Considerat “un deschizător de drumuri al avangardei teatrale”, cunoscutul artist Romeo Castellucci declara cu satisfacţie: “Scena europeană este acum într-un moment fecund, fiindcă, în fine, figurile marilor maeştri dispar. Ei au vampirizat mai multe generaţii, dar acum scena este mai liberă, iar această libertate este necesară mental.”

Artist al cărui sevă creatoare nu a apucat să potolească setea neostoită de inspiraţie a “maeştrilor de altădată”, marele dramaturg italian profită zilele acestea de un “moment fecund”, în aşa fel încât, numele său şi al piesei sale “Despre schiţa feţei fiului lui Dumnezeu”, sunt pe buzele tuturor în marele centru cultural care este Parisul, acolo unde piesa sa a avut premiera la Theatre de la Ville, pe 20 octombrie.

Istoria celor două personaje ale piesei, tatăl şi fiul său, înfruntând împreună decrepitudinea şi eşecul în viaţă, sub privirile spectatorilor şi ale unui uriaş portret al lui Isus, reprezintă, după părerea marelui dramaturg Romeo Castellucci, “un cântec de dragoste pentru Hristos”! Scena în care tatăl decrepit îşi face nevoile în pat, iar fiul excedat le adună şi le aruncă în faţă lui Hristos, cel din copia portretului lui Antonello da Messina, ce domină scena, a fost interpretată drept blasfemiatoare de către unii spectatori care, la fel ca dramaturgii de colecţie, nu s-au împărtăşit din “libertatea mentală” şi “seva creatoare” a autorului. Astfel, atât premiera cât şi reprezentaţiile următoare, au fost perturbate de manifestările de protest ale “fundamentaliştilor creştini”, ale unor “grupuscule catolice integriste”, ce au cerut stoparea valului de “cristianofobie”, ce afectează arta şi cultura franceză.

Oraşul Paris şi Theatre de la Ville au hotărât să facă plângere contra “fundamentaliştilor creştini” care “degradează domeniul public şi aduc atingere libertăţii de creaţie şi de expresie artistică.” Care sunt sfinte, aş adăuga eu! De altfel, tot sfinte sunt şi pentru Biserica franceză care a condamnat “manifestările repetate”, asigurand opinia publică că nu este “nici integristă, nici obscurantistă”, spălându-şi astfel mâinile în public, ca Pilat din Pont.
Romeo Castellucci a catalogat manifestările provocate de premiera piesei sale drept o “neînţelegere înfricoşătoare”, adăugând că: “Ce se întâmplă la Paris este o premieră, neliniştitoare pentru o ţară ca Franţa.” Este de remarcat că piesa celebrului dramaturg s-a jucat în Italia, Spania şi Polonia fără să suscite vreo polemică majoră.

Ayman Labib Nabil a fost un necunoscut. Spun “a fost”, pentru că Ayman Labib Nabil, elev copt, a murit într-o şcoală din Mallawi, localitate egipteană din provincia Minya, pe 16 octombrie 2011.

Ayman Labib Nabil, un simplu elev copt de 17 ani, a murit asasinat într-o scoală din necunoscuta localitate egipteană Mallawi, cu patru zile înaintea premierei parisiene a mult discutatei piese, scrisă de celebrul dramaturg, Romeo Castellucci.

Oficial, Ayman Labib Nabil, a murit în urma unei “altercaţii” avute cu colegii săi în curtea şcolii, versiunea mass-mediei egiptene fiind acceptată şi de biserica din Mallawi, care a ales să păstreze tăcerea asupra incidentului. Realitatea, zguduitoarea şi tragica realitate, este însă alta. Elevul Ayman Labib Nabil, ca mulţi alţi creştini copţi, avea tatuată pe mână, conform tradiţiei, o cruce. Simţindu-se jignit la vederea simbolului creştin, profesorul musulman i-a cerut s-o acopere. Creştinul de 17 ani a refuzat, ba mai mult, şi-a scos de sub cămaşă şi crucea pe care o purta la gât. În momentul acela, conform mărturiei martorilor oculari, “Profesorul a început să-l strângă de gât, în timp ce câţiva elevi musulmani au început să-l loveasca cu sălbăticie.”

Ayman Labib Nabil a fost bătut în clasă şi când a reuşit să se smulgă din mâinile călăilor săi, a fost urmărit şi bătut în toaleta şcolii. Când unul dintre supraveghetori l-a cărat în camera sa, copilul încă mai respira dar, când ambulanţa a sosit după o oră, Ayman murise.

Ayman Labib Nabil a fost un elev, creştin copt, de 17 ani. Cu patru zile înainte ca – în celebra de-acum piesă, a la fel de celebrului Castellucci – unul dintre actori să arunce cu pietre şi fecale în portretul lui Isus, Ayman a murit linşat pentru că nu şi-a ascuns simbolul credinţei, Crucea.

Spre deosebire de notoriul, de celebrul Romeo Castellucci, Ayman Labib Nabil va rămâne un necunoscut, un anonim, poate şi datorită faptului că “marii maeştri”, cei care i-au “blocat accesul” pe marea scenă europeană coprofilului dramaturg, nu mai au cum să imortalizeze în vreuna din operele lor, martiriul creştinului copt. Dacă mă gândesc la modul în care ar reflecta presa franceză “comportamentul fundamentalistului creştin”, Ayman Labib Nabil, poate că este mai bine aşa! Trăim într-o lume în care notorietatea artistică, umbreşte cu aroganţă luciferică, măreţia smerită a mucenicului.