Raymond Aron a produs la nivelul societăţii franceze ceva asemănător cu un şoc generator de noi orizonturi. Înclinat să susţină stânga la începutul guvernării Frontului Popular, şi-a dat seama de fundătura către care ducea un program economic nerezonabil. Refugiat la Londra sub steagul lui de Gaulle, reintră în ţară la Eliberare şi asistă la meandrele unei vieţi politice supuse provocărilor reconstrucţiei şi a decolonizării. Franţa pierde Indochina şi se aruncă în braţele generalului de Gaulle care consfinţeşte despărţirea de colonia de suflet din Nordul Africii, Algeria. Scrie mult, articole şi cărţi care analizează o perioadă foarte frământată. Polemizează cu intelectualii de orientare marxistă, în primul rând cu Jean-Paul Sartre, denunţă imperiul sovietic şi ţine aprinsă lumina gândirii liberale franceze. Susţine politica de centru-dreapta din convingerea că stânga nu s-a scuturat de idealismul totalitarist. Este mereu ceea ce proclamă titlul cărţii: un Spectator Angajat.

Apărută în anul 2006 la Editura Nemira în traducerea Mirunei Tataru-Cazaban (reeditare a primei ediţii româneşti din anul 1999), cartea Spectatorul Angajat a fost publicată în Franţa în anul 1981 prin transcrierea înregistrărilor pentru televiziune ale convorbirilor pe care le-au avut Jean-Louis Missika şi Dominique Wolton cu Raymond Aron.

Despre sfârşitul ideologiilor

Bine informaţi în legătură cu întreagă operă a lui Raymond Aron, Jean-Louis Missika şi Dominique Wolton îi pun întrebări ce urmează firul cronologiei evenimentelor istorice dintre anii 1930 şi 1980, când imperiul sovietic mai era una din cele două superputeri ale lumii. La întrebarea lui Jean-Louis Missika privind proclamarea sfârşitului ideologiilor, Raymond Aron dă următorul răspuns de la paginile 260-261:

Raymond Aron: Expresia „sfârşitul ideologiilor” vine, cred, de la Daniel Bell, din Statele Unite. Cât despre mine, este adevărat că în concluzia de la Opium des intellectuels indicasem în titlu „Fin de l’âge idéologique?”… Cu un semn de întrebare. Cred că acest titlu era periculos. Cuvântul ideologie are numeroase sensuri diferite. Într-un anume sens al cuvântului, este absurd să întrevezi sfârşitul ideologiilor. Dar eu plecam de la o definiţie a ideologiei ca reprezentare globală a istoriei universale care indică, simultan, viitorul, precum şi ceea ce trebuie făcut. Or, eu căutăm să sugerez că marxismul reprezenta ideologia prin excelenţă, că nu există ideologie de substituţie şi că dacă marxismul şi-ar pierde autoritatea asupra spiritelor, desigur, ar rămâne valori în numele cărora s-ar purta bătălii, ar există transformări în numele unor idei, dar nu ar exista un sistem la fel de complet, la fel de imperativ ca marxism-leninismul.

În Statele Unite,o dezbatere intelectuală a fost continuată ani de zile pe această temă. Ea a făcut chiar obiectul unei cărţi: Le Débat de la fin des idéologies. Ea nu mai este foarte actuală, dar o întrebare subzistă: există oare o altă ideologie înglobantă, comparabilă cu marxismul şi care l-ar putea înlocui? Or, până în prezent, există stângişti, ecologişti, multe spirite care protestează împotriva unuia sau altuia dintre aspectele societăţii existente, dar nu cred ca au reuşit să conceapă echivalentul a ceea ce era marxismul. În acest sens, era ceva adevărat în formula „fin de l’âge idéologique”. De atunci, am scris cel puţin vreo şase articole petru a-mi corecta punctul de vedere. Dar vă scutesc de corectările mele…