“Românie, pe care tradiţia o numeşte cu frumosul titlu de „Grădina Maicii Domnului”, vin la tine în numele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi al Preasfintei Fecioare Maria. În pragul unui nou mileniu, întemeiază-ți viitorul mai departe pe stânca tare a Evangheliei. Cu ajutorul lui Hristos vei fi protagonista unei noi perioade de entuziasm şi curaj. Vei fi naţiune prosperă, pământ roditor de bine, popor solidar şi făcător de pace.
Dumnezeu să te ocrotească şi să te binecuvânteze mereu!“
Ioan Paul al II-lea, Bucureşti, 7 mai 1999
Orice discuție despre Fatima este utilă dacă se acceptă că Dumnezeu, așa cum se dezvăluie El în Biblie și Sfânta Tradiție, se adresează omului întreg, ca trup și suflet, trăind în istorie, legat de condiționările pământești și totodată capabil de deschidere către întreaga realitate, materială și spirituală. Alte abordări, ca cele materialiste, gnostice sau ezoterice, sunt nesemnificative, pentru că ignoră, relativizează sau chiar inversează rolul intervenției lui Dumnezeu în istorie.
Apariţiile de la Fatima (1917) cheamă omenirea să revină la ordinea stabilită de Dumnezeu, prin rugăciune, smerenie, întoarcerea păcătoșilor, îndreptarea vieții și respingerea „erorilor Rusiei”.
citiți și 1917-2017: Omenirea între mesajul de la Fatima și revoluția leninistă
Atât Rusia țaristă, cât și URSS și Rusia lui Putin, sunt cunoscute ca “Imperiul Răului”, care s-a extins prin minciuni, vicleșug și violență, a strivit viața sufletească prin teroare și decadență morală, precum și pe cea trupească prin violență, foamete și sărăcie. În faţa acestor atacuri, planul de revenire a lumii la Dumnezeu, prezentat la Fatima, este un scut care a împiedicat triumful deplin al răului şi i-a protejat pe cei care încearcă să-şi conducă vieţile după cuvintele Maicii Domnului.
Mesajul de la Fatima
În 1917, lângă localitatea Fatima, Maica Domnului s-a arătat unor copii portughezi, Lucia, Jacinta și Francisco, sub înfăţişarea unei „Doamne făcute din lumină”, care: 1. Le-a cerut să se roage rozariul (mătăniile Maicii Domnului) și să facă jertfe pentru întoarcerea păcătoșilor, și le-a arătat iadul și suferințele sufletelor osândite, 2. a prevestit sfârșitul Primului Război Mondial, dar și izbucnirea unui al Doilea Război Mondial, dacă lumea nu avea să se întoarcă la Dumnezeu, și 3. prin Lucia și prin ierarhii Bisericii, cărora Lucia urma să le transmită cuvintele Maicii Domnului, a cerut Papei să consfințească lumea Inimii ei Neprihănite; dacă această consfințire nu avea loc, „Rusia (a zis Rusia, nu URSS) își va răspândi erorile în lumea întreagă”, cei buni vor fi martirizați, Papa va avea mult de suferit, iar și unele națiuni vor fi nimicite; totuși, chiar dacă această consfințire va surveni cu întârziere, și multe nenorociri nu vor putea fi împiedicate, până la urmă, Inima Neprihănită a Maicii Sfinte va birui.
Papa Ioan Paul al II-lea a încredințat lumea Maicii Domnului în 1984, iar Papa Francisc a făcut o consfințire solemnă, la 25 martie 2022, după debutul invaziei ruse în Ucraina. Cu multe decenii înainte, în 1931 și 1938, episcopii din Portugalia săvârșiseră consfințirea solemnă a țării lor, așa cum ceruse Maica Domnului – o rugăciune publică, adresată lui Dumnezeu, de către ierarhia Bisericii, pentru a pune sub ocrotirea Preacuratei lumea (sau o ţară, o comunitate, o familie), însoțită de eforturi stăruitoare de ispășire a păcatelor și jertfe pentru întoarcerea păcătoșilor. Deși Portugalia a trecut și ea prin multe greutăți, cert este că, în ciuda tuturor previziunilor, Războiul Civil din Spania nu s-a extins în țara vecină, aceasta fiind cruțată și de ororile celui de-al Doilea Război Mondial.
Imediat după prăbușirea comunismului sovietic, s-a vorbit foarte mult despre Fatima. Minciunile marxim-leninismului, degradarea morală, numărul uriaș de victime și sărăcia produse de ideologia atee erau atunci greu de ignorat și nu se putea contesta că profeţia fusese confirmată în multe privințe.
Erorile Rusiei
România, ca toate țările din apropierea Rusiei, cunoaşte din propria experiență natura puterii moscovite. Timp de secole, influența rusă în afacerile bisericești de la noi a dus la conflicte între români și a întârziat apropierea noastră culturală și politică de Europa Occidentală. Rușii au năvălit de cel puțin douăsprezece ori pe pământul românesc și de fiecare dată s-au dedat la acte de cruzime și tâlhărie. Chiar atunci când, teoretic, erau aliați cu noi, ca în 1877-1878, în Primul Război Mondial și după 23 august 1944, rușii s-au purtat ca niște năvălitori și jefuitori.
„Erorile Rusiei” (țariste, sovietice și putiniste) sunt haosul, minciuna, ura, suspiciunea și violența extremă, adică acele lucruri care distrug sufletele, transformă oamenii în sclavi și produc o societate în care alegerile morale sunt aproape imposibile, iar oamenii sunt pedepsiți dacă sunt buni, cinstiți și harnici. La Fatima, Maica Domnului nu s-a referit la noțiuni politice și sociologice, ci la esența profundă a nenorocirilor care au venit din Rusia, înainte și după 1917, fie prin pervertirea învățăturii creștine, fie prin proclamarea explicită a urii împotriva lui Dumnezeu. (Ideea că Sfânta Fecioară a vorbit numai despre Rusia leninistă și sovietică este rodul unei interpretări politice reducționiste. La momentul aparițiilor, bolșevicii încă nu erau la putere.)
Este într-adevăr discutabil în ce măsură a fost încreștinată Rusia. Catehizarea poporului a fost superficială sau absentă, în timp ce sectele, practicile oculte și păgânismul au fost totdeauna larg răspândite. Biserica a fost un instrument al Kremlinului. Clerul era controlat politic, slujbele erau folosite pentru a impresiona prin fast și bogății exterioare și, nu în ultimul rând, pentru a susține moral o armată de o sălbăticie de-a dreptul neomenească. Mănăstirile și credincioșii sinceri erau de obicei înapoiați, suspicioși față de orice tentativă de civilizare. Teroarea, subversiunea și cruzimea au reprezentat mijloacele principale prin care Rusia pravoslavnică și-a gestionat afacerile interne și internaționale, fiind cea mai mare parte a istoriei ei o putere colonială şi sclavagistă. Nefiind în stare să producă o civilizație, și-a bazat mereu modul de funcționare pe cucerirea și jefuirea de noi și noi teritorii, asuprind și distrugând națiuni întregi, extinzându-și granițele.
Adevărații cunoscători ai Rusiei, cei ale căror constatări s-au verificat în timp, sunt de acord că Revoluţia lui Lenin nu a fost o ruptură radicală cu țarismul, ci un produs al mediului religios și cultural rus prerevoluționar. Sovieticii au păstrat mentalitatea puterii, metodele poliției politice și ale aparatului de represiune țarist. Relatările celor surghiuniți în Siberia pe timpul țarilor nu diferă fundamental de amintirile supraviețuitorilor gulagului și ale închisorilor comuniste, nici de relatările ucrainenilor care au fost prizonieri în Rusia lui Putin. Conducerea URSS și a Rusiei lui Putin au caracteristici de bază comune cu puterea moscovită din secolul al nouăsprezecelea, așa cum a fost descrisă de marchizul de Custine, de poetului polonez Zygmunt Krasinski sau de exploratorul american George Kennan.
În 1839, Astolphe de Custine (1790-1857) scria că întreaga Rusie este „o închisoare ale cărei chei se află la țar”, aflată în permanentă „stare de asediu”, unde „amestecul în viețile oamenilor, neglijența și corupția sunt în firea administrației”. Națiunea rusă era și atunci „cotropitoare în esență și lacomă”, o lume unde „un om sincer este luat drept idiot”, care accepta, acasă la ea, supunerea înjositoare, „în speranța că va exercita tirania în altă parte”. Brutalitatea combinată cu obsesia tuturor de a ascunde realitatea lucrurilor sub o imagine înșelătoare, destinată străinilor, îl ducea pe Custine la concluzia că, de fapt, „indiferent de aparența lucrurilor, la temelia tuturor se afla violența și regula arbitrariului”.
Poetul polonez Zygmunt Krasiński (1812-1859) era și el pe deplin conștient de duplicitatea rușilor și de ura lor față de Occident. Adresându-se lui Napoleon al III-lea , în 1854, Krasinski observa că puterea de la Kremlin reunea trăsăturile colectivismului slav, ale cruzimii mongole și ale decadenței dinaintea căderii Constantinopolului: „corupția rafinată din ultimele zile ale Bizanțului a ajuns în Biserică și diplomație, ferocitatea necruțătoare și rece a hanilor mongoli a devenit forța motrice a administrației, iar instituțiile comuniste ale slavilor primitivi sunt păstrate în popor. Rusia este un comunism imens guvernat de o putere, militară şi teocratică în acelaşi timp, asemenea regimului din 1793, ca violenţă, (aici, Krasinski se referă la Teroarea din Timpul Revoluției Franceze 1793-1794, n.n.) însă mult superioară ca organizare şi ca forţă de durată”. Dacă este umilită și demascată, însă nu slăbită, Rusia se va alia cu „toate societățile secrete, conspirațiile și comploturile întunecate…, pe care le va plăti cu aurul său și le va sprijini prin intrigile sale”, punându-și toată energia în slujba unei „revoluții sociale”, care să-i distrugă pe cei care „au denunțat sau disprețuit o alianță cu ea”.
În 1885, exploratorul George Kennan (1845-1924), un văr îndepărtat al diplomatului George F. Kennan (1904-2005), ajungea și el la concluzia că lipsa de omenie, arbitrariul și violența erau definitorii pentru puterea de la Moscova. Raportul lui Kennan privitor la deportarea punitivă în Siberia detaliază soarta zecilor de mii de deținuți acuzați, cu sau fără motiv, care erau închiși în condiții inumane încă înainte de condamnare. Deportații erau duși la locul de ispășire, pe jos, în lanțuri. Între ei se aflau și adolescenți, inclusiv fete. În adâncul minelor, cei pedepsiți erau legați de roabe ziua și noaptea. Igiena și asistența medicală erau extrem de precare sau inexistente, iar tuberculoza, tot felul de boli infecțioase, parazitozele în forme foarte grave, malnutriția, scorbutul și sifilisul secerau mii de vieți. Mulți mureau în drumul către Siberia sau la locul de detenție, iar cei puțini care se întorceau, ajungeau acasă bolnavi, mutilați sau nebuni. Deținuții politici erau închiși împreună cu tâlharii și bolnavii psihici. Unii erau supuși izolării totale, în închisori în care domnea liniştea, iar condamnații nu aveau voie nici măcar să-și audă vocea proprie (ca la închisoarea Râmnicu Sărat, care a funcționat în România din ordin sovietic, între 1957-1963, dar și ca în centrele de detenție din vremea actuală, în care au fost ținuți Alexei Navalnii și Vladimir Kara-Murza). Țarul era atât de „iubit”, încât atunci când călătorea de la Sankt Petersburg la Moscova (700 km), calea ferată era păzită de 20.000 militari. În 1923, când sovieticii transformau Siberia în lumea Gulagului, Kennan constata că „leopardul rus nu îşi schimbă petele”.
Este într-adevăr discutabil în ce măsură a fost încreștinată Rusia. Catehizarea poporului a fost superficială sau absentă, în timp ce sectele, practicile oculte și păgânismul au fost totdeauna larg răspândite.
Biserica a fost un instrument al Kremlinului. Clerul era controlat politic, slujbele erau folosite pentru a impresiona prin fast și bogății exterioare și, nu în ultimul rând, pentru a susține moral o armată de o sălbăticie de-a dreptul neomenească. Mănăstirile și credincioșii sinceri erau de obicei înapoiați, suspicioși față de orice tentativă de civilizare. Teroarea, subversiunea și cruzimea au reprezentat mijloacele principale prin care Rusia pravoslavnică și-a gestionat afacerile interne și internaționale, fiind cea mai mare parte a istoriei ei o putere colonială şi sclavagistă. Nefiind în stare să producă o civilizație, și-a bazat mereu modul de funcționare pe cucerirea și jefuirea de noi și noi teritorii, asuprind și distrugând națiuni întregi, extinzându-și granițele.
Țarism, sovietism, putinism: asemănări de fond, deosebiri de formă
Dacă se poate vorbi de o opoziție în Rusia, pe vremea țarilor, aceasta era formată nu din iubitori de libertate, ci din radicali pătrunși de sectarism naționalist, de idei revoluționare, nihilism și anarhism. Rareori, când le explicau oamenilor că imperiul ar trebui înlocuit cu republica, aceștia se învoiau, cu condiția ca acea republică să fie condusă de „un țar bun”. Într-un astfel de context religios și cultural au confiscat bolșevicii puterea. Lenin a păstrat naționalismul mesianic rus și a proclamat că tot ceea ce servește revoluția este moral. Distrugerea moralei, atâta cât exista ea, și a familiei „burgheze”, adică a familiei obișnuite, a fost un obiectiv urmărit încă din primele momente ale Revoluției. Manifestările de decadență pe care rușii le reproșează astăzi Occidentului au fost mai întâi legalizate și larg răspândite în Rusia lui Lenin. (Stalin le-a reprimat ulterior, nu din considerente de moralitate, ci pentru că promiscuitatea la care se ajunsese era incompatibilă cu militarismul necesar imperialismului sovietic.) Pretextul expansionismului colonial nu mai era „apărarea ortodoxiei”, ci „revoluția mondială a proletariatului”.
Rusia a acționat în continuare prin viclenie, teroare și cruzime. Chiar înainte ca regimul lui Lenin să se fi consolidat, a început subversiunea sistematică a Occidentului prin infiltrarea ideologică a universităților apusene, a Bisericii și seminariilor teologice, a sindicatelor, partidelor politice, asociațiilor sportive, a artei, presei, tuturor domeniilor vieții sociale. Metodele folosite coincid cu cele descrise acum o sută șaptezeci de ani de Krasinski în memoriul său către Napoleon al III-lea. Fostul ofițer KGB Iuri Bezmenov , trecut de partea Lumii Libere, afirma că, pentru subminarea sistemelor democratice, URSS investea intelectual și financiar mult mai mult în subversiune culturală și morală a acestor societăți, decât în orice alte forme de spionaj și sabotaj.
România între erorile Rusiei și biruința Maicii Domnului
Apariţiile de la Fatima erau cunoscute în România înainte de venirea comunismului. Rugăciunile la Preacurata și mătăniile (rozariul) au fost mereu foarte răspândite. Sub ocupația hortistă, Fericitul Ioan Suciu a publicat, la 25 de ani de la aparițiile de la Fatima, o broșură de popularizare a profeţiei, care a fost bine primită de public. România interbelică nu era paradisul pe pământ, însă în societate exista încredere și cinste între oameni, loc de conviețuire între cetățeni cu păreri diferite. Românii credeau în Dumnezeu, își iubeau țara și recunoșteau ca fiind ale lor instituțiile de bază ale ei, Biserica, Monarhia și Armata; erau proprietari, detestau colectivismul, iar rusofilii și comuniștii erau practic inexistenți.
Violența cu care au fost impuse regimul ateu și rusificarea, nu au făcut decât să confirme că erorile Rusiei sunt o întruchipare a răului. În închisorile comuniste (1947-1964) a existat foarte mult interes pentru promisiunea de la Fatima și mulți își puneau speranța în biruința Maicii Domnului. Această biruință a avut loc deja atunci, nu în plan politic, ci în mijlocul suferințelor, în numeroasele mărturii de frăție, patriotism, spirit de jertfă, eroism și chiar sfințenie. Toți supraviețuitorii închisorilor au spus că sursa principală a rezistenței lor a fost credința, omenia și dragostea pentru familie. La anchetă nu era nimeni ateu, își amintea fruntașul țărănist Constantin Ionașcu. Deținuții politici erau creștini obișnuiți, cei mai mulți ajunși în închisoare sau la Canal, pentru că refuzaseră colectivizarea sau simpatizau cu partidele istorice. Legionarii au fost o minoritate.
Astăzi, după 35 de ani de la căderea lui Ceaușescu, moștenirea de credință și eroism din închisori și prestigiul moral al deținuților politici par a fi uitate, cel puțin în spațiul public. Steagul credinței și al patriotismului sunt lăsate pe mâna unor Georgescu și Simion, care le anexează la acțiunile lor în slujba rușilor, adică a dușmanilor lui Dumnezeu și ai țării noastre. În 2025, an dedicat cardinalului Iuliu Hossu, președintele Academiei îi atribuie aceluia care a citit, la 1 decembrie 1918, Proclamația Unirii, cuvinte pe care nu le-a rostit niciodată, îndemnuri la colaboraționism. Filmul „Cardinalul” vehiculeză nenumărate falsuri istorice (și morale) despre viața lui Iuliu Hossu, iar Romania Mare, pentru care a luptat și s-a jertfit cardinalul este, pentru „proeuropeni” (!), simbolul revizionismului și rusofiliei. IICCMER, Memorialul Sighet, Memorialul Râmnicu Sărat și tot sistemul de educație din România nu sunt în stare să restituie oamenilor adevărul despre închisorile politice (1947-1964). Actualei generații, care nu mai are acces la radio Europa Liberă sau la amintirile directe ale celor care au trăit năvălirea sovietică, nu îi sunt prezentate decât cele două variante extreme de răstălmăcire a trecutului nostru: România „altfel” a lui Lucian Boia și a intelectualilor mici și deznădăjduiți care repetă clişeele lui și anti-România rusofilă și obscurantistă a lui Gică Manole, Ion Cristoiu și a altor rusofili fără frică de Dumnezeu și rușine de oameni.
Dacă ne limităm la ce vedem acum, avem într-adevăr în fața noastră un dans al dracilor, cum spun cecenii, în care totul pare inversat, pervertit, pângărit, fără rost. Maica Domnului de la Fatima schimbă această perspectivă și arată spre o realitate spirituală care, în ciuda planurilor diavolului, are puterea de a da sens lucrurilor şi de a face posibile împăcarea, iertarea și pacea.
Până acum, cei care s-au conformat cererilor transmise de Maica Domnului la Fatima nu s-au înșelat. Portugalia a fost protejată de comunism și de război și Austria a scăpat în mod cu totul neașteptat, fără vărsare de sânge, de ocupația sovietică. Deși România a cunoscut ororile invaziei sovietice, regimul ateu nu și-a atins obiectivele. Creștinismul nu a fost eliminat din sufletele românilor, țara a revenit în comunitatea statelor europene și, chiar dacă mai există dificultăți, relațiile dintre creștinii români sunt bune, comparativ mai ales cu alte țări ortodoxe, în care intrigile Moscovei reușesc deseori să creeze conflicte între creștini. Pentru prima dată în istorie, în România, creștinii au cerut conducătorilor Bisericilor catolică și ortodoxă să restabilească unitatea – la 9 mai 1999, la București, în timpul vizitei Papei Ioan Paul al II-lea, un promotor constant al mesajului de la Fatima, care a contribuit în mod decisiv la căderea regimului comunist prin credință, curajul moral și intelectual și prin demersurile diplomatice pe care le-a întreprins.
Acum 25 de ani, Ioan Paul al II-lea a vorbit despre România ca Grădină a Maicii Domnului, și și-a exprimat, în limba română, „recunoștința Bisericii Catolice și nu doar a ei” pentru mărturia dată de creștinii români în timpul persecuțiilor, și recunoscând în poporul român un semn în istorie a „iradierii civilizației romane”, căreia „i-a perpetuat amintirea, limba și cultura”, un „popor creștin mândru de identitatea sa, adesea apărată cu preț mare, în chinurile și vicisitudinile care i-au marcat existența”.
Cu onestitate și realism, Suveranul Pontif a admis că, acum, între catolici și ortodocși, comuniunea nu este deplină, însă a afirmat ca aceasta este deja desăvârșită în „ceea ce toți împreună considerăm culmea vieții de har, martyria (mărturia) până la moarte, comuniunea cea mai adevărată care poate exista cu Hristos, care își varsă sângele și în această jertfă, și îi face să devină apropiați pe cei care altădată erau departe”. Aceasta poate fi baza pentru formarea viitoare a tinerilor „în spiritul țelurilor îndrăznețe, ce se cuvin unor fii de martiri” , care să-i ferească de amăgirea unor „iluzii facile” și să-i încurajeze „să rămână pe pământul lor, pentru a construi împreună un viitor de prosperitate și pace; să se deschidă Europei și lumii; să-i slujească pe cei săraci, care sunt icoana lui Hristos; să se pregătească creștinește la angajarea profesională…, să nu evite angajarea politică , însă să se facă prezenți în acel spirit de slujire de care este deosebită nevoie”.
România nu este țara fără eroi și cu trecut mediocru din universul meschin al lui Boia, hotnews, g4media, nici iadul în care domnește teroarea din „republica populară”, cel mai ateu, mai criminal şi mai retrograd sistem care a existat vreodată pe pămânul românesc, şi pe care Theodorescu, Georgescu, Potra, Simion și alți lachei ai lui Putin vor să-l readucă în actualitate. România este țara pe care a îndrăgit-o Papa Ioan Paul al II-lea şi pentru care au luptat Vasile Aftenie, Iuliu Hossu, Ioan Suciu, Vladimir Ghika, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Gheorghe, Dinu Brătianu și mulți, mulți alții, care au fost uniți la vremea încercărilor și în jertfa supremă.
Suntem din nou într-un moment istoric de cumpănă, în care avem de luat hotărâri importante, în primul rând morale, nu doar pentru alegerea preşedintelui, ci pentru micile gesturi pe care trebuie să le facem toţi, ca în final să rămânem uniţi şi să rezistăm duşmanilor. Trebuie să fim realişti, să ne aşteptăm la dificultăţi foarte mari. Chiar dacă unele pot fi prevenite sau gestionate de autorităţi, oricum, în orice situaţie, vor conta foarte mult reacţiile şi alegerile pe care le face fiecare. Acestea pot fi „exersate” numai prin curaj şi încredere în deciziile mici şi prin urmarea exemplului celor care, înaintea noastră, în condiţii infinit mai dificile, şi-au păstrat credinţa şi omenia. Nu putem (şi nu trebuie) să intrăm în „raţionamentele” vicleniei ruseşti. Avem în față duşmani foarte puternici şi profund inumani. Putem însă să ne punem încrederea în Maica Domnului, care a fost mereu lumina şi apărătoarea creştinismului românesc. Cu ajutorul Preacuratei, putem să facem fiecare ce depinde de noi, cât mai bine, în faţa lui Dumnezeu şi în relaţia cu semenii.
Citiţi şi:
