Pentru cei născuți în spatele vechii Cortine de Fier părea un adevăr de necontestat că tot ce se spune în presa oficială e minciună, așa încât tendința lor de a se îndoi de actualele teorii la modă în mass media din Occident e cu atât mai naturală.

Pentru occidentali, dimpotrivă, tendința era de  a crede și nu cerceta nimic din discursul oficial, ei având oarecum înscrisă în A.D.N. această încredere oarbă în tot ce li se spune.

Pentru tineretul născut în răsărit după prăbușirea regimurilor marxiste din estul Europei, lucrurile stau la fel. Adică tot ce spune presa neo-marxistă dominantă ține de domeniul evidenței. 

La fel și pentru tineretul născut în țările apusene, care în mod conștient sau inconștient contribuie activ la apusul civilizației occidentale.

Alimentați de diverși factori de opinie de pe internet ori din presă, aceștia se iau ca oile – vorba vine, pentru că nu vreau să insult bietele animale, pentru care am chiar simpatie – după unele adolescente isterice care, după ce și-au șantajat cu succes propriii părinți, au trecut acum la invective la scenă deschisă împotriva liderilor mondiali, inclusiv de la tribuna Adunării Generale a O.N.U. Noroc că mai există încă și lideri autentici precum președintele american Donald Trump care le pun uneori la punct. Sau figuri culturale emblematice de genul lui Bernard Pivot care nu se mai tem că ar avea ceva de pierdut.

Sub stindardul maniheist al schimbărilor climatice o iau orbește pe drumul pierzaniei, în timp ce observatorii sceptici sau conservatori care mai îndrăznesc să protesteze sunt reduși la tăcere fără scrupule.

Tirania diverselor minorități împotriva majorității mult prea tăcute și pasive se manifestă din ce în ce mai intolerant la adresa disidenților.

Îndoiala devine păcat capital.

Citeam recent un articol indignat dintr-o publicație occidentală extrem de bine văzută în cercurile puterii de la Bruxelles despre un biet primar de undeva din Polonia, care îndrăznise, culmea tupeului, să afișeze cele 10 porunci în școli, în sălile de clasă, și care încă nu fusese pedepsit. Evident, din cauza actualului regim așa-zis extremist de la Varșovia.

Faptul că e vorba de îndemnuri care țin în primul rând de bunul simț pare să nu mai aibă nici o importanță.

Toma Necredinciosul s-a îndoit de cel puțin două ori de spusele sau faptele lui Iisus. Cuvântul utilizat în română e de fapt nefericit, Sfântul Toma nefiind de fapt ne-credincios, ci un credincios bântuit de îndoieli. Doubting Thomas din engleză redă mult mai bine calitatea sau păcatul de care suferea. Situația cea mai cunoscută e momentul în care se îndoiește de învierea din morți și insistă literalmente să pună degetul pe rană, ilustrat chirurgical și într-un tablou de Caravaggio, printre multe alte reprezentări picturale sau sculpturale ale incredulității ori scepticismului apostolului respectiv.

În diverse limbi îndoiala e prezentată cu conotații mai degrabă negative. Se vorbește de umbra îndoielii, de parcă soarele ucigător al convingerilor absolute n-ar avea și el ceva de câștigat de pe urma celei mai mici umbre de îndoială. 

Apostolii contemporani ai apocalipsei climatice nu au îndoieli. Ei se consideră cu aroganță supremă deținători ai adevărului absolut.

Pe mine, unul, mă cutremură. 

Mă înspăimântă și în egală măsură mă dezgustă lumea în care am ajuns să trăim.

Încerc cât mai mult să mă refugiez în lumi paralele, în universuri imaginare la care încă mai am acces, într-o mai mică sau mai mare măsură.

Să mă bucur de câteva momente de liniște în Domul din Milano sau în cel din Florența, până când nu dispar și ele în fum, precum Catedrala Notre Dame.

Să admir într-o liniște relativă picturi celebre în palate sau biserici definitorii pentru civilizația occidentală, înainte ca și ele să fie transformate în discoteci, restaurante ori centre multiculturale, după cum se întâmplă – din păcate – tot mai des în Europa Occidentală.

Speranțele pe care le mai aveam legate de România se dovedesc și ele iluzorii, având în vedere elanul, demn de o cauză mai nobilă, cu care tinerii și intelectualii, indiferent de vârstă, care ar trebui să o apere de acest tăvălug devastator se lasă și ei duși de val, punând activ umărul la acest efort distructiv, totul sub lozinca pretinsei salvări a planetei. Extrem de periculoasă mi se pare o pretinsă uniune pentru salvarea României, în care se aciuiesc cei mai siniștri agenți ai neo-marxismului occidental, luați sub oblăduire nu întâmplătoare de cinicul președinte francez Macron. Care și-a făcut un titlu de glorie în campania de acum câțiva ani din însăși negarea existenței culturii franceze.

Dacă ar fi să ne luăm după ei, ar trebui să distrugem omenirea ca să salvăm planeta. Dar pentru cine și pentru ce să o mai salvăm, iată întrebări periculoase, chiar subversive.

Pentru că în ele se ascunde sâmburele îndoielii.

Alcor C. Crișan
Avocat din exil al cauzelor pierdute
Bruxelles, 2 ianuarie 2020