pe scurt, punctul de vedere al Stângii în privinţa justiţiei a dus direct la criza noastră din prezent. Verdictul lui Edmund Burke asupra revoluţionarilor francezi din 1790 este un calificativ potrivit pentru liberalii şi progresiştii moderni: ei “sunt atât de absorbiţi de teoriile lor despre drepturile omului, încât au uitat cu totul de natura sa”.

În cazul în care conservatorii intenţionează să se adreseze dorinţei naţiunii pentru o justiţie mai amplă, ei vor trebui să ofere o mai bună şi mai adevărată înţelegere a omului. Ei vor trebui să-şi amintească dictonul anticilor, conform căruia societatea dreaptă este aceea în acord cu natura umană. Versiunea liberală a justiţiei nu acordă practic nicio atenţie la capacităţile şi înzestrările unic umane ale indivizilor, dar tocmai acestea sunt cheia justiţiei. În ciuda diferenţelor nenumărate dintre un individ şi altul, există o serie destul de clară de activităţi despre care majoritatea oamenilor afirmă că sunt un izvor de împlinire profundă: munca, descoperirea, creaţia, a fi de ajutor altora, a instrui pe alţii, clădirea unei familii. Toate acestea implică exercitarea efortului uman într-un domeniu al lumii, pentru a o îmbunătăţi. Tradiţia biblică numeşte acest lucru “exercitarea stăpânirii”, ca în deschiderea Genezei, când Dumnezeu dă oamenilor autoritate asupra ordinii create, cu responsabilitatea de a o îndruma şi a avea grijă de ea. În termeni mai seculari, am putea numi această activitate drept guvernare.

A guverna înseamnă a exercita o influenţă călăuzitoare asupra a ceva sau cineva, a administra sau a da formă. Ne gândim de obicei la guvernare într-un context politic, dar nu există nimic inerent politic în această activitate. Ea poate descrie orice exercitare responsabilă şi constructivă de grijă sau autoritate. Înţeleasă în acest fel, ea descrie destul de bine numeroase aptitudini umane înalte. Atunci când un antreprenor are o idee şi o transformă într-o afacere, el canalizează înzestrările sale către efortul de a construi ceva nou; el guvernează. Atunci când un compozitor elaborează un concert, el îşi concentrează talentul către lume, pentru a crea frumuseţe acolo unde nu exista anterior; el guvernează. Atunci când un profesor îl instruieşte pe elev, sau un părinte îşi creşte copilul, amândoi îndrumă un tînăr pe calea perfecţionării – ei guvernează.

Avraam Kuyper, teoretician politic olandez şi fost prim-ministru, a formulat astfel: “Noi cu propria noastră natură umană suntem plasaţi în natura care ne înconjoară nu pentru a lăsa natura aşa cum este, ci, datorită chemării lăuntrice, să lucrăm asupra ei prin intermediul creativităţii umane, pentru a o înnobila şi perfecţiona”. Aceasta este ceea ce fac oamenii. Mai mult de atât, este ceea ce ei vor să facă şi ceea ce le conferă un sentiment de profundă împlinire.

Dacă, aşa cum spune Aristotel, societatea dreaptă este aceea care onorează natura umană şi permite indivizilor să se dezvolte, atunci o societate care permite indivizilor să urmărească vocaţia lor de guvernatori este o societate dreaptă.

Această idee de justiţie se reflectă în intuiţiile centrale ale tradiţiei americane. Abraham Lincoln a fost acela care a subliniat faptul că Declaraţia de Independenţă afirmă mai ales dreptul individului de a se autoguverna. Sclavia a fost un ultraj moral, a spus Lincoln, deoarece sclavul este o fiinţă umană şi, recunoscând acest lucru, devine “o distrugere completă a autoguvernării să-l privezi [pe sclav] de posibilitatea autoguvernării”. Aşa cum a explicat Lincoln, egalitatea morală pe care au fost fondate Statele Unite nu este altceva decât dreptul egal al fiecărei persoane de a “mânca pâinea dobândită din truda propriilor mâini”, de a-şi întreţine familia, de a-şi îmbunătăţi situaţia şi de a pune în aplicare propriile aptitudini pentru ameliorarea lumii şi perfecţionare individuală – adică de a se autoguverna.

Este sarcina omului de stat de a traduce aceste observaţii într-un program politic de lucru, ca răspuns la problemele din prezent. Pentru conservatori, aşa ceva ar trebui să genereze cel puţin două priorităţi: reformă economică ce extinde accesul la munca profitabilă şi semnificativă, şi reformă socială pentru renovarea instituţiilor care formează societatea noastră civilă.

Muncă şi justiţie

În cazul în care justiţie înseamnă a facilita exercitarea guvernării şi controlului de către cetăţeni, atunci munca trebuie să ocupe un rol central într-o societate dreaptă. Munca este una din principalele căi prin care indivizii asumă control asupra vieţii lor, îşi îndreaptă soarta şi îşi crează o identitate. Este mijlocul principal prin care oamenii fac lumea din jur mai bună. Nu degeaba a făcut papa Ioan Paul al II-lea observaţia că munca “este o cheie, probabil cheia esenţială, pentru problema socială pe ansamblu”.

Acesta este un adevăr care lipseşte complet din concepţia stângistă a justiţiei. Liberalii vor ca statul să garanteze egalitatea materială în scopul de a obţine dreptate şi ei cred că acest lucru este la fel de bine realizat atât prin plăţile statului către cetăţeni cât şi de munca depusă personal. Însă, în realitate, cele două nu sunt echivalente.

Cercetătorii ne spun că munca semnificativă este indispensabilă pentru formarea unei conştiinţe de scop în viaţă şi pentru împlinirea personală. Persoanele care muncesc sunt mai fericite decât cele fără loc de muncă; persoanele a căror muncă este stimulativă şi complexă sunt şi mai fericite, în special pe termen lung. Munca permite cuplurilor să îşi întreţină copiii. Ea conferă un statut social şi deschide accesul la viaţa comunităţii. Dacă este suficient de profitabilă, munca oferă resurse pentru educaţie şi autoperfecţionare, arte şi acte caritabile.

Lucrul conferă, de asemenea, independenţă personală şi acea calitate greu de definit, intangibilă, dar de nepreţuit numită respectul de sine. Cu alte cuvinte, munca este centrală pentru demnitatea umană. Acesta este motivul pentru care Lincoln a pus accentul pe dreptul la muncă. Sistemul american al muncii libere, a spus el, este “un sistem drept, generos şi prosper care deschide calea pentru toţi, dă tuturor speranţă, energie şi permite îmbunătăţirea condiţiei tuturor”. Sau aşa cum a observat mai recent Edmund Phelps, economist laureat al premiului Nobel: “A cunoaşte satisfacţiile unei ocupaţii – provocările şi experienţa însuşirii deprinderilor necesare, precum şi dezvoltarea personală care vine odată cu stăpânirea unei meserii – este unul dintre bunurile de bază ale vieţii”.

Acestea sunt lucruri pe care nu le poate transmite nicio redistribuire de venituri sau pomană a statului. Şi acesta este unul dintre motivele pentru care noţiunea liberală de justiţie este în cele din urmă atât de nesatisfăcătoare. Această concepţie accentuează egalitatea de venituri, dar nu acordă atenţie la beneficiile profunde şi personale pentru indivizi atunci când ei îşi câştigă existenţa muncind. Justiţia nu are nevoie de mai multe programe care să garanteze egalitatea materială. Este nevoie de mai mult acces la muncă semnificativă.

O problemă critică a economiei americane este faptul că prea puţini oameni au de lucru şi nu doar din cauza recensiunii recente. În timp ce mai mult de 13 milioane de americani, în jur de 8.6% din forţa de muncă, sunt în prezent şomeri – 43% dintre aceştia fiind fără slujbă timp de 27 săptămâni sau mai mult – din ce în ce mai puţini adulţi apţi de muncă încearcă să lucreze. Rata participării forţei de muncă măsoară procentul de adulţi eligibili pentru angajare care fie muncesc sau caută activ un loc de muncă, iar aceasta a scăzut constant în ultimele patru decenii, mai ales în rândul bărbaţilor mai puţin educaţi. De exemplu, în 1970, printre bărbaţii cu vârste între 25-54 ani care au obţinut mai puţin de o diplomă de liceu, rata participării forţei de muncă a fost de 93.6%. În 2005 însă – cel mai recent an pentru care există date comparabile – această rată era de doar 81.5%.

Costurile sociale ale acestei tendinţe sunt enorme. Mulţi dintre cei care nu lucrează se orientează către economia subterană, ceea de multe ori înseamnă criminalitate. Alţii depind de plăţile sociale de stat şi de beneficii de invaliditate pe termen lung. Iar apoi există producţia economică pierdută din partea acestor milioane de lucrători nefolosiţi, reprezentând miliarde de dolari anual.

Costurile personale sunt de asemenea uriaşe. Şomerii pe termen lung au şanse reduse de a menţine căsnicii reuşite, de a se implica activ în comunităţile lor, sau de a avansa de la un stadiu socio-economic la altul. La fel de importantă este pierderea demnităţii: negarea posibilităţii de muncă semnificativă duce la negarea dezvoltării personale şi a respectului social care o însoţeşte.

Nu este vorba că aceşti oameni nu doresc să lucreze. Mulţi dintre ei nu pot găsi de lucru, sau cel puţin nu pot găsi de lucru la salarii adecvate pentru nevoile lor. Între mijlocul anilor 1970 şi mijlocul anilor 1990 venitul disponibil pentru cincimea cu cele mai mici salarii a scăzut cu aproape 20% faţă de salariaul median. De fapt, puterea de cumpărare relativă a tuturor lucrătorilor în jumătatea inferioară a distribuţiei salariale a scăzut în această perioadă, iar după un scurt interval de creştere a continuat să scadă. În prezent, cota din venitul naţional care corespunde cincimii celei mai de jos este cea mai mică în aproape un secol. Rezultatul este că numeroşi lucrători din zona inferioară a distribuţiei salariale nu se pot întreţine – să nu mai vorbim de familii – din salariile aflate la dispoziţia lor. Iar mulţi dintre cei mai puţin educaţi nu pot obţine deloc angajare pe piaţa muncii.

Ideea lui Lincoln despre o economie justă a fost definită de mobilitatea ascendentă, în care “începătorul fără niciun ban munceşte pentru un salariu o perioadă de timp, economiseşte un surplus cu care cumpără instrumente sau teren pentru el însuşi, iar apoi munceşte pe cont propriu… şi angajează un alt începător care să îl ajute”. Acesta este visul de auto-perfecţionare şi al promovării sociale prin muncă cinstită – Visul American. În măsura în care o astfel de activitate nu mai este disponibilă pentru numeroşi americani, conservatorii preocupaţi de justiţie trebuie să insiste pentru extinderea oportunităţilor de muncă.

De aceea, conservatorii vor trebui să ofere ceva mai mult decât austeritate. Bineînţeles că deficitul bugetar în creştere trebuie să fie temperat şi programele sociale de stat reformate. Guvernul federal cheltuieşte mult prea mult în fiecare an şi impozitează de asemenea prea mult. Dar, în timp ce reducerea deficitului este esenţială, ea nu este în sine o alternativă la viziunea liberală a unei societăţi juste. Nu este o soluţie nici la dezastrul social şi economic pe care l-a produs această viziune. Ţinta conservatorilor nu trebuie să fie doar reducerea cheltuielilor, ci o reformă economică americană pentru a include mai mulţi cetăţeni în muncă semnificativă.

Apropierea de o economie mai inclusiva va necesita de la conservatori să se gândească dincolo de austeritate şi, de asemenea, dincolo de simpla creştere economică. De la sfârşitul anilor 1970, creşterea a fost o temelie a platformei economice conservatoare şi pentru un bun motiv: o economie în creştere oferă mai multe locuri de muncă la salarii mai mari, pentru mai mulţi americani. Dar adevărul incomod este că declinul relativ al salariilor celor cu venituri mici a persistat şi în perioadele de expansiune economică, iar declinul ratei participării forţei de muncă a continuat şi el. Se pare că un val în creştere nu ridică toate bărcile.

Va fi nevoie de renovare structurală pentru a-i aduce pe lucrătorii dezavantajaţi în cadrul forţei de muncă active. Acest lucru nu ar trebui să-i facă pe conservatori să pălească. Economia capitalistă a Americii este în continuă evoluţie. Conservatorii nu au nevoie să o controleze, ci pur şi simplu să folosească politici inteligente pentru a o îndrepta spre o mai mare includere a lucrătorilor defavorizaţi.

Milton Friedman a arătat calea – sau cel puţin una – cu câteva decenii în urmă, cu impozitul negativ pe venit. Ideea sa a fost de a anula cele mai multe plăţi sociale şi alte surse de sprijin de stat pentru categoriile defavorizate şi de a le înlocui cu plăţi directe către familii. Aceste plăţi ar acoperi diferenţa dintre venitul real al familiei şi venitul de la care familia ar începe să plătească impozite federale. Economistul Edmund Phelps a propus o idee similară, legată direct de locul de muncă: o subvenţie cuprinzătoare a salariilor, sub formă de credite fiscale pentru fiecare întreprindere care angajează lucrători remuneraţi (cu o anume sumă) sub nivelul salariului median. Aceste credite ar oferi un stimulent întreprinderilor pentru a angaja lucrători pe care altfel nu şi-ar putea permite să îi încadreze, creând astfel locuri de muncă şi creşterea salariilor, în timp ce ar determina sectorul privat să sporească investiţia în categoria lucrătorilor defavorizaţi. Ca şi Friedman, Phelps recomandă ca orice astfel de subvenţii să fie cuplate cu reducerea ajutoarelor de şomaj şi a altor servicii sociale, pentru a spori gradul de atracţie al muncii comparativ cu dependenţa de ajutoare din partea statului.

Alte posibile măsuri de reformă includ înlocuirea codului fiscal curent, care penalizează investiţiile şi inovarea, precum şi eliminarea impozitului pe salarii, care penalizează forţa de muncă. Reforma sistemului de litigii civile, cu noi limite pentru procesele judecătoreşti de tip “class-action” ar ajuta prin reducerea numărului de litigii ruinător de scumpe, care descurajează antrepenorii şi rezultă în costuri economice de miliarde dolari anual.

Nicio propunere singulară menţionată aici nu va fi suficientă, va fi nevoie de o combinaţie de reforme. Unele vor costa bani, iar altele vor fi controversate din punct de vedere politic. Şi astfel, atât alegeri dificile cât şi un efort deosebit aşteaptă la orizont. Însă criza care se apropie a sistemului de asistenţă şi beneficii sociale se poate dovedi placa turnantă a unei noi negocieri politice pe care conservatorii o pot oferi ţării: mai puţine drepturi de asistenţă şi beneficii din partea statului, mai puţine transferuri şi redistribuţii ale venitului naţional şi un stat mai mic în schimbul unei acţiuni energetice de a lărgi forţa de muncă şi de a face mai rentabilă munca slab remunerată. Acolo unde Stânga încearcă să egalizeze veniturile cetăţenilor, conservatorii ar trebui să încerce includerea cetăţenilor într-un proiect social continuu al muncii productive. Acesta este începutul unei agende conservatoare pentru justiţie economică.

prima parte

În original icon-caret-right Rediscovering Justice