Sistemul public de sănătate are la bază presupunerea că un sistem capitalist bazat pe cerere și ofertă nu poate să asigure un acces bun la servicii medicale de calitate la un preț convenabil. Dar cât de bun este un sistem public de sănătate administrat de stat?

Victoria socialismului

Dacă privim cu atenție la starea sistemului public de sănătate din România putem vedea cu ușurință că se confruntă cu probleme deosebit de grave. Avem spitale care nu pot oferi servicii medicale de bază. Cheltuielile cu fondul de salarii ocupă de multe ori cea mai mare parte a bugetului pe care îl are la dispoziție un spital de stat din România. Dotarea tehnologică este insuficientă sau insuficient folosită. Nu puține sunt cazurile în care aparatura nouă a fost achiziționată, dar nu are cine să o mai opereze, după cum nu puține sunt situațiile în care sedii noi sau renovate duc lipsă de angajați. Ne confruntăm cu un exod în afară al personalului medical tânăr, performant și dornic de muncă. În urmă rămân destui medici cu o pregătire medie spre mediocră, indiferenți sau corupți. Managerii de spital, numiți adesea pe criterii politice și nu în baza unor performanțe sau cunoștințe, au dificultăți în a găsi soluții pentru numeroasele probleme cu care se confruntă.

Ca în multe alte domenii unde statul își bagă coada, limitările aduse de intervenția etatistă se dovedesc a fi sufocante pentru cei care încearcă să își desfășoare activitatea economică în condițiile stabilite de autoritățile centrale. Furnizorii privați de servicii medicale care intră în parteneriate cu statul sunt plătiți adesea cu mare întârziere. În loc ca fondurile să fie transferate în maximum 60 de zile, așa cum prevăd legile statului român, adesea se ajunge ca plata serviciilor să fie întârziată luni de zile, chiar ani, timp în care companiile private sunt obligate să își achite contribuțiile la același stat lună de lună.

În aceste condiții, companiile medicale private sunt obligate adesea să reducă serviciile oferite în parteneriat cu statul, să opereze reduceri de personal sau chiar să se retragă de pe piață. Pe de o parte, bolnavul sau angajatul de la privat nu are nici o vină că statul socialist român nu s-a achitat de îndatoririle ce îi revin de pe urma înțelegerilor cu partenerii privați și este nedrept ca el, un plătitor onest al asigurării de sănătate, să nu poată beneficia de serviciul pentru care a plătit statului contribuția la sănătate. Pe de altă parte, este evident că o firmă privată nu poate funcționa în regim de pierdere decât o perioadă limitată de timp, existând riscul să dea faliment dacă nu își restricționează serviciile pe care le oferă. În mod ironic, disponibilizările, o dată stabilite, se dovedesc a fi o dublă lovitură aplicată statului. Prin transformarea unui salariat într-un șomer, taxele pe venit se pierd și sunt înlocuite cu ajutorul de șomaj sau alte forme de asistență socială. Acestea au fost incluse în asigurările sociale pe care statul le-a colectat anterior din salariul lunar al angajatului și sunt datorate acum cetățeanului ajuns la ananghie.

Sistemul public de sănătate se dovedește a fi incapabil să prevină îmbolnăvirea. Centrarea pe acordare de asistență medicală după deteriorarea sănătății trădează limitele sistemului și menține un nivel ridicat al costurilor. Oricât s-ar discuta despre necesitatea de a se axa pe prevenție, esența asigurărilor publice de sănătate încurajează mai degrabă comportamentul iresponsabil. Întrucât nu sunt direct răspunzători de plata serviciilor medicale proprii pentru că transferă bani statului pentru ca acesta să le achite în locul lor, plătitorii nu se mai îngrijesc să evite comportamente ce prezintă riscuri pentru propria sănătate.

O altă problemă care adesea ajunge în atenția opiniei publice este lipsirea bolnavilor de accesul la tratamente mai eficiente. Implicarea statului în actul medical din sistemul public duce la stabilirea unor tratamente ca preferabile altora, adesea în baza unor calcule strict contabilicești.

Factorul Arafat și reforma în sănătate

Vă mai aduceți aminte de discuțiile iscate de proiectul legii sănătății care prevedea dezvoltarea unor servicii alternative de urgență? Ele au rămas în memoria publică atât prin scandalul public iscat, cât și prin protestele întreținute de Realitatea TV și Antena 3 pentru căderea guvernului condus de premierul Emil Boc. Cu ajutorul stimatului domn Raed Arafat, s-a vorbit atunci (mincinos) despre iminenta distrugere a SMURD și înlocuirea sa cu furnizori privați de servicii medicale care vor pune banul pe primul loc și viața pe al doilea, lăsându-i pe săraci să moară cu zile.

Opoziția lui Arafat față de privatizarea sistemului de sănătate a ajuns astfel cunoscută întregii țării. Nu demult își exprima ostilitatea față de finanțarea spitalelor private cu ajutorul fondurilor de la asigurările sociale de sănătate. Printre valorile apărate de Raed Arafat nu figura și libertatea de a alege unde ești tratat și dreptul de a folosii banii pentru care ai fost taxat întocmai pentru a-ți plăti serviciile medicale de care vrei să beneficiezi. Din punctul de vedere al funcționarului român, banii de la Casa Națională de Asigurări de Sănătate trebuie să rămână strict în sistemul de stat, cel care și-a dovedit, din nou și din nou, ineficiența și incompetența, și nu să ajungă în vreun fel la furnizorii privați.

Ce înseamnă asta în practică? Cetățenii români sunt condamnați să plătească serviciile de sănătate și la stat, și în sistemul privat unde se tratează. Un român care are asigurare privată investește în sistemul medical privat și în același timp aruncă bani în groapa fără fund a sistemului de sănătate al statului român. Subfinanțarea sistemului de sănătate fiind imposibil de acoperit, salariile rămân scăzute, dotarea rămâne insuficientă, sistemul continuă să fie parazitat de șpăgi și performanța medicală are mult de suferit. Sistemul public de sănătate din România se dovedește a fi mai mult o conspirație etatistă contra cetățeanului decât un drept sau un ajutor.

Viitorul este capitalismul

Ieșiți din paternalismul comunist și înconjurați de miturile socialismului, suntem mult prea reticenți în a accepta ideea că statul român și-a depășit cu mult rolul de apărător al drepturilor naturale. Statul se comportă ca un stăpân autoritar, incapabil să tolereze independența față de autoritatea sa, și pare hotărât să sufoce orice alternativă la programele sale. Efectele se văd cu ochiul liber în domeniul sănătății.

Dacă trecutul și prezentul sistemului de sănătate țin de socialism, este clar că viitorul este legat de externalizarea serviciilor medicale și de capitalism. Parteneriatul cu furnizorii privați este prima etapă din atât de necesara înlocuire a sistemului de stat cu unul privat, capitalist, care pune pe primul loc interesele plătitorului de servicii medicale.

În viitorul apropiat vom fi obligați să atingem chiar și problema sistemului de pensii. În prezenta formă, pensiile sunt adevărate scheme piramidale care pun în spinarea generațiilor viitoare povara finanțării pensiilor celor care sunt astăzi activi pe piața de muncă. Declinul demografic și îmbătrânirea populației nu fac decât să accentueze presiunea la care vor fi supuși copiii și nepoții noștri pentru a se încerca menținerea unui sistem care nu este viabil.

Suntem pe marginea prăpastiei. Dacă suntem cu adevărat interesați de apărarea binelui comun, trebuie să punem capăt socialismului de stat, o formulă otrăvitoare de guvernare. Nu ne mai putem permite să îi lăsăm pe politicieni ca la fiecare serie de alegeri să vândă voturi în schimbul unor promisiuni pe care este evident că statul socialist nu le poate îndeplini.