Publicăm partea a doua a traducerii articolului scris de Henrik Raeder Clausen pentru JihadWatch, What’s so bad about ‘Satanic,’ anyway?. Partea întâi poate fi găsită aici.

O abordare diferită a răului

O abordare diferită a ceea ce poate fi considerat „satanic” sau „rău” se poate găsi în budism. Conform concepţiei budiste individul este singur răspunzător în mod nemijlocit de viaţa sa proprie şi de cirumstanţele acesteia, adică exact opusul viziunii islamice, unde Allah este considerat responsabil pentru fiecare mic eveniment care are loc, inclusiv activităţile războinicilor jihadişti. Pornind de la aceste premize budismul poate fi considerat antiteza islamului.

Budismul se bazează pe conceptul bine-cunoscut sub numele de „karma”, care nu prea este agreat în cercurile islamice. Iată că Harun Yahya (care şi-a cîştigat faima cu Atlasul Creaţiei) a dedicat un sit întreg combaterii acestui concept. Idea că nu Allah, ci omul este răspunzător pentru propriile sale fapte este văzută ca una din cele mai grave forme de erezie.

O altă sursă de conflict este prezenţa statuilor în templele budiste. Pînă în ziua de azi războinicii islamişti confundă aceste statui cu idolii pe care Mahomed i-a aruncat din Kabaa, distrug statuile şi convertesc sau decapitează budişti pe motiv că ar fi politeişti. Statuile reprezintă stări mentale care pot fi atinse prin intermediul meditaţiei pe care invadatorii islamici ar fi putut să le descopere în nordul Indiei dacă nu s-ar fi dedat la distrugerea marii universităţi budiste de la Nalanda şi a multor mănăstiri budiste.

Printre formele de budism care au supravieţuit pînă în ziua de azi se numără budismul tibetan. Unul dintre marii învăţaţi ai acestei forme de budism este Je Gampopa (1079-1153), autor al unui mare tratat asupra budismului Mahayana – Nestematele Dharmei, giuvaerurile libertăţii. Gampopa descrie în detaliu ce fel de comprtament poate conduce la suferinţă şi respectiv fericire, şi mai ales ce duce la libertate. Comparînd aceste descrieri cu viaţa si activitatea lui Mahomed, iese în evidenţă o altă sursă de controversă şi vrajbă între cele două religii.

Tehnic vorbind, avem de a face cu o problemă minoră, pentru că budismul nu se închină la zei. Zeii care există în religia budistă sunt prea preocupaţi (mai ales de mîndrie) pentru a merita să fie luaţi în seamă, ca să nu mai vorbim de veneraţie. În budism nu există un anti-Dumnezeu care trebuie dispreţuit. În schimb în budism există iad, de fapt foarte multe iaduri. Mai mult decît atît, budismul descrie grăitor cum ajung fiinţele umane în iadurile respective, şi mai ales ce constituie comportament non-etic, sau mai bine zis criminal. Potrivit consensului inter-religios general (cel puţin între religiile care au conceptul de iad), oamenii care se poartă urît vor ajunge în iad. Iată viziunea budistă:

În capitolul 5, Suferinţa (pp. 57-62), Gampopa descrie cîteva variante de iad:

Ce sunt aceste iaduri fierbinţi? Ele se află sub această lume, pentru că multe fiinţe de aici se duc acolo. Cel mai jos se află cei care locuiesc în iadul celei mai rele agonii. Deasupra lor, în ordine ascendentă, se află respectiv nivelele extrem de fierbinte, fierbinte, al marilor vaiete, al vaietelor, al adunării, al strivirii, al liniei negre şi al reînvierii.

O notă explicativă îl atenţionează pe cititor că aceste iaduri nu reprezintă lumi reale, ci stări mentale.

Apoi iadurile sunt descrise în detaliu:

Primul este iadul reînvierii, unde oamenii se leagă unii pe alţii, se trag în ţeapă şi se taie în bucăţi pînă mor. Apoi începe să bată un vînt rece care îi readuce la viaţă. După care o iau de la început şi continuă pe toată perioada şederii lor acolo.

În iadul liniei negre, se trasează pe corp o linie neagră de-a lungul căreia omul este tăiat cu fierăstraie şi topoare înroşite în foc.

Descrierea deferitelor tipuri de suferinţă întîlnită continuă pe mai multe pagini.

Fapte care trimit în iad
Faptele care duc la renaşterea în aceste stări de suferinţă sunt la fel de interesante, şi pot fi găsite in capitolul 6 – Karma.

Mai întîi omorul, care este împărţit în trei categorii (p. 75):

— omorul din dorinţă şi ataşament
— omorul din mînie şi aversiune
— omorul din prostie

Primul fel de omor este cel înfăptuit de dragul cărnii şi al pieilor, etc, sau pentru distracţie sau cîştig bănesc, sau pentru a se pune la adăpopst pe sine sau pe cei dragi.
Al doilea fel de omor se referă la cei pentru care omul simte aversiune pe motiv de ranchiună, întrecere, etc.
Al treilea fel de omor este cel pentru a oferi jertfe.

Trebuie să subliniem că Mahomed şi primii musulmani s-au dedat la toate aceste tipuri de omor: au omorît oameni cînd au atacat caravane, au omorît pentru că Mahomed purta pică rudelor sale din Mecca şi celor care îl criticau, şi mai ales au omorît animale pentru a le jertfi la Kaaba, obicei practicat pînă în ziua de azi.

Consecinţa omorului este descrisă astfel:

Consecinţa deplină este renaşterea sub formă de fiinţă infernală. Consecinţa corespunzătoare cauzei, adică chiar şi în cazul în care fiinţa renaşte în formă umană, viaţa sa va fi scurtă şi plină de boli. Influenţa exercitată ca urmare a omorului este naşterea într-o ţară neatrăgătoare şi cu o soartă tristă. Cel mai grav caz de omor dintre toate, considerată cel mai mare păcat, este uciderea unui Arhat
(https://en.wikipedia.org/wiki/Arhat) care este şi tatăl ucigaşului.

La pagina 78 se găsesc consecinţele minciunii:

Minciunile sunt de trei feluri: minciunile care îl distrug pe mincinos, minciuni mari şi minciuni triviale.

Primul fel de minciuni se referă la „guru fals”, care se preface că are realizări. Al doilea fel de minciuni este cel din care mincinosul beneficiază sau cu care face rău altora. Al treilea fel este cel care nu face nici bine nici rău.

Consecinţa deplină a minciunilor este renaşterea ca animal. Consecinţa corespunzătoare cauzei, adică chiar şi în cazul în care fiinţa renaşte în formă umană, ea va fi ţinta batjocurii celor din jur. Influenţa exercitată ca urmare a minciunii este halena. Cel mai mare păcat este să-l defăimezi pe Tathagatha [Buddha] şi apoi să-ţi minţi guru-l.

Acest cod absolut de conduită este complet diferit de cel al Islamului, unde minciuna este tolerată sau chiar încurajată dacă Islamul are de cîştigat de pe urma ei. Un exemplu de cît de dispus era Mahomed să mintă poate fi găsit în al-Tabari VII p. 95, unde Ibn an-Ashraf compune poeme considerate jignitoare la adresa musulmanilor:

Mahomed zice: „Cine mă va scăpa de Ibn-al-Ashraf?” Mahomed b. Maslamah, fratele lui Banu Abd al-Ashhal, a zis: „Eu te voi scăpa de el, O mesager al lui Allah, eu îl voi omorî.” „Atunci omoară-l”, a zis el, „dacă poţi.” Mahomed b. Maslamah a mers înapoi şi a stat acolo trei zile, fără să mănînce sau să bea mai mult decît avea nevoie ca să rămînă în viaţă. Mesagerul lui Allah a prins de veste, a trimis după el şi i-a zis: „De ce nu te atingi de mîncare şi de băutură?” „O mesager al lui Allah”, a zis acesta, „am spus ceva dar nu ştiu dacă pot să duc la bun sfîrşit ceea ce am spus.” „Tot ce eşti obligat să faci este să încerci”, i-a răspuns. „O mesager al lui Allah”, i-a zis, „vom fi nevoiţi să minţim.” „Spune ce trebuie să spui,” a răspuns. „Esti absolvit în această privinţă”.

Al-Tabari relatează în continuare cum a fost plănuită şi executată crima. Conform doctrinei budiste, aceste fapte ar trebui sa conducă la rezultate negative atît pentru ucigaşul mincinos cît şi pentru Mahomed. Trebuie menţionat că Mahomed îl încurajează pe asasinul voluntar să-şi biruie ezitarea. Curios este faptul că potenţialul asasin este mai îngrijorat de faptul că trebuie să mintă decît că trebuie să ucidă.

În acelaşi tratat, Gampopa continuă să enumere acţiunile şi consecinţele lor. Iată ce are de spus despre rea-voinţă (p. 80):

Rea-voinţa este de trei feluri: din cauză de ură, gelozie sau resentimente.

În primul caz, din cauza urii se strecoară în inimă ideea de a ucide un alt om, ca în timp de război.
În al doilea caz, din cauza întrecerii se strecoară în inimă ideea de a ucide sau a face rău altui om, din cauza fricii de a fi depăşit.
În al treilea caz, din cauza unui vechi resentiment, se strecoară în inimă ideea de a ucide sau a face rău celui care ţi-a făcut rău în trecut, etc.

Consecinţa deplină a rea voinţei este renaşterea în iad. Consecinţa corespunzătoare cauzei, mintea va fi dominată de ură. Influenţa exercitată ca urmare a rea voinţei este renaşterea într-un loc unde hrana este amară şi grosolană. Dintre toate felurile de rea-voinţă cea mai rea, cel mai mare păcat este să comiţi unul din aceste acte care au consecinţe imediate (patricid, matricid, uciderea de persoane sfinte, etc.)

Unul din motivele care se repetă sistematic este faptul că răul înfăptuit împotriva propriei familii, în special împotriva părinţilor, este extrem de dăunător şi va avea consecinţe cît se poate de grave. O notă de subsol explică modul în care aceste acte care au consecinţe imediate îşi fac efectul (ca de ex. renaşterea în iad) imediat după moarte, fără nici un fel de etapă intermediară (Bardo) în majoritatea cazurilor.

Acţiuni binefăcătoare
Budismul ne învaţă ce acţiuni sunt considerate benefice. Gampopa enumeră zece categorii de acţiuni virtuoase (p. 83);

— să protejezi vieţile altora,
— să dai din toată inima,
— să menţii puritate sexuală,
— să spui adevărul fără ocolişuri,
— să goneşti lipsa de prietenie şi să aduci armonia,
— sa vorbeşti paşnic, împăciuitor, aşa cum le place altora,
— să vorbeşti cu înţeles, să-ţi stăpîneşti poftele şi să te mulţumeşti cu ce ai,
— să cultivi bunătate şi dragostea pentru cei din jur, etc
— să pătrunzi cele mai înalte înţelesuri.

Diversele şcoli de budism au metode pentru anularea consecinţelor activităţilor negative anterioare. Nestematele Dharmei, giuvaerurile libertăţii explică în detaliu cele patru puncte principale, p. 129-137:

— puterea practicării minuţioase a regretului total
— puterea practicării minuţioase a remediului
— puterea de a renunţa la rău
— puterea sprijinului

Detaliile practice inlcud printre altele sinceritatea, faptele bune, anumite meditaţii. Deşi unele dintre aceste învăţături sunt interesante, nu le vom discuta în detaliu aici. Peste 200 de pagini în Nestematele Dharmei, giuvaerurile libertăţii sunt dedicate îmbunătăţirii comportamentului şi cum să faci bine altor fiinţe. Deoarece din Islam lipseşte cu desăvîrşire ceva asemănător, orice fel de comparaţie devine nerelevantă.

Şi creştinismul s-a ocupat de această problemă în diverse modalităţi, spovedania fiind cea mai cunoscută. Islamul nu prea îşi bate capul cu acest aspect, subliniind mai mult nevoia de a urma cuvîntul lui Allah şi examplul lui Mahomed.

Şi dacă tot ne ocupăm de comparaţia între islam şi budism, merită să subliniem că a pune întrebări despre învăţături este nu numai permis, ci încurajat în mod activ în budism, pentru că abţinerea de la întrebări poate duce la neînţelegerea unor aspecte vitale.

Se poate afirma cu siguranţă că islamul şi budismul nu se pot reconcilia. Islamul îndeamnă la supunere faţă de cuvîntului lui Allah şi faţă de exemplul lui Mahomed, chiar cu sacrificiul codului moral absolut. Pe de altă parte, budismul consideră comportamentul individual şi consecinţele faptelor ca fiind de importanţă crucială, inclusiv responsabilitate personală absolută. De asemenea, din moment ce învăţăturile budismului pot fi considerate o insultă la adresa lui Mahomed, nu e de mirare că de-a lungul secolelor războinicii islamişti au omorît milioane de budişti, au distrus nenumărate obiecte de artă budistă şi au ars multe mănăstiri si biblioteci budiste.

După ocaua budiştilor, mare parte din comportamentul aprobat şi exemplificat de Mahomead duce fără greş la o vizită îndelungată pe tărîmul celălalt. Cum se poate defini „satanic” altfel decît prin comportament al cărui rezultat va fi căderea în iad? Budismul, cel puţin, nu enumeră fapte mai grave sau consecinţe mult mai severe.

Cultul satanic în ziua de azi

Lăsînd la o parte religiile tradiţionale, există astăzi persoane care se consideră cu bună ştiinţă ca sataniste. Există un grup şi mai mic care cred ca Satana este o zeitate alternativă care trebuie adorat/slujit, sau în varietatea mai cunoscută – Biserica Satanei, fondată de Anton LeVay, care consideră satanismul drept o modalitate de a căuta fericirea, un mod de viaţă mai autentic decît creştinismul. Biserica Satanei defineşte plăcerile lumeşti şi comportamentul ostentativ egoist ca adevărata cale spre fericire, şi respinge zeii şi speculaţiile asupra răsplatei/pedepsei de pe lumea cealaltă ca fiind irelevante şi defetiste (life-defeating). Iată trei exemple:

Satana vede în om un fel de animal, uneori mai bun, dar de regulă mai rău decît restul patrupezilor, pentru că datorită „divinităţii sale spirituale şi intelectuale” omul a devenit cel mai rău dintre animale.

Avînd în vedere crimele comise în numele religiei, afirmaţia de mai sus nu este complet lipsită de temei. Dar este superficială, deoarece nu recunoaşte efectul civilizator al anumitor religii, mai ales al creştinătăţii. Cu toate acestea, dacă o comparăm cu religiile care se angajează in războaie sfinte, Biserica Satanei pare să fie răul mai mic.

Satana reprezintă toate aşa zisele păcate, deoarece toate conduc la satisfacţie fizică, mentală sau emoţională.

Trebuie spus că islamul nu recunoaşte nici un păcat absolut, şi Mahomed însuşi era vestit pentru că tare mai îndrăgea plăcerile lumeşti, mai ales femeile. Practic vorbind, orice poate fi permis, cîtă vreme serveşte propagării islamului. Astfel, satanismul pare să fie mai apropiat de islam decît de creştinism sau budism, acestea din urmă folosind coduri absolute de comportament pentru adepţii lor. Această afirmaţie este logică, deoarece însuşi Mahomed, după cum este scris în Sirat, a comis toate cele Şapte Păcate Mortale definite de teologia creştină. Conform unui cod de comportament absolut înrudit cu cel creştin, Mahomed ar fi fost un păcătos, ceea ce nu reprezintă o opţiune reală pentru islam.

Din moment ce satanismul lui Anton LeVay este ateist (Satana nu este privit ca o divinitate la care trebuie să te închini), teologia islamică ortodoxă l-ar fi considerat o gravă formă de erezie.

Trebuie să subliniem că atît creştinismul şi cît şi budismul văd în satisfacţia obţinută din comiterea acestor păcate – sau din îngăduinţa faţă de ele dacă e să folosim un termen cu încărcătură mai mică – ceva temporar şi cu vedere scurtă, dar care conduc la o suferinţă ulterioară. E cam delicat să definim cu precizie care poziţie este absolut corectă. Citind observaţiile lui Theodore Dalrymple, sau luînd în consideraţie faptul că nimeni nu rămîne tînăr şi frumos pe vecie, avertismentele creştine şi budiste împotriva obsesiei pentru plăcerile carnale nu sunt lipsite de merit.

Satana este cel mai bun prieten pe care l-a avut vreodată biserica, pentru a menţinut-o în circulaţie toţi aceşti ani!

Satana ca aghiotant al lui Dumnezeu
Aceasta declaraţie holistică, aproape new-age ne conduce la poziţia creştinătăţii ezoterice. Încercăm aici să găsim o definiţie conform căreia Satana nu este întruchiparea răului absolut, ci mai degrabă un complice la eforturile lui Dumnezeu de a-l învăţa pe om răspunderea şi comportarea etică. Pentru că dacă Dumnezeu i-ar garanta omului o viaţă de plăceri indiferent de faptele sale, ce motiv ar mai avea omul să se conformeze eticii? Dacă nici o faptă nu ar duce la suferinţă, de ce ar mai alege omul virtutea în locul fărădelegii? Satana, din cauza îndelungatei sale despărţiri de Dumnezeu, încă de cînd încerca să-l ispitească pe Iov, s-ar putea să vrea să vină înapoi după ce-şi va fi desăvîrşit lucrarea.

În cuvintele lui James Stephes:

Deplinătatea timpului

Pe un tron ruginit
Dincolo de cea mai îndepărtată stea din spaţiu
L-am văzut pe Satana stînd singur
Bătrîn şi tras la faţă
Căci lucrul său era gata şi acum
Se odihnea pe vecie
Şi pentru el dinspre soare
A venit tatăl său şi prietenul său
Spunînd, acum că lucrul este făcut
Duşmănia s-a sfîrşit:
Şi l-a condus pe Satana spre
Paradisurile pe care le cunoştea.
Gabriel fără încruntătură
Uriel fără suliţă
Rafael a coborît cîntînd
Întîmpinîndu-şi vechiul seamăn
Şi l-au aşezat lîngă acel
Unul care fusese răstignit.

Aşadar, dacă OCI încă mai citeşte: nu prea aveţi multe motive să vă faceţi griji din cauza etichetării „satanice”. S-ar putea să nu fie chiar atît de rea pe cît pare şi poate fi abordată în mai multe feluri. Pe de altă parte, ar fi mai bine să vă faceţi griji în legătura cu faptele lui Mahomed aşa cum sunt relatate în Sirat, care sunt asemănătoare cu sau chiar mai rele decît codul de comportament promulgat de Biserica Satanei din ziua de azi, sau de altele de acelaşi gen.

Pe de altă parte, dacă ne descotorosim necondiţionat de etichetă, ar fi bine să examinăm un pic detaliile. Adică ar fi bine să indentificăm comportamentul imoral al lui Mahomed, să declarăm că faptele sale nu erau sfinte şi că nu mai constituie un exemplu pentru musulmanii de azi. Ar fi foarte bine dacă am începe cu suportul pe care Mahomed îl acorda terorismului şi dacă am continua cu cele zece porunci – relaţiile dintre evrei si creştini pe de o parte si musulmani pe de altă parte, n-ar avea decît de cîştigat.

În final, ar fi bine să clarificăm ceea ce este cel mai important:

Supunere necondiţionată la fiecare element din exemplul dat de Mahomed – sau adoptarea unui cod de morală universal?

Apendix
Analiza „Simpatiei pentru diavol”

Formaţia Rolling Stones, maeştrii hedonismului şi al abandonului descreierat, au creat această capodoperă, care a fost interpretată ca un îndemn la cultul Satanei. O analiză mai atentă, însă, dezvăluie cu totul altceva. Cîntecul este scris într-un ritm de samba bine legat (da!) şi a fost preluat de multe alte formaţii. Nimeni nu a avut calmul şi disciplina necesare de a face dreptate cuvintelor. A venit timpul s-o facem noi.

Daţi-mi voie să mă prezint … Sunt avut şi cu gusturi fine, sunt aici de mulţi mulţi ani … am furat de la mulţi sufletul şi credinţa

Introducerile sunt ceva frumos. Nu trebuie strîmbat din nas în prezenţa averii şi a bunului gust. Sau poate da? De-a lungul miilor de ani ispititele l-au depărtat pe om de calea cea bună, cea a potenţialului său real.

Am fost de faţă cînd Isus Christos … a avut clipele sale de îndoială şi durere … m-am asigurat că Pilat din Pont … s-a spălat pe mîini şi i-a pecetluit soarta

Arhetipal, ca şi restul cîntecului. Primul vers se referă probabil la episodul din deşert, unde Isus l-a refuzat politicos pe diavolul care îl ispitea cu puteri lumeşti. Al doilea vers se referă evident la răstignire, unde Pilat din Pont se autoabsolvă de orice fel de răspundere pentru ceea ce se întîmplă. Abandonarea răspunderii este o altă slăbiciune umană, alt exemplu de om care nu-şi exploatează potenţialul la maximum.

Încîntat de cunostinţa … sper că ghiceşti cum mă cheamă … dar ce te nedumireşte … este natura jocului meu

Nume avem destule – Satana, Diavolul, Lucifer, Mara, etc. Dar natura jocului? Asta e mai încurcată.

Am fost la St. Petersburg …cînd am văzut că era timpul să schimbăm ceva … Am omorît ţarul şi miniştrii săi … Anastasia striga în van

Iată o referire la Revoluţia rusă (există teoria conform căreia , Lenin era agent plătit de Germania imperială cu misiunea de a destabiliza Rusia) şi apoi să ucidă familia ţarului la Yekaterinburg, în Urali, în timpul războiului civil. Uciderea copiilor este într-adevăr o faptă rea.

Am mers pe un tanc … aveam rang de general … Cînd a venit blitzkrieg-ul şi cadavrele puţeau

Cel de-al doilea război mondial. Mai rău decît atît nu poate să fie. Generalii loiali prinşi în vîrtejul jocului lui Hitler, făcînd ceea ce trebuiau să facă pentru patria lor, dar făcînd de fapt parte dintr-o altă mare atrocitate umană – inclusiv Holocaustul, la care se referă probabil ultimul vers.

Încîntat de cunostinţă … sper că ghiceşti cum mă cheamă … Ah, dar ce te nedumireşte … este natura jocului meu

Se pare că începem să înţelegem jocul. Se numeşte Rău – dar ce este de fapt?

Am privit cu bucurie … în timp ce regii şi reginele voastre au luptat zece decade … pentru zeii pe care i-au făcut

Aici ar trebui să fie o referire la Războiul de o sută de ani, dar s-a strecurat o greşeală, pentru că acest război nu a avut nimic de a face cu religia, spre deosebire de războiul de mai tîrziu, cel de 30 de ani. Dar nu există nici o îndoială ca acela care se delectează cu suferinţa altora priveşte cu plăcere şi fără milă aceste conflicte interminabile.

Am strigat … cine i-a omorît pe fraţii Kenedy? Cînd de fapt … eram tu şi eu

John Kennedy a fost asasinat în 1963, iar în 1968, chiar în timpul înregistrării acestui cîntec, fratele său Robert Kennedy suferea aceeaşi soartă. Omorul este un mare rău, dar asasinarea reprezentanţilor aleşi ai democraţiilor este luarea cu asalt a însăşi democraţiei. Mult mai rău decît atît nu prea se poate.

Daţi-mi voie vă rog să mă prezint … Sunt avut şi cu gusturi fine / Şi am pus capcane pentru trubaduri … care au murit înainte să ajungă la Bombay

Al doilea vers e un pic neclar, dar se referă probabil la artiştii şi muzicienii care pornesc la drum spre mistica Indie unde cad în tentaţia drogurilor – atracţia faţă de experienţele simţurilor şi fericirea foarte temporară îi distrage pe oameni. În mod fatal.

Încîntat de cunostinţă … sper că ai ghicit cum mă cheamă … Dar ce te nedumireşte … este natura jocului meu

Natura Răului ne nedumireşte de mii de ani. Pînă acum nu s-a găsit nici o soluţie serioasă, în pofida bogatei experienţe adunate pe drum. Adevărat suntem nedumeriţi.

Încîntat de cunostinţă … sper că ai ghicit cum mă cheamă … Ah, dar ce te nedumireşte … este doar natura jocului meu

Nedumerire, confuzie, tulburare, spune-i cum vrei. Cîntecul rămîne la fel.

Aşa cum fiecare poliţist e criminal … şi toţi păcătoşii sunt sfinţi Aşa cum capetele sînt cozi, poţi să-mi spui Lucifer … pentru că am nevoie de oarecare reţinere

Şi, chiar în momentul cînd ne cufundăm în relativism complet – poliţişti, criminali, păcătoşi, sfinţi, capetele sînt cozi – apare propoziţia ucigătoare: Avem nevoie de oarecare reţinere. Lucifer, simbolul ispitei nesfîrşite mai ales, are nevoie disperată de reţinere. După cum spunea Diana West în Moartea celor mari, cei care sînt incapabili să se guverneze singuri vor fi guvernaţi de alţii. Reţinerea este o precondiţie a unei societăţi cu adevărat civilizate. Dacă nu învăţăm arta reţinerii autentice nu putem acorda respect altora şi vom face lucruri conduşi de tentaţia iluziei fericirii materiale (mai esti cu mine, fiş? Sau te-am pierdut pe drum?), ceea ce va vătăma pe alţii, dar în ultimă instanţa şi pe noi. Oamenii pot inventa tot felul de pretexte pentru a ocoli reţinerea. Fără succes. Reţinerea autentică, abţinerea voită de la ceea ce faca rău altora este o condiţie sine qua non a comportării civilizate. Ori înveţi asta ori pieri.

Deci dacă mă întîlneşti … ai un pic de curtoazie, ai un pic de înţelegere şi un pic de bun gust … Folosteşte-te de toată politeţea bine învăţată … sau o să-ţi pustiesc sufletul

Către sfîrşitul cîntecului apar versurile cele mai surprinzătoare, probabil, produse vreodată de minţile creatoare şi hedoniste ale membrilor grupului Rolling Stones. Este o invitaţie la comportare civilizată, de genul pe care mulţi astăzi o consideră ridicol de conservativă şi oprimantă: exerciţiul curtoaziei, înţelegerii, bunului gust şi al politeţii. Instrucţiunile sînt cît se poate de clare, ca şi avertismentul pentru pedeapsa care va veni dacă nu îţi dai absolut toată silinţa: Sufletul tău VA FI pustiit.

Încîntat de cunostinţă … sper că ai ghicit cum mă cheamă … Ah, dar ce te nedumireşte … este doar natura jocului meu

E logic să-i spui inamicului pe nume. E şi mai logic să-i înţelegi jocul. Diferenţa crucială între civilizaţie şi barbarie este reţinerea, disciplina impusă de voinţă. Dacă ne irosim inteligenţa proiectînd ocolişuri, atunci Lucifer, Satana, Diavolul, Mara (auziţi corul – „Cine, cine, cine”) a cîştigat. La fel, dacă ne folosim puterea pentru a uzurpa averea altora în loc să ne o creăm pe a noastră. Dar dacă ne abţinem, dacă ne folosim potenţialul în mod constructiv, dacă ne străduim să ne comportăm în mod civilizat – în acest caz diavolul nu va avea altă soluţie decît să se ducă pe pustii, şi, abandonat fără speranţă, să se aleagă praful de el.