Spre uimirea mea mea, guvernul australian a luat poziţie împotriva televiziunii. Este adevărat, însă, că raportul se mărgineşte la efectele televizorului asupra copiilor mici şi ia forma unor reguli de conduită opţionale: raportul afirmă că nici un copil sub vârsta de 2 ani nu trebuie lăsat să se uite la televizor.

Dar nici o altă secţiune a populaţiei nu este mai dependentă de televizor decât politicienii care se luptă între ei pentru un loc pe ecran şi de atâtea ori am căzut în deznădejde aşteptând să aud, de la cineva cu puterea de a o controla, adevărul despre această otravă ubicuă. Guvernele care se împotrivesc televiziunii sunt la fel de improabile precum distilatorii care se opun folosirii alcoolului sau fermierii care duc campanii împotriva laptelui.

De mai bine de 20 de ani se ştie că televiziunea produce tulburări mentale cum ar fi agresiune întărită, atenţia deficitară şi abilitatea redusă de a comunica şi că aceste dereglări presupun un cost social mai ridicat decât obezitatea şi letargia, efectele fizice normale ale televizorului. Cercetările psihologilor Mihaly Csikszentmihalyi şi Robert Kubey au arătat că televiziunea creează dependenţă, instituind cai de obtinere a placerii care impun o sporire continua a intensitatii stimulilor. Este o ameninţare la sănătatea naţiunii, mai mare decât alcoolul, drogurile sau tutunul şi teama e că, din moment ce dependenţa este universală, s-ar putea să fie prea târziu pentru a mai putea face ceva.

Totuşi, mai rău decât efectul televiziunii asupra adulţilor este cel pe care îl are asupra copiilor mici. La naştere, creierul uman nu este dezvoltat complet şi continuă să se dezvolte de-a lungul primilor ani în moduri care sunt dependente de explorarea constantă a mediului înconjurător. Această caracteristică a dezvoltării noastre este unică speciei noastre şi se află în centrul a tot ceea ce înseamnă a fi om. Multe dintre conexiunile vitale pentru o viaţă împlinită, în special cele implicate în înţelegerea socială, nu există la naştere şi apar pe măsură ce creierul se dezvoltă în primii cinci ani de viaţă.

Creierele supuse unui input greşit în primii ani vor fi prost alcătuite; abilităţi vitale, atât intelectuale, cât şi emoţionale, nu vor fi dobândite şi rezultatul va fi o fiinţă umană a cărei creştere a fost oprită. Dacă nu credeţi asta, întrebaţi-vă numai cum s-ar putea explica, în epoca televiziunii, apariţia atâtor tineri care sunt incapabili să se exprime clar, impulsivi şi incapabili de a forma relaţii sociale plăcute sau de durată.

Acest sindrom – pe care îl putem observa peste tot, în clasa de curs şi pe stradă – este exact ceea ce au prezis neurologii. Când copiii sunt distraşi, de la o vârstă fragedă, de un ecran pâlpâitor şi nu sunt vreodată încurajaţi să cerceteze lumea adevărată, nu vor dezvolta capacitatea de a comunica cu alţi oameni sau de a face faţă stresului întâlnirilor adevărate. Vor alege calea mai scurtă, aceea nu a comunicării, ci a agresiunii.

Televiziunea, ca orice alt mediu de comunicare, are meritele sale. Există importante programe educaţionale în care imaginea vizuală comunică ceea ce nu poate fi transmis altfel. Există şi forme inocente ale divertismentului, potrivite în mod ideal ecranului; un program TV serios trebuie tratat ca o carte sau ca o vizită la teatru, adică absorbit în mod critic.

Dar nu astfel este folosită televiziunea. Ea este o prezenţă constant scânteietoare care intră în competiţie pentru atenţie cu toate lucrurile importante din viaţa de zi cu zi. De-a lungul anilor, pe măsură ce impactul ei a ajuns într-un punct mort, a recurs la culori tot mai vulgare, limbaj tot mai scabros şi close up-uri tot mai fermecătoare ale feţei. Când televizorul e pornit – şi se pare că într-o treime din gospodăriile australiene nu este vreodată închis – conversaţia este imposibilă, iar abilităţi conversaţionale nu se pot dezvolta. Mai mult, chiar şi cea mai inteligentă şi plină de afecţiune remarcă îşi va pierde savoarea atunci când va fi auzită în compania vulgarităţilor zgomotoase care sunt emise de ecran.

Toate acestea erau evidente cu mult înainte de a fi confirmate de cercetările psihologice.

Trebuie să spun că pentru mine, rezultatele nu constituie o surpriză. În copilăria mea, televiunea a fost un lux rar; emisiunile începeau la 6 p.m. şi erau în mod constant întrerupte de probleme tehnice. Tatăl meu a adoptat o atitudine principială faţă de acest intrus pe care soacra lui l-a traficat în gospodărie şi obişnuia să îl închidă de fiecare dată când trecea prin sufragerie. În cei câţiva ani care au trecut până când l-a expediat, într-un târziu, cu un ciocan, televizorul niciodată nu a putut stabili un cap de pod care i-ar fi permis să se afle în competiţie cu cărţile şi muzica, aşa că am crescut în afara culturii prăsite de televiziune.

Şi de aceea astăzi nu există televizor în Scrutopia. Desigur, copiii noştri văd obiectul acela, ocazional, atunci când merg în vizită la prieteni sau vecini şi au obţinut o competenţă suficientă pentru a fi capabili de a urmări conversaţiile întrucâtva limitate ale celor care se uită la televizor. Cu toate acestea, când sunt cu noi, se îndeletnicesc cu obiceiuri de modă veche precum vorbitul, cititul, călăritul şi cântatul la pian. Nu mă surprinde că au pierdut dorinţa pentru un televizor propriu şi sunt chiar mulţumiţi, când se ajunge la ecran, să se uite la dvd-ri pe computer, selectate şi cenzurate de părinţii lor.

E posibil să piardă ceva, dar îmi pare că lucrurile bune pe care le au atârnă mai greu decât cele bune care le lipsesc. E trist că atât de puţini părinţi sunt de acord cu mine.

În original: TV will never poison my children’s minds (traducere Vlad M.)