Sondajele din Grecia dau Syriza drept cel mai probabil câștigător al alegerilor parlamentare din 25 ianuarie. Deși mai sunt încă mulți cetățeni greci care nu au hotărât până acum cu cine vor vota, se pare că extremiștii de stânga au mărit diferența pe care o aveau în raport cu partidul dreptei, Noua Democrație, condus de premierul Antonis Samarras. Dacă lucrurile rămân neschimbate, Alexis Tsipras, liderul Syrizei, are șanse mari să ajungă la conducerea țării. Totul depinde de negocierile postelectorale cu vechii comuniștii din KKE și centriștii din To Potami.

Un lucru este sigur: comunismul revine în forță în Grecia. Și în Spania se pregătește renașterea sa electorală cu ajutorul Podemos, un partid născut din radicalismul roșu al mișcării Indignados. Există grupuri care lucrează la recuperarea sa în România. Suntem obligați să ne îndreptăm privirea spre unul dintre ele și să vedem ce găsește atât de interesant la extremiștii de stânga din Grecia și Spania.

„Înainte!” în trecut

În replica dată lui Victor Ponta, Costi Rogozanu, unul dintre liderii platformei comuniste Critic Atac, a dat ca exemple demne de urmat pe Syriza (Grecia) sau Podemos (Spania), pretinzând că aceste partide nu ar fi alcătuite din „radicali periculoşi”. E o minciună care spune foarte multe despre extremismul politic al Critic Atac și radicalismul celor care gravitează în jurul grupului. Forțele progresiste pe care le recomandă sunt mai legate de comunismul sovietic decât de social-democrația europeană.

Atât Syriza, cât și Podemos sunt ferm integrate în Noua Stângă europeană și acționează vizibil la extrema politicii. Ridicarea lor electorală a avut loc pe fondul deziluziei alegătorilor Stângii față de partidele socialiste și comuniste tradiționale, afectate de criza economică din UE. Neputând să își schimbe orientarea ideologică, aceștia și-au transferat sprijinul acelor forțe de stânga care se declară dispuse să le garanteze existența statului social și eventual extinderea sa.

Spre deosebire de vechii stângiști, cu o experiență a guvernării și o minte capabilă să înțeleagă cât de cât limitele sistemului socialist, Syriza și Podemos promit perpetuarea la nesfârșit a sistemului asistențialist care există în prezent. Soluțiile oferite sunt din arsenalul luptei de clasă: combaterea inegalităților prin impozite uriașe pentru cei care „au prea mult”, penalizarea băncilor „hrăpărețe”, naționalizarea companiilor private etc. Nu este nimic moderat în ceea ce doresc și apără cele două partide politice recomandate de Critic Atac.

Syriza, abrevierea de la Synaspismós Rizospastikís Aristerás, Coaliția Stângii Radicale, s-a născut dintr-o alianță de nu mai puțin de 17 partide socialiste, comuniste și ecologiste grecești. Programul său politic publicat în 2012 includea taxarea cu 75% a tuturor averilor care depășesc 500.000 de euro; taxe pe tranzacțiile financiare și bunurile „de lux”; naționalizarea băncilor; naționalizarea spitalelor private; asistență medicală „gratuită”; subvenționarea cu până la 30% a împrumuturilor contractate de persoane care nu-și pot permite plata lor; depenalizarea consumului de droguri; investiții de stat în energie „verde”; înlesnirea reunirii familiilor de imigranți prin aducerea în Grecia a rudelor celor aflați deja acolo; dezarmarea forțelor de ordine; subfinanțarea „drastică” a armatei; închiderea bazelor militare străine din Grecia; retragerea țării din NATO; anularea cooperării militare cu Israelul, sprijin pentru înființarea statului palestinian și multe asemenea idei. „Syriza vine cu o propunere serioasă” – o singură problemă: propunerii serioase i se spune comunism.

Podemos își trage rădăcinile din mișcarea Indignados a Spaniei și propune idei la fel de „moderate” precum cele promovate de confrații greci din Syriza: anularea reducerilor bugetare; anularea tuturor privatizărilor și desfacerea contractelor de privatizare în educație, sănătate, transport și alte domenii „de interes public”; naționalizarea băncilor private; „reconversie ecologică a economiei” prin naționalizarea companiilor de energie; deposedarea actorilor economici de sistemul de producție și distribuire a mâncării și lăsarea sa pe mâinile „poporului care produce” suveran și autonom în raport cu piața internațională; susținere pentru separatismul catalan și scoțian; lupta împotriva „discriminării” și a „homofobiei”; apărarea tuturor formelor de „orientare” și „identitate” sexuală; renunțarea la legile care reglementează imigrația; anularea distincțiilor legale între cetățenii spanioli și străini; părăsirea NATO și opoziția față de orice conflict militar etc. Sună cunoscut?

Un conflict mai vechi

Europa și-a ridicat nivelul de trai prin lege și ordine (stat de drept), muncă și credință, adică prin ceea ce un intelectual stângist numește cu dispreț „avans capitalist necontrolat”. Capitalismul a construit atât de multe în Europa că Stânga lucrează de sute de ani ca să pună totul pe butuci și încă nu a reușit să își ducă misiunea la bun sfârșit.

„Succesul” guvernărilor de stânga este vizibil cu ochiul liber. Marile sale realizări economice se reduc la încercarea disperată de a scoate bani și din piatra seacă prin extinderea taxării. Tentativele de cârpire a statului asistențial, condamnate de Rogozanu ca „soluții conservatoare”, sunt încercările sale ridicole de a menține în viață un sistem economic și social condamnat încă din naștere. Falimentul economic este însoțit pretutindeni, dacă nu cumva este chiar precedat, de crearea unor uriașe falii în societate. Atragerea masivă de imigranți străini – adesea fără cunoștințe elementare de limbă, nepregătiți și lipsiți de dorința de a se integra în societate -, șubrezirea legăturilor de familie prin încurajarea dependenței de stat și instigarea la conflict de clasă, sexe și rasă/ etnie sunt parte a unei moșteniri cu care Stânga europeană nu se poate lăuda.

Dacă Syriza și Podemos ar putea să își aplice programele „vizionare” care încântă grupurile procomuniste din România, statele europene s-ar prăbuși în mai puțin de un deceniu. Falimentul economic și societal l-ar putea egala pe cel lăsat în urmă de căderea Uniunii Sovietice, o altă întrupare a „adevăratului” socialism. Dar asta nu contează pentru proprii noștri comuniști. Ei văd în Syriza și Podemos o rețetă de aplicat în România.

Datoria de a te opune

În pragul comemorării a 25 de ani de la Revoluția anticomunistă din decembrie 1989, filozoful Horia-Roman Patapievici a dat un interviu pentru Gândul. Întrebat fiind despre perpetuarea ideilor comuniste în România epoca postdecembristă, fizicianul român a pus fenomenul pe seama asimetriei de claritate morală care poate fi cu ușurință identificată în dezbaterea despre comunism. Dacă național-socialismul (nazismul) este pe drept condamnat ca o ideologie și un regim criminal, comunismul beneficiază în continuare de justificări și laude, a atras atenția Patapievici. Dintre numeroasele grupări de stânga implicate în reinterpretarea comunismului, el a nominalizat două, platformele Critic Atac și Vox Publica.

Când nu înţelegi, ori refuzi să admiţi caracterul criminal al comunismului şi să te faci că victimele lui sunt mai degrabă întâmplătoare, ori produse din greşeală, ori cumva victime necesare pe calea modernizării unor societăţi înapoiate, în acest moment nu dobândeşti claritatea morală în privinţa unui lucru care este rău. Pentru că trebuie să ne înţelegem atunci când oamenii sunt ucişi este un lucru rău. Atunci când principiul justiţiei comuniste încorporează tortura şi degradarea oamenilor care sunt supuşi detenţiilor, condamnărilor, atunci lucrul este rău. Tortura este rea, crima este rea. Alungarea oamenilor de pe proprietatea lor este un lucru rău, confiscarea bunurilor este un lucru rău. A nu înţelege acest lucru ori a refuza sa-l admiţi este lipsă de claritate morală, este un viciu.

[…]

Dacă staţi de vorbă cu unii ca Vasile Ernu, cu Costi Rogozanu, cu oamenii care gestionează Critic Atac sau Vox Publica, o să vedeţi enormităţi incredibile, care ţin de lipsa de claritate morală în privinţa principiilor comunismului. Semnul public cel mai clar este asimetria de judecată în privinţa folosirii simbolurilor comuniste sau naziste. Şi asta provine din asimetria de claritate morală. […] Nu e legitim să invoci împotriva capitalismului o critică fascistă a lui, nimeni nu face asta. Dar toată lumea acceptă critica comunistă făcută capitalismului. Asta este lipsă de claritate morală.

Economia falimentară, umilințele, crimele, teroarea și limbajul dublu impuse de politica monstruoasă a comunismului sunt ocultate de acești noi stângiști care vor să imite Syriza și Podemos. În ciuda opoziției pretinse față de anumite idei ale Vechii Stângi, structura de bază a rămas aceeași. Ura față de capitalism și dușmanii de clasă este la fel de vie printre ei cum era printre soldații Vechii Stângi, diferă doar discursul. Apelul nu mai este către muncitorimea vremurilor de altă dată, ci către noul proletariat. La construirea noii lumi sunt chemate acum minoritățile naționale și sexuale, pretinse victime ale aceluiași capitalism patriarhal, rasist, bigot și criminal care vreme de secole i-ar fi chinuit pe muncitori.

Soluția? Violența. Inițial, de limbaj. Dar după cum știm din experiența comunistă, violența de limbaj aduce cu sine violența fizică. Înainte de a fi deposedați de bunuri și trimiși în lagărele de exterminare, „culacii” și membrii „burghezo-moșierimii” au fost mai întâi denunțați ca „inamici ai poporului” și amenințați că vor plăti pentru „crimele” lor.

Înțelegerea cerută pentru regimul din perioada 1947-1989, atacurile la adresa intelectualilor anticomuniști și calomniile la adresa adversarilor de idei sunt parte a unei strategii de recuperare a comunismului. Noul revizionism istoric a înțeles că ostilitatea față de comunism rămâne cea mai solidă barieră în fața reinstituirii socialismului ca principiu de guvernare. Prin urmare, marginalizarea anticomunismului este primul pas spre recuperarea principiilor comuniste și refolosirea lor de Noua Stângă.

Cei care nu au uitat grozăviile trecutului au datoria de a veghea la menținerea anticomunismului între orientările politice onorabile. Ideologia comunistă a pierdut și nenorocit destule vieți în întreaga lume, nu doar în România. Nu mai e nevoie de o nouă punere în scenă, cu alt nume, cu alți actori și alte victime. Noua Stângă trebuie înfrântă înainte de a fonda în România un Podemos sau o Syriza.