Școală publică sau școală de stat? Aparent înseamnă același lucru, dar în practică sunt lucruri diferite.

Școala publică funcționează după principiul in loco parentis – „în locul părinților”. Asta înseamnă că dascălii îi instruiesc pe copii așa cum doresc părinții. Decizia finală asupra actului educațional aparține comunității locale. Niciun organ de stat (legislativ, executiv, sau administrativ) nu poate impune un tip de educație peste capul părinților. Școala publică are un caracter local și direct responsabil.

Școala de stat funcționează după principiul one size fits all – „același calapod pentru toți”. Asta înseamnă că învățătorii îi instruiesc pe copii așa cum dorește Statul. Decizia finală asupra actului educațional aparține unui grup care abuzează de mandatul democratic, pentru a impune preferințe personale. Conținutul curiculei e decis în mod unilateral de politicieni, tehnocrați și oengiști, indiferent de opțiunile părinților. Școala de stat are un caracter central și birocratic.

Bineînțeles că Statul are un rol util, de stabilire a unor standarde și criterii comune – a unui cadru de parametri generali de funcționare a școlilor publice – însă acest cadru nu ar trebui să fie folosit pentru siluirea libertății de conștiință. Statul nu poate decreta sau manipula identitatea cetățenilor, cu atât mai puțin o identitate și tradiție spirituală bazată pe un crez religios împărtășit de marea majoritate.

Dacă părinții arondați unei școli publice decid majoritar ca odraslele lor să fie educate în credința creștin-ortodoxă, atunci așa să fie. Dacă ei vor ca odraslele lor să cunoască nu numai istoria creștinismului, ci chiar să fie „îndoctrinate” (adică să cunoască și asimileze doctrina creștin-ortodoxă, prin predarea catehezei) atunci așa să fie. Dacă există părinți greco-catolici, sau protestanți – chiar în minoritate – care doresc ca odraslele lor să deprindă cunoștințe specifice, atunci ei pot cere și aranja astfel încât minoritatea creștină de rit ne-ortodox să beneficieze de un număr de ore de educație religioasă croită pentru nevoile ei. Dacă există părinți evrei, sau musulmani, și ei au dreptul să negocieze cu școala publică pentru înființarea unei curicule care să servească nevoilor lor. Dacă există părinți atei e foarte simplu: copiii lor nu participă și se negociază de comun acord cu școala modalități de a facilita neprezentarea la ora de religie, astfel încât copilul să nu fie forțat să piardă timpul inutil, sau să se simtă intimidat.

Problemele care se pot ivi nu sunt ușor de rezolvat. Dar dacă subscriem principiului că școala publică reprezintă o modalitate de delegare pe orizontală a responsabilităților părinților, atunci de ce să nu avem încredere în faptul că părinții, fiind direct interesați, știu cel mai bine cum să negocieze situații variate, pentru care e imposibil de prescris rezolvări de la „centru”. Numai negocierile locale, la „firul ierbii” și între părțile direct interesate pot produce soluții acceptabile.

Pe scurt, e vorba despre extinderea subsidiarității și la acest nivel. Dar, în ultimă instanță, e vorba despre un caz particular al unei opțiuni fundamentale ce nu are de-a face cu religia: vrem Big Government, sau Big Liberty?

… sau are?

Libertatea izvorăște din spirit. „Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului, şi lui Dumnezeu, cele ale lui Dumnezeu”. Aceste vorbe nu ne-au parvenit de la Buddha, Mahomed, sau Odin. Nici de la Alexandru cel Mare, Napoleon, sau Herman Van Rompuy. Cel ce le-a rostit, în urmă cu două milenii, a sădit pentru prima oară sâmburele libertății în conștiința oamenilor.