FUNDATIA IOAN BARBUS

Statele Confuze ale Europei și Americii

Să cînte muzica, să ne veselim, Aliații au învins, Germania nazistă a fost îngenunchiată, Hitler este mort! Obama a fost mai iute de mînă și a tras primul focul decisiv. „Lumea fără Osama este mai bună și mai sigură”. Al doilea premiul Nobel pentru Pace este pe drum, fetele aruncă flori și zîmbete șăgalnice către soldații obosiți, dar fericiți, care se întorc de la marele război. Ne putem destinde, putem arunca la coș DVD-urile cu Schwarzenegger, de azi vedem zilnic musicaluri cu fete frumoase la drive-in-ul din colț.

De unde atunci tonul nesigur al lui Obama, de ce atîtea precauții în discursul său, de unde frica aproape paralizantă de consecințele uciderii capului răului, care răzbate din toate discursurile politicienilor sau din comentariile analiștilor de frunte europeni sau americani? Ca și cum Făt Frumos ar fi tăiat doar un cap mai mic și cam scrîntit, pe cînd balaurul cu o mie de capete e bine-sănătos, ba chiar s-ar putea întărîta, iar rana superficială i-ar putea folosi drept stindard și motiv de a-l face una cu pămîntul pe viteazul ucenic vrăjitor. Cumva am desfăcut prea repede șampania?

„Omul modern din Occident”, scria Victor Davis Hanson, „se confruntă cu o dilemă îngrozitoare din fața căreia se dă înapoi cu oroare: pacea adevărată și succesul reconstrucției sînt direct proporţionale cu gradul în care inamicul este îngenunchiat şi o recunoaşte – scopul fiind ca el să simtă că nu mai poate continua să fie ce a fost pînă acum.”

Mark Silverberg spune: „Acel moment este atins atunci cînd un duşman devine și incapabil şi lipsit de voința de a continua conflictul; numai atunci poate fi demantelat sistemul terorii instaurate de inamic (așa s-a întîmplat cu Tigrii Tamil în Sri Lanka şi cu FARC în Columbia); conducerea sa înlocuită, capacitatea sa de a purta război în continuare eliminată; armele confiscate; miliţiile sale vînate; maşina de propagandă distrusă; sistemul de învăţămînt reformat; resursele umane şi financiare canalizate spre o masivă reconstrucţie socială şi economică, guvernarea și sistemul juridic transparente şi populaţia pregătită pentru începerea reconstrucției și nu pentru distrugere. (…) Pe vremea lor, mari generali ca Eisenhower şi Patton s-au condus după un concept despre care foarte rar auzim în zilele noastre în discursul oficial al puterilor occidentale – victoria absolută. În timpul celui de al doilea război mondial, aceşti lideri a înţeles că sînt imposibile oprirea militarismului japonez în Extremul Orient, demantelarea Tineretului Hitlerist, a SS-ului nazist, a lagărelor morţii, a cultului supremaţiei ariene şi a agresiunii naziste fără distrugerea completă a celui de-al Treilea Reich. Numai o astfel de distrugere a permis renașterea unei noi Germanii sau Japonii. Astăzi, credinţa că regimurile genocidale, mesianice, precum Iranul sau Hamas pot fi mituite sau întoarse din drumul care este însăși justificarea existenței lor, este un abur care se va risipi în fața istoriei.”

Împăcarea istorică între Hamas și Fatah negociată de Egipt deschide calea spre declararea unilaterală a statului Palestina (și este în fapt o concesie pentru ONU, care va avea nevoie de această justificare pentru a nu se face complet de rîs cînd va accepta), iar deschiderea graniței cu Egiptul va permite alimentarea cu arme și creșterea influenței iraniene în Gaza. Iar scopul Hamas (și Fatah, la o adică) a rămas același: distrugerea completă a Israelului.

În Egipt puterea și influența Fraților Musulmani crește pe zi ce trece. Rebelii din Libia sînt alimentați de al-Qaeda și Iran (înainte dușmani). În Yemen guvernul pro-occidental se clatină sub asaltul unor forțe conduse de un general cu legături puternice cu al-Qaeda. Arabia Saudită și-a pierdut singurul aliat de nădejde, Egiptul, iar de la fiul spiritual al lui Jimmy Carter nu speră să aibă parte de susținere în momentele grele care vor urma. În Siria lupta se duce între guvernul pro-iranian și Frații Musulmani; cine va cîștiga va conta doar legat de înclinarea temporară a balanței de putere în lupta pentru supremație în lumea islamistă. Irakul eliberat de sub Sadam a fost aruncat în brațele Iranului. Prim-Ministrul al-Maliki tocmai a ordonat un atac asupra Camp Ashraf, refugiu pentru 3500 de dizidenți iranieni în ultimele zeci de ani și aflat sub protecția armatei Statelor Unite din 2003. Au murit 34 de dizidenți, au fost răpiți 6 și răniți 314. Toate acestea nu au nici cea mai mică legătură cu Israel, e o luptă pe viată și pe moarte pentru preluarea puterii, e o noapte a cuțitelor lungi în care diversele facțiuni suprematiste se căsăpesc pentru a cîștiga onoarea de a conduce jihadul pentru reinstaurarea Califatului.

În Pakistan a fost oprit și întors din drum, pentru prima dată, un convoi militar american de către o demonstrație anti-NATO, iar guvernul a cerut Statelor Unite încetarea atacurilor care încalcă suveranitatea națională a Pakistanului. În Afganistan, în orașul considerat cel mai sigur, mai bine pregătit pentru a fi predat autorităților, găști islamiste au atacat sediul și au masacrat reprezentanți ai ONU, printre care și un român.

Turcia își continuă programul de afirmare națională în cadrul luptei pentru conducerea jihadului. Țintele sale imediate sînt în Europa și Africa. În Africa se desfășoară o întrecere socialistă între islamiștii de diverse natii și orientări în construcția de moschei și școli islamice, un val care avansează încet și sigur la adăpostul ajutorării săracilor și a vindecării gratuite a bolnavilor. Oriunde procentul islamizării ajunge să fie semnificativ, se revitalizează conflictele mai vechi și reîncep luptele pentru răsturnarea regimului, de data aceasta pentru instaurarea democrației islamice.

În Europa lupta se duce pe două fronturi: în saloanele stîngii intelectuale și în cartierele de imigranți. Spre exemplu, în Spania, mișcarea islamică este condusă de un grup de 1000-1500 de nativi spanioli, convertiți. Ei înțeleg sistemul și sînt mai bine organizați decît imigranții arabi. În general fac parte din secta Murabitun, înființată de un scoțian convertit la sufism. Scopul lor este instaurarea Califatului, dar nu prin mijloace militare, ci prin distrugerea capitalismului și a democrației. Ei sînt reprezentanții celor oprimați, datori băncilor și sărăciți de exploatarea capitalistă. Cea mai mare victorie de pînă acum este ridicarea moscheii din Granada, în viziunea lor, un prim pas în recucerirea Europei. Pe lîngă ajutorul din Orientul Mijlociu, în Spania au avut sprijinul Partidului comunist și al Izquierda Unita (Stînga Unită). Stînga spaniolă comemorează împreună cu arabii ziua de 2 ianuarie, ziua în care restul spaniolilor serbează Reconquista. Stînga susține din ce în ce mai deschis mișcările islamiste și în celelalte state europene sau în SUA.

Argumentul că majoritatea musulmanilor nu sînt teroriști este un sofism sinistru. Majoritatea nemților nu erau criminali în serie. Dar Germania nazistă a fost un pericol mortal pentru lumea civilizată, iar nemții „moderați”, înnebuniți de propagandă, din nostalgii imperiale sau din patriotism prost înțeles sau din cîte și cîte alte motive, au jucat foarte eficient roluri de executanți și de carne de tun pentru Hitler.

Iar nouă ne-au rămas doar ceața multiculturalismului și lamele corectitudinii politice drept arme de apărare, ne apărăm negînd realitatea și tăindu-ne venele.

Zilele acestea a devenit populară o parafrază după Churchill: moartea lui Osama Bin Laden „nu este sfîrșitul. Nu este nici măcar începutul sfîrșitului. Dar este, poate, sfîrșitul începutului.”

Liviu Crăciun

Liviu Crăciun

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ce ai mai putea citi
ro_RORomanian