Azi, 10 octombrie 2012, se împlinesc 1280 de ani de la momentul Poitiers sau Bătălia de la Tours. Cum va arăta Europa peste 20 de ani, la 1300 de ani de la strălucita victorie a francilor? Dar, mai ales, cum va arăta Franța?

”Influxul masiv de Islam în țara noastră e un fapt major. Cu toate necunoscutele și îngrijorările pe care le ridică, se produce incontestabil. Această provocare se află abia la început. Dar pentru a învinge, creștinilor nu le este interzis să fie inteligenți”, comenta caustic și trist istoricul Jean Sevillia.

Răspunzând unei invitații din partea platformei bastiat.net, Jean-Jacques Walter, inginer și un prolific intelectual, autor al mai multor cărți și articole pe subiecte cât se poate de variate (de la artă, la problema pensiilor, de la regimurile totalitare, la religii, și în special Islam) a ținut un discurs despre ciocnirea Islamului cu primii regi ai Franței (francii) și natura ideologiei mohamedane. Scrierile sale sunt impregnate de logică, precizie de inginer și claritate.

Autorul este capabil să citeze Sure din 3 editii diferite ale Coranului, indiferent de subiect, așa cum a demonstrat-o parlamentarilor în timpul disputei pe marginea purtării în public a vălului islamic.

Traducerea de mai jos este discursul de la dineul din 16 februarie 2008 cu titlul: Să înțelegem Islamul

Să înțelegem Islamul de Jean-Jacques Walter

Una dintre regulile civilizaţiei iudeo-creştine este aceea că legea e superioară puterii. Cea mai veche demonstrație în acest sens se află în scena în care David o seduce pe Batşeba, soţia lui Urie Hititul. Când David a aflat că Batşeba e însărcinată, nu a ştiut cum să-i explice lui Urie şi a pus să fie ucis, pentru a nu mai fi nevoit să-i dea socoteală. David a fost pedepsit de Dumnezeu. Deși era rege, nu avea dreptul să-și ucidă aproapele pentru a-i lua soția: legea este mai presus de rege. În Vechiul Testament, această istorisire este prezentată ca o pildă, dar, în fapt, a fost nevoie de 3000 ani pentru ca acest principiu să fie integrat în societăţile creştine. Cu numai două secole în urmă, a existat un principiu juridic în Franţa: „Rex a legibus solutus est”; adică, legiuitorul este mai presus de lege. Îmi amintesc o discuţie avută cu zece ani în urmă, cu un membru al Consiliului de Stat. Mi-a zis: „Da, desigur, statul este supus legii ca oricine altcineva, dar se află cu un pas deasupra ei”. Este exact ceea ce observa Orwell: „Toţi oamenii sunt egali, dar unii sunt mai egali decât alţii”.

A fost nevoie de două mii de ani pentru ca principiul egalităţii să fie adoptat de către societate.

Când se analizează societățile care au fost modelate de o ideologie, este important ca ideologia să fie foarte atent privită, pentru că ea este cea care se va impune în cele din urmă şi care va schimba societatea. Acest lucru este valabil și în cazul Islamului. Ceea ce contează este ideologia sa şi nu modul în care aceasta este integrată în diferite ţări. Războaiele dintre Franţa şi Islam sunt un exemplu. Vorbim mereu de Poitiers: „musulmanii au fost învinşi la Poitiers şi au plecat”. Suntem mai mult sau mai puţin conştienți de asta, comparând cu alte bătălii, de exemplu, bătălia de la Vouillé, din 507: Clovis i-a învins pe vizigoţi şi Aquitaine a devenit franceză. Cu Islamul însă nu s-a întâmplat așa, nici pe departe.

Musulmanii au intrat în ceea ce era atunci Franţa, în 714. Au asediat Narbonne, care a devenit baza lor pentru următorii 40 de ani, şi au lansat raiduri regulate. Au devastat regiunea Languedoc între 714-725, au distrus Nîmes în 725 şi au devastat malul drept al Ronului în susul Senei.

În 721, o armată musulmană formată din 100.000 de soldaţi a asediat Toulouse-ul, apărat de Eudes, ducele de Aquitania. Charles (Carol) Martel a trimis trupe în sprijinul lui Eudes. După şase luni de asediu, Eudes a recurs la un atac-surpriză şi a zdrobit armata musulmană, care s-a retras în dezordine în Spania şi a pierdut 80 de mii de soldaţi în campanie. Se vorbește puțin despre bătălia de la Toulouse, deoarece Eudes a fost un merovingian. Capetienii erau pe cale de a deveni regii Franţei şi nu recunoşteau cu ușurință o victorie merovingiană.

Musulmanii au conchis că era periculos să atace Franţa dinspre capătul estic al Pirineilor şi au inițiat noile atacuri de la extremitatea vestică a lanţului. 15.000 de călăreţi musulmani au asaltat şi distrus Bordeaux-ul, apoi regiunea Loarei, au asediat Poitiers-ul, şi au fost opriți în cele din urmă de Charles Martel şi Eudes la 20 km nord de Poitiers, în 732. Musulmanii supravieţuitori s-au despărţit în grupuri mici şi au continuat să devasteze Aquitaine. Noi soldaţi li se alăturau din când în când pentru a lua parte la jafuri. Bandele acestea au fost eradicate în cele din urmă numai în 808, de către Charlemagne (Carol cel Mare).

Ravagiile din est au continuat până când, în 737, Charles Martel a plecat în sud cu o armată puternică, a recâştigat pe rând Avignon, Nîmes, Maguelone, Agde, Béziers, şi a asediat Narbonne-ul. Un atac saxon în nordul Franţei l-a obligat pe Charles Martel să părăsească această regiune. În cele din urmă, în 759, Pepin le Bref a recâştigat Narbonne şi i-a zdrobit definitiv pe invadatori.

Aceștia s-au despărţit în grupuri mici, cum au făcut în vest, şi au continuat să devasteze ţara, în special prin deportarea bărbaților pentru a-i transforma în sclavi castrați şi a femeilor pentru haremurile Africii de Nord, unde erau folosite pentru a da naştere la musulmani. Bastionul acestor bande era la Fraxinetum, azi La Garde-Freinet. O suprafaţă de aproximativ 10.000 kilometri pătraţi, în masivul Maures, a fost complet depopulată.

În 972, bandele musulmane l-au capturat pe Mayeul, abatele de Cluny, pe drumul ce duce spre Muntele Geneva. Evenimentul a creat o imensă tulburare. Guillaume al II-lea, conte de Provence, a condus timp de 9 ani un soi de campanie electorală pentru a-i motiva pe provensali, apoi, începând din 983, a vânat metodic toate bandele de musulmani, mici sau mari. În 990, a fost distrusă ultima dintre ele. Devastaseră Franța timp de două secole.

Presiunea musulmană, însă, nu a încetat. A fost exercitată pe parcursul următorilor 250 ani de raiduri lansate de pe mare. Bărbaţii capturaţi erau duși în lagărele de castrare din Corsica, apoi deportaţi în închisorile de muncă forţată ale Dar Al Islam (teritoriul islamic), iar femeile tinere în haremuri. Ascunzătorile piraţilor musulmani erau în Corsica, Sardinia, Sicilia, pe coastele Spaniei şi ale Africii de Nord. Toulon a fost complet distrus în 1178 şi 1197, populaţia masacrată sau deportată, oraşul pustiit.

În cele din urmă, musulmanii au fost alungaţi din Corsica, Sicilia, Sardinia, din sudul Italiei şi nordul Spaniei, atacurile pe teritoriul francez au încetat, dar au continuat pe mare. Abia din 1830, Franţa, exasperată de șantaje, s-a decis să pornească spre Algeria, cu scopul de a distruge definitiv ultimele bastioane ale piraţilor musulmani.

Frapant este faptul că între anii 714, prima incursiune, şi 1830, strivirea finală a piraţilor din Barbary, s-a scurs peste un mileniu. Nicio organizaţie politică nu durează o mie de ani. Cum se face atunci că un război nesfârşit a continuat atât de mult timp?

Principiul activ al războiului a fost acelaşi cu cel a războiului purtat de spanioli pe propriul lor pământ şi care a durat, de asemenea, peste o mie de ani: ideologia. Doar o ideologie poate dura suficient cât să dea naştere, secol după secol, la acest tip de război necruțător. De aceea, cine dorește să înţeleagă Islamul, trebuie să studieze şi ideologia sa, nu să purceadă la un studiu aproape etnologic asupra diferitelor versiuni ale Islamului. Repet: ideologia sa, deoarece, pentru oamenii de ştiinţă musulmani, Islamul este Dîn, Dunya, Daoula, adică religie, societate, stat. Khomeiny obişnuia să spună că 90% din regulile islamice au a face cu societatea civilă, şi că, într-o bibliotecă islamică, 90% din cărţi tratează despre societate şi stat, şi doar 10% se preocupă de moralitate şi relaţia omului cu Dumnezeu. Problema cu Islamul nu este religia, ci partea civilă a ideologiei.

Islamul este fondat pe aceeaşi structură ca maşinăriile politice totalitare. Cele mai bine cunoscute sunt socialismele totalitare ale secolului XX, dar dacă vom săpa adânc în istorie, dinastiile akkadiene, China antică, incaşii, etc. au fost maşinării totalitare, care au anumite aspecte comune cu Islamul. Este de ajuns să se compare principalele caracteristici ale socialismului totalitar cu cele ale Islamului, pentru a pune în lumină aceste aspecte comune.

Islamul, întocmai socialismului sovietic, este fondat pe o bază dublă: pe de o parte baza ideologică, şi pe de altă parte impunerea acelei ideologii prin forţa armată. Combinaţia dintre cele două este specifică.

Primul care a vorbit despre acest lucru a fost Sima Qian, unul dintre cei mai mari intelectuali din China, un istoric, care a fost și prim-ministru. Ca intelectual şi în calitate de premier a fost perfect familiarizat cu un sistem bazat atât pe ideologie, cât şi pe violenţă. În scrisoarea sa către Jen An, care datează din 91 î.Hr., explică faptul că, într-un astfel de sistem, nu pot exista decât două soluţii:

– moartea fizică: dacă te opui sistemului, ești ucis
– moartea spirituală: te prefaci că împărtășești ideologia, şi în acest caz porți o mască

Dar „masca ți se lipește de chip”, după cum spune Sima Qian. Masca devine chipul tău și tu devii ce nu ai vrut să fii. Procesul poate dura câţiva ani, sau câteva generaţii, dar fenomenul se petrece întotdeauna.

Astfel, potrivit lui Sima Qian, într-un sistem bazat atât pe forţă, cât şi pe ideologie, se poate alege doar între moartea fizică şi moartea spirituală.

Aceasta este exact structura Islamului, bazată atât pe ideologie, cât şi pe utilizarea forţei armate. Am vorbit deja de violenţă faţă de exterior. Mai trebuie pomenită în completare și violenţa interioară (teroarea), care este exercitată asupra clasei dhimmi. Termenul dhimmi se referă la popoarele cucerite de către armatele musulmane. Acestea îşi pierd toate drepturile politice şi cea mai mare parte din drepturile civile; altfel spus, devin străini în propria lor ţară. În acest mod, sunt împinse spre dispariţie printr-o combinaţie de metode.

De-a lungul Antichității, şi chiar până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au existat fluctuaţii în rândurile populaţiei fie din cauza foametei, fie a epidemiilor sau a războaielor. După fiecare declin, populaţia creştea din nou, până când ajungea la un echilibru, adică numărul maxim de persoane care putea să trăiască pe uscat, având în vedere tehnicile agricole disponibile. Musulmanii au construit oraşe noi, Oran, Cordoba, Cairo, etc. în timp ce măcelăreau, sau deportau localnicii şi populau oraşele cu arabi, fie din regiunea Hedjaz, fie din Siria. La început, acești imigranți au fost puţini. În Africa de Nord erau cinci milioane de berberi. Aproximativ 200.000 de musulmani arabi au fost aduși şi stabiliți în zonele care fuseseră depopulate în acest scop. Populaţia imigrantă a crescut la numărul maxim suportat de către producţia agricolă din zonele ocupate, apoi au tranșat restul pământului în fâșii care au fost depopulate, una câte una, şi cedate extinderii musulmanilor arabi. Fiecare fâşie succesivă era suficient de mică pentru a nu provoca o revoltă generală, dar îndeajuns pentru arabii musulmanii să nu atingă echilibrul demografic şi să-şi poată continua creşterea.

Pe lângă masacrele localizate în scopul de a invada regiuni noi, a fost provocată în mod deliberat și o scădere a ratei natalităţii în rândul non-musulmanilor. Aceștia din urmă, care formau clasa socială dhimmi (statutul de cetățean inferior, de mâna a doua), trebuiau să poarte un ecuson rotund galben pe haine închise la culoare (întocmai ca evreii în Germania nazistă n.r.). Puteau folosi doar măgari, mârțoage și cămile, armăsarii nobili fiind rezervați pentru musulmani. Măgarii puteau fi echipați numai cu o singură încărcătură (desagă) şi fără şa, la sat, nu în oraş. Casele dhimmi-lor trebuiau să fie mai mici decât cele ale musulmanilor. Multe alte dispoziţii de acest fel au distrus demnitatea dhimmi-lor şi au diminuat încrederea în sine, de aici o altă cauză în scăderea ratei natalităţii şi dispariţia lor progresivă.

Scăderea ratei natalităţii, masacrele şi convertirile sub presiune au fost mijloacele care, în ţări invadate, treptat, a adus ceea ce Bat Ye’or numește inversarea demografică. Erau 200.000 musulmani la 5 milioane de berberi, când a început invazia musulmană. După opt războaie şi trei secole de metode ca cele expuse mai sus, mai rămăseseră 1% berberi în Tunisia, 10% în Algeria, unde au fost împinși în Kabylia, aproximativ 35%-40% în Maroc, unde au fost împinși în Atlas şi regiunile Riff, de fiecare dată în regiuni montane nefertile.

Este un fenomen general. Astfel, populaţia turcă, iniţial 100% creştină, a scăzut la 30% de creştini spre 1900, şi este de 0,2% astăzi (2008, data discursului n.t.).