Războiul din Georgia a fost uitat într-un timp record. Rusia şi-a făcut de cap şi şi-a reafirmat suzeranitatea asupra zonei estice a Mării Neagre. Invazia rusească din Georgia a arătat lumii că petrolul şi gazele nu au numai un preţ exprimat în raportul dintre cerere şi ofertă, ci implică şi un raport de clientelism faţă de conducătorii şi faţă de statul rus. Legămintele de servitute sunt diverse: de la cele de tip personal – exemplul lui Gerhart Schroeder – sau cele realizate de companii – OMV, ENI – până la cele complexe în care se complac statele cu forţă decizională din Uniunea Europeană (Italia, Franţa, Germania, Spania).

Rusia vrea să-şi recupereze influenţa şi puterea pe care le avea ca URSS şi a găsit mai profitabil să o facă prin intermediul Gazpromului sau a companiilor petroliere gen Lukoil, mai ales că nimeni nu a găsit o ideologie care să ţină loc de energie. În Asia – din care Rusia nu s-a desprins – democraţia este un fel de plastelină, sau LEGO din care fiecare satrap îşi creează jucăria preferată. Mintea rece şi calculată a lui Putin împarte ţările aşa cum tigrul siberian împarte fiinţele pădurii: în prăzi şi în alţi predatori. Au oare ruşii prieteni? Asta este da, o întrebare retorică.

Acţiunea rusească ţine cont de preţul hidrocarburilor; când preţul este mare, crivăţul bate cu furie, când scade, cazacii redevin băieţi rezonabili cu care se poate trata. Dar lasă puşca în apropiere, tigrul siberian pândeşte momentul în care te poate transforma în pradă! Şi uite aşa se ajunge că pe data de 28 noiembrie, Dmitri Rogozin, ambasadorul Rusiei la NATO a declarat următoarele postului de radio Vesti din Moscova:

“Prietenii Georgiei din NATO sunt dezamăgiţi de Saakasvili. Chiar şi el înţelege că s-a luat o decizie” la Washington, “care pregăteşte instalarea unui alt lider în Georgia”.

Nenorocirile Georgiei dar şi repoziţionarea geostrategică în urma războiului din Caucaz au făcut subiectul numărului pe septembrie “Russia contro America, peggio di prima” al revistei italiene Limes, ce aparţine Grupului Espresso din Italia. Limes este o publicaţie periodică ce conţine puncte de vedere diverse, susţinute de specialişti, de cunoscători ai realităţilor social-politice din ţări de pe tot globul.

În continuare va prezentăm relatarea de la faţa locului făcută revistei de Giorgi Kelauridze, un angajat georgian al unei organizaţii umanitare.

Sosesc barbarii!
de Giorgi Kelauridze

Jurnalul unui angajat georgian al unei organizaţii umanitare, martor direct al invaziei ruse. Minciunile Kremlinului şi iluziile occidentale. Blindatele Moscovei la Kutaisi. Soldaţii lui Putin purtând uniformele Georgiei. Ţara se redescoperă unită.

1. În ultimii ani, media ne-a informat în mod constant asupra tirurilor de la punctele de control sau despre cele contra civililor din zonele de conflict georgiene – Abhazia şi districtul Tskhinvali (Ossetia de Sud). Ştirea despre loviturile de artilerie contra unei maşini de patrulare georgiene, ce a fost transmisă de telejurnale pe data de 4 august, nu mi-a suscitat o atenţie deosebită. În ziua următoare, televiziunea rusă a vorbit despre o ofensivă contra unui post de control ale forţelor de pace (ruseşti, n.t.) şi asupra populaţiei civile, anunţând şi ca s-a răspuns cu foc. Canalele de televiziune naţionale au transmis imagini de case bombardate din satele georgiene din zona de conflict. Ştiri care m-au alarmat puţin. Dar era începutul lunii august, timpul vacanţelor estivale, iar gândul nu mă purta la eventualitatea producerii unei nenorociri. Nu mai mult decât alte încăierări similare, deşi destul de rare, nici acestea nu erau de o noutate absolută.

Pe data de 5 august administraţia de fapt a Ossetiei de Sud (organele puterii separatiste, n.t.) a anunţat evacuarea femeilor şi copiilor. Asta m-a uimit, din moment ce în Georgia nu se făcuseră niciodată pregătiri pentru acţiuni de război de o importanţă deosebită. Tbilisi a răspuns întotdeauna la provocări militare, dar nu s-a ajuns niciodată până la evacuarea populaţiei civile din districtul Tskhinvali.

Georgia este o ţară mică. De regulă lumea află şi vorbeşte anticipând producerea faptelor: cu atât mai mult când se dau publicităţii unele informaţii. Acea mobilizare urgentă arată că se aştepta producerea unor lucruri grave.

2. Ziua de 7 august a trecut ca o zi obişnuită. Îmi amintesc toate discuţiile cu colegii: am vorbit despre evenimentele de la Tskhinvali, dar subiectele principale erau concediile la Marea Neagră şi deschiderea Olimpiadei de la Pekin. Doar către seară, pe străzile din Kutaisi, ce este al doilea oraş ca mărime din Georgia, au început să treacă tancuri şi alte mijloace blindate. Tancurile au fost văzute ultima dată la Kutaisi în urmă cu 15-16 ani, în timpul unui conflict similar. A fost un adevărat şoc. Când preşedintele Saakashvili a făcut apel la separatişti ca să pună capăt provocărilor şi a anunţat o încetare unilaterală a focului contra poziţiilor ossetine, am fost cuprins de o frică teribilă. Frica de necunoscut. Temerile pentru evenimente ale căror final putea fi oricare, mai ales când îţi imaginezi nenorociri. Ca toţi ceilalţi georgieni nu credeam că formaţiunile armate ossetine s-ar fi putut aventura într-un război contra noastră. În primul rând pentru că forţele armate de la Tbilisi le depăşesc ca număr şi capacitate de luptă (numărul soldaţilor armatei noastre, la care se adaugă rezerviştii, depăşeşte de trei-patru ori populaţia din teritoriile separatiste, pe care guvernul georgian îi consideră a fi concetăţenii noştri), iar în al doilea rând pentru că în ultimii ani nu s-au mai întâmplat lucruri similare.

După declaraţia lui Saakashvili din 7 august, m-am dus la culcare.
Dimineaţa zilei de 8 august, ediţiile succesive ale telejurnalelor, care deveniseră ediţii speciale, au comunicat că trupele georgiene controlau opt localităţi din Ossetia meridională şi că se îndreaptă către Tskhinvali. În ţară a fost proclamată starea de război şi mobilizarea generală. Starea de spirit se împărţea între frică şi între speranţa că se putea pune capăt conflictelor din Abhazia şi Ossetia de Sud, conflicte congelate timp de 15 ani. În Georgia cu toţii ştim ca este imposibil să anexezi cu armele acele zone: acolo trăiesc oameni, acolo este locul lor şi nu acceptă niciodată să trăiască împreună cu asasinii lor. Pe de altă parte, ştim că în istorie nu s-a verificat niciodată vreo victorie prin mijloace pasnice asupra separatismului. Noi vedeam o altă cale pentru soluţia conflictelor: dezvoltarea economică şi traiul bun al populaţiei; întărirea valorilor democratice ce lipsesc în Rusia; o amplă autonomie de tip european pentru Abhazia şi Ossetia de Sud; reîntoarcerea refugiaţilor (de etnie georgiană, n.t.) din Abhazia şi Ossetia – sunt mai mult de 200000 de persoane plecate din anii nouăzeci ai secolului trecut; alegeri libere, etcaetera. Dar mediatorul acestor conflicte este Rusia. Iar Moscova îngrădeşte soluţionarea legând-o de intrarea Georgiei în NATO. Asta se vorbeşte în orice familie georgiană.

Pe data de 8 august, primul-ministru al Georgiei, Lado Gurgenidze, a anunţat alocarea de fonduri pentru reconstrucţia infrastructurilor districtului Tskhinvali. Dar noi toţi aşteptam reacţia Moscovei.

Din data de 9 august armata rusă, împreună cu miliţia locală, au început intervenţia militară în districtul Tskhinvali şi în defileul Kodori, în Abhazia. Aviaţia rusă a bombardat infrastructurile militare ale Georgiei de pe tot teritoriul naţional, inclusiv asupra portului Poti (la 260 de km de la zona de conflict) şi asupra oraşului Gori (de la 30 de km). Canalele de televiziune din toată lumea au transmis imagini de la bombardamente. În regiune au început să apăra primii refugiaţi. Eu lucram în acele ore în administraţia districtului Imereti, în partea de sud a ţării. În aproprierea instituţiei noastre a fost organizat cartierul general pentru primirea refugiaţilor, unde ajungeau toate informaţiile din zonele de război. Între timp, trupele ruseşti şi militiile locale au intrat din Abhazia în districtul Zugdidi. Confruntări armate au avut loc în defileul Kodori. Internetul a fost paralizat, canalele ruseşti bruiate. Telefoanele celulare şi cele fixe nu funcţionau din cauza supraîncărcării cu apeluri. Televiziunile georgiene transmiteau zi şi noapte iar ediţiile speciale se succedau din oră în oră.

După semnarea acordului de încetare a focului de către preşedinţii Franţei, Georgiei şi Rusiei, s-a simţit o atenuare a tensiunii. Până atunci însă pierdusem orice speranţă: războiul dura deja de cinci zile iar armata rusă lupta contra noastră. În seara aceleiaşi zile, după semnarea acordului, trupele Moscovei au blocat strada care leagă partea occidentală de cea orientală a ţării, artera principală a Georgiei, apoi au aruncat în aer un pod feroviar. Cu aceste mişcări toate zonele occidentale, inclusiv Kutaisi, au fost separate de Tbilisi. Armatele ruseşti erau staţionate în oraşele Gori, Zugdidi, Senaki, în portul oraşului Poti şi în centrele locuite din împrejurimi. Oraşul Gori a fost abandonat de locuitori. Şi aşa au început acţiunile de jaf. Armata Moscovei a scufundat toate navele gărzii de coastă aflate în portul Poti şi a transferat în Abhazia toate şalupele şi cele câteva Hummer ce aparţineau armatei americane. Oameni înarmaţi asaltau automobilele ziariştilor şi apoi le sechestrau. Televiziunile georgiene au transmis toate aceste imagini. Unei ziariste de la primul canal naţional i-au tras în mână în timp ce transmitea în direct.

În seara zilei de 12 august o coloană de blindate a înaintat de la Zugdidi către Kutaisi, “a două capitală” a Georgiei. Eu trăiesc în acest oraş cu părinţii. M-au cuprins senzaţii de furie şi neputinţă. Frica trecuse, am învăţat să convieţuim. Unica speranţă este că, aşa se spune, armata rusă nu se atinge de civili. La Kutaisi a izbucnit panica, dar nu există nici un loc unde să te evacuezi: trupele ruse erau şi pe drumul către Tbilisi, în districtul Gori. Cine a putut, s-a transferat din oraş în casa de vacanţă. Pe străzile din Kutaisi se vedeau maşini cu numere din Zugdidi care mergeau în mare viteză, şi nimic altceva. Coloana rusă s-a oprit la 60 de kilometri de Kutaisi, la Senaki.

Pe fondul terorii psihologice, locuitorii oraşelor georgiene au început să acuze guvernul de cele întâmplate. În acele ore, mijloacele media au făcut publică acea convorbire telefonică între ministrul de externe al Federaţiei Ruse, Serghei Lavrov şi secretarul de Stat american, Condoleezza Rice. Lavrov susţinea că obiectivul Rusiei era destituirea preşedintelui Saakashvili. Ca urmare, reprezentantul Rusiei la ONU, Vitali Ciurkin, precum şi alţi reprezentanţi ruşi au dezminţit această informaţie. Eu consider crearea unei asemenea panici în rândul populaţiei şi ca efect, o atitudine negativă faţă de govern, ar fi fost consecinţele imaginate de ruşi pentru a-l elimina pe preşedintele Georgiei.

3. Din noiembrie 2007 au fost manifestări de protest în faţa parlamentului pentru schimbarea lui Saakashvili, apoi s-au desfăşurat alegeri prezidenţiale şi politice. Discuţiile din parlament au fost mereu boicotate de deputaţii din opoziţie. Totuşi, în zilele conflictului, toţi liderii principalelor partide din opoziţie au anunţat un moratoriu în lupta politică, pentru garantarea coeziunii tuturor forţelor politice naţionale.

Numărul de refugiaţi din toată ţara a ajuns la 28 de mii la data de 15 august. Dintre aceştia, circa 4500 se găseau în regiunea Imereti. Sunt refugiaţi din Ossetia meridională şi din defileul Kodori. Cea mai mare parte a a jutoarelor umanitare a fost trimisă la Tbilisi. De acolo este imposibil să le facem să ajungă unde e necesar, deoarece autostrada este încă blocată de soldaţii ruşi. Chiar şi portul este ocupat. Unica posibilitate să le facem ca ajutoarele să ajungă este prin zona occidentală a ţării, prin Turcia. Dar în data de 12 august la Gori a fost luat cu asalt şi a fost jefuit un camion turcesc. În data de 14 august toată Georgia a vazut în direct agresiunea şacalilor contra ziariştilor turci. Şoferilor le este frică să-şi conducă maşinile. Astăzi, 15 august, am primit primul transport de ajutoare umanitare provenind din Turcia şi distribuit prin Crucea Roşie.

La 14 august a sosit la Tbilisi Condoleezza Rice. În Georgia vin liderii marilor puteri europene, dar rămâne impresia că diriguitorii Moscovei nu prea acordă atenţie declaraţiilor acestora. Într-un interviu transmis de canalul Euronews, ce a fost urmărit în toată Georgia, vice-premierul Rusiei Serghei Ivanov, a afirmat că trupele ruseşti au abandonat zona de conflict, că nu mai sunt soldaţi nici la Gori, nici la Zugdidi, Poti sau Senaki. Apoi a adăugat că aviaţia Moscovei nu a bombardat oraşele georgiene, numai armata georgiană a adunat în anumite locuri femeile ossetine pentru a le da foc, şi numai ei au omorât copii cu blindatele. Lumea se întreabă în Georgia care este motivul la toate acestea.

Telecamera unei bănci din Gori a surprin furtul unui computer, a monitorului şi a tastaturii! Un operator de televiziune georgian a văzut o linguriţă în buzunarul unui soldat rus. Militarii Moscovei au găsit depozite de uniforme ale armatei georgiene şi le-au îmbrăcat. De regulă, pe uniforme se scrie numele şi prenumele soldatului. Acum soldaţii ruşi stau la posturile lor de control cu uniforme georgiene, pe care sunt scrise nume georgiene. Într-o biserică din defileul Kodori au ajuns oameni înarmaţi şi i-au le-au ordonat preoţilor să aleagă între a se supune patriarhului de la Moscova şi abandonarea bisericii, lăsându-le foarte puţin timp pentru a se decide. Mare parte din soldaţii georgieni ucişi în zonele de conflict au fost găsiţi fără încălţăminte: ruşii au furat-o. Voi italienii sunteţi o naţiune civilă şi vă este greu să vă imaginaţi o situaţie de acest gen. Noi trăim asta în fiecare zi.

Astăzi, la orele 15, au comunicat la telejurnale ca armata rusă a început să-şi retragă trupele din oraşele Gori şi Igoeti şi că se îndreaptă către Tskhinvali. Am aşteptat mult acest moment, dar nu ne încredem în ei. În toate aceste zile populaţia şi-a dorit că aceşti barbari să plece cât mai curând Georgia şi a făcut totul pentru a nu ceda provocărilor.

În sfârşit, aş vrea să notez că în cursul celor peste trei mii de ani de existenţă, Georgia nu a atacat niciodată un alt stat. În schimb, istoria Rusiei este o istorie a luptelor cu alte popoare. Poate că relatarea mea este un pic emoţională, chiar dacă am încercat să-mi pun frână emoţiilor.