Este clar pentru oricine că reţelele de socializare sunt un punct de sprijin important în ofensiva Stângii globaliste pentru obţinerea supremaţiei mondiale. Cei din spatele lor sunt desemnaţi prin termenul Big Tech, un sinonim fiind Big Five, pentru că este vorba despre 5 companii informatice bine cunoscute: Amazon, Apple, Facebook, Google şi Microsoft. În acest moment, ei taie şi spânzură folosind „jucăriile” pe care le-au oferit GRATUIT lumii întregi. Dar cum, de fapt, nimic nu e gratuit, utilizatorii plătesc accesul la aceste reţele cu datele personale, cu publicitate înghiţită cu nemiluita şi, mai nou, cu îngrădirea severă a libertăţii de exprimare.

Acest adevărat „balaur cu 5 capete” a reuşit în câţiva ani să ne facă dependenţi de Facebook (2,8 miliarde de utilizatori în 2021!), Twitter, Instagram, Linkedin etc., iar acum ne manipulează fără jenă şi fără putinţă de replică. Omenirea s-a trezit prizoniera acestui balaur şi, se pare, nu prea reuşeşte să scape din mrejele lui. Iar Big Tech poate face multe! A fost, de exemplu, un jucător important în alegerile prezidenţiale americane din 2020, cu tot ce au implicat ele, alegerile propriu-zise şi scandalul uriaş privind corectitudinea lor. Inclusiv prin blocarea conturilor unui preşedinte american încă în funcţie, de parcă ar fi vrut să demonstreze că nu preşedintele, ci el, Big Tech, este cel care conduce lumea (liberă) de azi.

Reacţia împotriva Big Tech

Era normal să apară o reacţie. S-a propus „înfometarea Big Tech” prin trecerea în masă la opţiunile alternative de pe Internet, aşa numitul Alt-Tech. Asta ar însemna înlocuirea sistemelor de operare Windows şi Mac cu Linux, a browser-ului Google Chrome cu Brave (care blochează publicitatea, iar dacă o accepţi, primeşti 70% din banii obţinuţi de browser din reclame), a motorului de căutare Google cu DuckDuckGo, a serviciului de poştă electronică Gmail cu ProtonMail, iar a celebrelor Facebook şi Twitter cu MeWe, Gab şi Parler. Sigur, e greu, obişnuinţa e puternică şi dificil de schimbat. Această mişcare este deja în curs, dar rezultatele nu sunt deocamdată prea încurajatoare.

Pe de altă parte, fostul preşedinte Trump, a cărui libertate de expresie a fost puternic limitată de Big Tech, intenţionează să dea în judecată pe şefii a trei instituţii: Facebook, Twitter şi Google. Motivul este cenzura lor ilegală, care încalcă Primul Amendament al Constituţiei americane, cel care interzice limitarea libertăţii de exprimare. Sumele cerute drept despăgubire vor fi enorme, astfel încât balaurul să mai piardă din puteri şi, în acelaşi timp, să se dea un semnal pentru toată lumea că nu este invincibil.

Trebuie adăugat că au apărut deja personalităţi de prim rang care se opun tendinţelor dictatoriale ale Big Tech. Un exemplu este Roger Waters, membru al legendarei trupe Pink Floyd. El a relatat în faţa presei că a refuzat o sumă uriaşă din partea lui Mark Zuckerberg pentru utilizarea melodiei „Another Brick in the Wall” într-un clip de promovare a reţelei Instagram. Waters a spus: „Menționez asta doar fiindcă aceasta este o mișcare insidioasă a lor de a acapara absolut totul. Nu voi face parte din porcăria asta, Zuckerberg!“.

România şi reţelele sociale 

În România, am ajuns şi noi în faza în care Facebook îşi arată colţii şi împarte sancţiuni. Zilnic aud de diverşi cunoscuţi care au fost avertizaţi sau chiar suspendaţi pe termen de 1-3 luni de către… Chiar, de către cine? Am trăit şi eu experienţa unui avertisment din partea Facebook, culmea, pentru un articol care n-avea nimic anti-globalist. Era pur şi simplu o comparaţie, pe date statistice, a comportării unor filiale judeţene ale PNL la alegerile locale şi la cele parlamentare. Constatam, cu cifrele în faţă, că anumite organizaţii nu au mai „tras” la parlamentare ca la locale, cu efectul cunoscut al pierderii primului loc pe ţară în favoarea PSD. Iar acum, i se reproşează lui Orban acest fapt, deşi vinovaţi sunt unii şefi de organizaţii judeţene. Cum ar putea un asemenea articol să încalce regulile Facebook?

Iată cum decurge „judecata” puternicei reţele. Primeşti un mesaj, numit „de asistenţă”, care spune aşa: „Comentariul încalcă regulile comunităţii noastre, deci doar tu îl poţi vedea” (mă rog, folosirea lui „deci” pare cam fără sens). E pus citatul din textul propriu. Faci click acolo unde spune „Vezi opţiunile” şi afli că nu ţi se spune deloc ce anume ai greşit, ce reguli au fost încălcate. Doar sentinţa: în cazul meu, am fost avertizat. Probabil, va urma suspendarea, dacă recidivez (ceea ce e foarte posibil, pentru că nu ştiu cu ce anume am greşit!). Te întreabă dacă decizia ţi se pare corectă. Evident, răspund că nu. Degeaba, nu ai cu cine discuta, ţi se spune doar că din cauza pandemiei numărul de experţi e limitat (nu văd legătura!) şi … rămâne cum a zis persoana (necunoscută) care a luat decizia. Deci puterea acelei persoane e totală. În plus, ea nu are chip. E bizară lipsa unei feţe chiar la o reţea care se numeşte Facebook! Cum să te lupţi cu cineva care nu are faţă?! E ceva kafkian!

În ultima vreme am văzut că două site-uri de ştiri, Hotnews şi G4Media, care păreau extrem de corecte politic, au primit chiar suspendări de pe Facebook pentru paginile lor. Iar aceste suspendări se pare că le-au lovit destul de drastic, cu micşorări semnificative ale audienţei. Dacă până şi ei păţesc aşa ceva, ce să mai zică alţii! Sau li se arată pisica chiar celor mai cuminţi ca să se teamă toţi ceilalţi. Dar, din nou, despre cine a vorba? Cine sunt cenzorii? Sunt ei competenţi sau intervin umorile personale faţă de anumite subiecte sau persoane? Ei ştiu foarte bine cine suntem noi, utilizatorii, dar noi nu-i putem identifica. Inexistenţa unui mecanism de control sau a unei posibilităţi de recurs e destul de ciudată!

Lumea de mâine 

În acest climat plin de suspiciune faţă de reţelele de socializare, apare un articol scris de o tânără doctorandă a SNSPA, Anca Sandu, care nu doar că este trup şi suflet convinsă de binefacerile reţelelor de socializare, dar ne prefigurează o societate a viitorului în care Internetul, precum Partidul Comunist Român pe vremuri, e în toate: „în cele ce sunt şi în cele ce mâine vor râde la soare” (cum spunea o binecunoscută poezie proletcultistă aparţinând lui George Lesnea).

Articolul se numeşte „Statele Unite ale Internetului” şi prezice societatea viitorului: una în care „nu mai există state cu cetățeni, granițe și armate, monede și bănci naționale, steaguri și imnuri. Există doar națiuni virtuale, compuse din utilizatori, care nu au nevoie să se apere decât de atacuri cibernetice venite din dark web. (Care este, de fapt, singura rămășiță a Lumii Vechi.) Peste toate, câteva organizații globale, care asigură infrastructura și o supraveghere aparent distantă – atât cât să existe figuri de autoritate în spațiul public și foarte virtual”.

Deci statele naţionale dispar, la fel şi familia tradiţională, ce să mai vorbim de religie. Lumea Veche e distrusă. Visul Stângii globaliste! Modelul politic al Ancăi Sandu (nu mă aventurez să-i spun doamnă, domnişoară …) este cât se poate de simplu: Internetul e totul! Ne vine inima la loc atunci când autoarea ne precizează că acest tip de organizare nu va începe chiar acum, ci un pic mai târziu. Doar după ce „sentimentele naţionaliste se vor ofili”. Oare unde a învăţat carte această făptură? Cine i-a inculcat asemenea idei? Mai că i-aş dori distinsei persoane să apuce o asemenea organizare mondială, dar e păcat să sufere miliarde de oameni pentru aşa ceva.

E ciudat că propunerea vine de la o absolventă de SNSPA, deci care, se presupune, a învăţat despre sistemele politice existente, despre echilibrul puterilor în stat etc. Şi totuşi, poate prezenta o asemenea aberaţie ca pe un model al viitorului. Un fel de rai comunist internetist!

Întrebările sunt foarte multe, dar aş pune doar una: cine sunt „organizaţiile globale” despre care vorbeşte şi care vor stăpâni lumea? Chiar poate fi atât de naivă încât să-şi închipuie că un asemenea sistem este funcţional? Poate doar dacă omul de azi este înlocuit complet cu omul nou (de fapt, omul recent, aşa cum magistral l-a definit H.-R. Patapievici). Pur şi simplu, modelul propus e atât de monstruos încât nici nu ar trebui discutat. E totuşi important să-l amintim doar ca o limită spre care tinde dorinţa de acaparare totală a Stângii globaliste.

De fapt, e bine să aflăm care e ţinta lor pe termen lung. Oamenii se unesc în jurul unor idei, dar, mult mai strâns, în lupta împotriva unor aberaţii, înainte de a fi prea târziu.

Aş încheia cu o afirmaţie: ca şi cea a lui Arturo Ui, ascensiunea Stângii poate fi oprită!