14 mai 2012. Ceasul financiar al Americii arată o datorie totală de 15 trilioane şi 689 miliarde dolari, la o populaţie de peste 312 milioane locuitori. De la nou-născut la pensionar, aceasta înseamnă o felie de aproximativ 50.000 dolari pe cap de locuitor. În ultimii cinci ani datoria a crescut în medie cu aproape 4 miliarde dolari zilnic! Pornind de la această cifră şi ţinând cont de faptul că PIB-ul estimat al României pentru anul 2011 a fost de 263.9 miliarde dolari, rezultă că guvernul federal american are nevoie de numai 66 zile pentru a se îndatora cu contravaloarea întregii economii româneşti pe un an.

Graficul următor ilustrează explozia datoriei în perioada administraţiei Obama. Cel mai recent prag înregistrat în grafic, cel de 15.566 trilioane, este din final de februarie 2012. Se estimează că la sfârşitul lui 2012 datoria va ajunge la 16.3 trilioane. În ultima zi a mandatului Bush datoria americană se ridica la 10.626 trilioane dolari. Dacă Bush a adăugat în opt ani 4.9 trilioane la datoria naţională, Obama va reuşi în doar patru ani să îndatoreze SUA cu 5.7 trilioane.

Deficitul bugetar a depăşit un trilion în fiecare an al preşedinţiei Obama. Dobânda pe datoria totală s-a ridicat la 454 miliarde dolari în anul fiscal 2011, ceea ce înseamnă aproximativ 1.24 miliarde dolari zilnic. Din aceştia, aproximativ 74 milioane dolari reprezintă dobânda zilnică virată în contul Republicii Populare Chineze, sau 27 miliarde dolari anual. Amintim că bugetul militar chinez pe anul 2011 s-a ridicat la 91.5 miliarde dolari, deci anul trecut contribuabilul american a finanţat armata chineză în proporţie de 30%. Este posibil ca, în ritmul actual, bugetul militar chinez să fie achitat integral de contribuabilul american în anul 2016. Iar dacă Obama va rămîne la Casa Albă pînă în 2016, această posibilitate devine probabilitate pe deplin fezabilă.

Însă realitatea este că beţia datoriilor e transpartinică în America: preşedinte sau Congres Democrat ori Republican, ultimele decenii au înregistrat un trend abrupt ascendent. Graficul de mai jos surprinde un interval de aproape un secol, iar la această scară istorică se poate observa că perioada Jimmy Carter a fost rampa de lansare a rachetei datoriilor.

Motivul pentru care s-a ajuns în această situaţie cu potenţial dezastruos este evidenţiat într-o înregistrare video recentă. Hal Mason este de profesie contabil, cu o vechime de patru decenii în câmpul muncii. O analiză a cifrelor principale din propunerea de buget a administraţiei Obama pentru anul fiscal 2013 i-a relevat faptul că SUA nu poate obţine un buget echilibrat nici măcar dacă întreg aparatul de stat la nivel federal este eliminat! Altfel spus, guvernul american, chiar dacă se autoelimină în totalitate, rămîne în continuare datornic: fondurile enonomisite prin desfiinţarea statului la nivel federal nu sunt suficiente pentru a ieşi din groapa datoriilor.

Totalul de cheltuieli bugetare pe anul în curs este de 3.796 trilioane dolari, iar veniturile statului se ridică la 2.469 trilioane, ceea ce înseamnă un deficit de 1.327 trilioane.

Cheltuielile statului se împart în trei categorii: cheltuieli discreţionare, obligatorii şi dobânda la datorie. Prima categorie reprezintă cheltuielile la discreţia statului şi cuprinde două subcategorii majore: cheltuieli pentru securitatea statului (bugetul militar, FBI, CIA) şi restul de cheltuieli, pentru a asigura funcţionarea celorlalte departamente guvernamentale (educaţie, energie, etc). Cheltuielile discreţionare reprezintă costul funcţionării guvernului federal.

A doua categorie, cheltuielile obligatorii, reprezintă costul programelor sociale pe care Congresul le-a legiferat în trecut şi a căror plată este garantată de guvern. Toate bunătăţile “gratis” pe care guvernul trebuie să le asigure sunt incluse în această rubrică: ajutoare de şomaj, pensii, subvenţii pentru câte în lună şi în stele (vezi cât este alocat la “other mandatory programs”), dar mai ales programele guvernamentale din domeniul sănătăţii, respectiv Medicare şi Medicaid. A treia categorie, dobânda la datorie, reprezintă şi ea o cheltuială obligatorie, chiar dacă tehnic este menţionată separat.

Şi acum, argumentul contabil. Guvernul federal costă 1.319 trilioane. Obligaţiile guvernului federal (programe sociale şi dobânda la datorie) costă 2.477 trilioane. Veniturile guvernului federal (cu sursă covârşitor din taxe şi impozite) se ridică la 2.469 trilioane. Chiar dacă guvernul federal se reformează radical şi trece în nefiinţă, venitul pe acest an nu este suficient pentru a acoperi cheltuielile garantate. Dimensiunea “statului social” a ajuns atât de copleşitoare încât nici măcar dizolvarea completă a statului actual nu mai poate evita deficitul bugetar.

Un buget echilibrat ar însemna fie creşterea cu 50% a veniturilor statului (deci o creştere masivă a taxelor şi impozitelor ce ar gâtui productivitatea şi creşterea economică), sau reducerea substanţială a sumelor cheltuite pentru finanţarea galaxiei de beneficii sociale. Prima alternativă presupune însă asfixierea găinii care cloceşte ouăle de aur redistribuite de stat, iar a doua este prea toxică pentru politicieni: după ce au creat în timp o masă deloc neglijabilă de cetăţeni dependenţi de filotimia statului (legea Siguranţei Sociale în 1935, Medicare şi Medicaid în anii 1960, numeroasele suplimente, subvenţii şi scutiri de taxe pentru locuinţe, educaţie, medicamente, hrană din deceniile următoare), politicienii ştiu că această clasă importantă de votanţi nu acceptă reducerea “drepturilor” cu care au fost obişnuiţi.

Consecinţa? Politicieni şi cetăţeni amanetează viitorul în spirale de împrumuturi din ce în ce mai mari. Cetăţenii se alăptează mai departe de la sfârcul abstract şi infinit al binefacerii de stat, iar politicienii îşi justifică utilitatea civică şi umanitară prin alimentarea ugerului bugetar. Însă după un timp, chiar şi mai lung, scadenţa nu mai poate fi amânată. În ianuarie 2012 datoria SUA a egalat 100% din PIB; la sfârşitul anului 2013 va atinge 110% din PIB; o estimare pentru 2022 sugerează o datorie depăşind 26 trilioane dolari, sau în jur de 150% din PIB. Cu titlu informativ: la sfârşitul lui 2011 raportul datorie-PIB din Grecia a fost de 152%, iar prăbuşirea Greciei a început în 2009, când raportul datorie-PIB era de 115%. America va intra curând în zona turbulentă care duce la colaps financiar. Se mai poate salva odată înscrisă pe orbita ruinării?

Desigur. Cu condiţia să îşi revină din amnezie. Pentru două treimi din istoria lor Statele Unite s-au dezvoltat şi au prosperat fără a avea nevoie de programe sociale operate de guvernul federal. Contrar impresiei curente, America înainte de 1930 nu era un ţinut întunecat, primejdios şi cu suflet împietrit unde oamenii bântuiau înfometaţi pe străzi. Marea majoritate a americanilor a fost mereu capabilă să se întreţină şi să avanseze prin muncă productivă. Numărul celor dependenţi de ajutor a fost întotdeauna redus. Într-o societate dinamică şi pătrunsă de etosul responsabilităţii individuale, dependenţa de mila publică era o stare de ultim resort. Cel lovit de soartă apela mai întâi la economiile personale, sau la împrumut ori credit bancar. Apoi, scrie istoricul Walter Trattner, “cei nevoiaşi apelau la ajutor din partea familiei, rudelor şi vecinilor, iar uneori proprietarul amâna plata chiriei pentru un timp. Măcelarul şi băcanul local acceptau să livreze alimente fără a solicita plata pe loc. Proprietarul de crâşmă ajuta adeseori cu mici împrumuturi băneşti, mâncare gratis sau slujbe temporare. Apoi, cei nevoiaşi apelau la ajutor din partea diverselor organizaţii comunitare – agenţii private constituite de cetăţeni – cum ar fi biserici sau grupuri religioase, asociaţii sociale sau profesionale, societăţi de ajutor reciproc, grupuri etnice locale şi sindicate comerciale.”

Maturizarea societăţilor de ajutor reciproc şi proliferarea asociaţiilor caritabile private reprezintă un fenomen deosebit. Primele fiind numeroase, reduse în dimensiuni, responsabile faţă de un set limitat de cerinţe ale membrilor şi bazate pe asociere benevolă şi contribuţii transferabile, alcătuiau un ansamblu flexibil de oferte vizând protecţia financiară în timpuri de restrişte. Categoria asociaţiilor caritabile reprezenta plasa cea mai de jos, de ofertă gratuită a unor servicii de bază pentru supravieţuire – adăpost, hrană, îmbrăcăminte, servicii medicale primare.

Toate aceste modalităţi de organizare ţin de sectorul privat. Sau aşa ar fi categorisite în prezent, cu o doză implicită de dispreţ sau neîncredere. Însă în urmă cu un secol (şi chiar mai puţin) acest spectru de răspunsuri la nevoile celor mai dezavantajaţi de soartă era perceput, în mod firesc, drept o reacţie publică, a tuturor cetăţenilor, la un imperativ moral: dezideratul creştin al unei societăţi caritabile faţă de cei mai nevoiaşi şi vulnerabili. Trebuie amintit că sectorul privat este de fapt adevăratul sector public, al multitudinii de activităţi organizate de cetăţeni. Şi trebuie risipită confuzia asocierii automate şi exclusive a motivaţiei pentru profit cu sectorul privat. Numeroase forme de asociere “privată” sunt non-profit. În urma unei răsturnări de sens cam perverse, sectorul de stat a ajuns să fie considerat drept cel mai important pentru public. Este absurd să considerăm publicul un monolit, dar totuşi statul exact asta face: propune şi forţează o singură soluţie, ca un tricou de mărime unică pentru toată lumea. Pare firesc să fie aşa deoarece în timp s-a instalat premisa nemărturisită conform căreia statul este un agent al binelui. Acest rol e unul fals, provine dintr-un viciu de viziune înrădăcinat în mentalitatea pozitivistă a progresului liniar înfăptuit de experţi, politicieni şi birocraţi. Dar e un rol care a fost asumat serios timp de decenii şi rezultatele se văd din ce în ce mai clar: când statul monopolizează grija faţă de aproape rezultă în final un leviatan indiferent şi destructiv, preocupat în principal de perpetuarea proprie. Din binefacere în binefacere şi deficit în deficit, până la ruina finală.