Campania îndreptată împotriva lustraţiei, care a durat cam tot timpul de când există cea de-a III-a Republică Poloneză*, a fost unul dintre elementele esenţiale ale luptei pentru împiedicarea judecării răului comunist. A fost de fapt o luptă împotriva încercării de a restabili ordinea morală în Polonia. Ea s-a prezentat însă într-un costum moralizator.

* Prin „cea de-a III-a Republica Poloneza”, a III-a RP, este desemnat statul polonez actual, sistemul politic rezultat din negocierile de la Masa Rotundă 1989, dintre autorităţile comuniste şi opoziţie, şi din alegerile ce au urmat. Este a III-a RP deoarece reprezintă reluarea tradiţiei Poloniei independente, cea de-a II-a RP, dinainte de comunism. NT

Text preluat din revista 22

Texte de acelaşi autor:
Trădarea nejudecată (ILD)
Polonia, dezbinată după Smolensk (România liberă)

Evident, într-o asemenea situaţie, moralistica adversarilor lustraţiei a fost fundamental nihilistă. S-a putut observa aceasta cu deosebită claritate în cazul frecventelor lor referiri la virtuţile creştine, supuse unei reinterpretări atât de îndepărtate, încât ele au început să semene cu contrariul lor. Să analizăm aceste demersuri în cazul campaniei anti-lustraţie.

Când prezint argumentele-model, nu le aplic la concretul realităţii poloneze, în care toate proiectele de lustraţie, şi în special cel aprobat de parlament în 1998, au fost deosebit de blânde. În comparaţie cu el, viziunile negre ale anti-lustratorilor au fost de-a dreptul groteşti. Încă şi mai blândă a fost practica instanţelor poloneze, care a ucis în mare măsură legea lustraţiei. În textul de faţă însă, vreau să mă ocup exclusiv de argumentele abstracte.

Adversarii lustraţiei au folosit un întreg ansamblu de strategii în scopul respingerii acesteia. Luate în parte, diferitele strategii intrau în contradicţie unele cu altele, de altfel, adesea erau şi auto-contradictorii, dar pe autorii lor nu-i interesa coerenţa logică, ci compromiterea lustraţiei, care, chipurile, nu putea fi apărată prin niciun fel de raţiuni morale sau intelectuale. Se urmărea deasemenea să se creeze impresia unei forţe şi unui număr copleşitor de argumente, ceea ce a fost cu atât mai uşor, cu cât adversarii lustraţiei dominau toate mass-media importante din Polonia şi opinia publică.

Iată aceste strategii:

1) Strategia cognitivă. Potrivit premizei sale fundamentale (de altfel, greu de contestat), din arhivele poliţiei politice comuniste nu aflăm tot adevărul. Dacă ne bazăm, deci, pe un adevăr parţial, vom ajunge cu necesitate la erori. Pe baza acestor erori vom da verdicte nedrepte, care vor influenţa decisiv soarta unui grup mare de oameni.

Folosit consecvent, argumentul incapacităţii cognitive a omului face imposibilă orice acţiune, lucru din care trăgeau deja concluzii scepticii antici. Dacă l-am folosi în forma în care l-au folosit adversarii lustraţiei, legea ar trebui să fie considerată drept crimă. Doar ea se bazează, exact în acelaşi fel, pe date incomplete şi pe imperfectele abilităţi cognitive umane. În plus, în cazul procedurilor legale obişnuite, cei doi factori care se potenţează reciproc, limitarea cognitivă a omului şi incertitudinea surselor cunoştinţelor sale, modelează într-un fel mult mai profund şi mai general destinul oamenilor, de data aceasta, al tuturor oamenilor. Lustraţia se referă de fapt doar la un grup mic, iar consecinţa ei poate fi cel mult interdicţia de a îndeplini anumite funcţii şi eventual oprobriul moral.

2) Strategia moral-cognitivă, care contestă documentele provenite dintr-o sursă nelegitimă. Adversarii lustraţiei detestă într-atât serviciile (poliţiei) politice comuniste, încât au declarat reprobabilă utilizarea arhivelor sale, precum şi utilizarea depoziţiilor reprezentanţilor săi.

Din nou, nu voi confrunta acest argument cu practica, nu doar a iertării, ci chiar a aprecierii foştilor securişi şi şefilor lor, de către adversarii lustraţiei. Important în acest caz este maximalismul etic extrem, formal, care constituie fundamentul acestui raţionament. În practică, această atitudine ar împiedica, de asemenea, aplicarea legii, chiar existenţa ei. Ar face imposibilă folosirea depoziţiilor, şi chiar utilizarea de materiale întocmite de criminali. De fapt, ar trebui să ducă la interzicerea mărturiei acestora.

3) Strategia justiţiară. Ea arată ilegitimitatea procedurii care va conduce la pedepsirea executanţilor, în timp ce şefii acestora nu sunt traşi la răspundere în niciun fel.

Ca şi în cazurile precedente, această argumentaţie a fost contaminată de ipocrizie, deoarece adversarii lustraţiei erau, de asemenea, duşmanii decomunizării şi a făcut totul pentru ca şefii agenţilor să scape de orice răspundere. Luându-o totuşi în serios, dăm iarăşi peste maximalismul etic. Potrivit acestuia, ca să poată fi acceptată, justiţa trebuie să fie deplină şi finală. Când nu se întâmplă aşa, conform susţinătorilor maximalismului, ea devine opusul său. Consecinţa unei astfel de gândiri trebuie să fie respingerea justiţiei umane în general.

4) Strategia estetic-etică. Oamenii decenţi, care fac parte din societate, nu se bagă în murdării. Urmărirea, turnătoria aparţin unei sfere a dezgustătorului, de care se cuvine să ne ţinem departe. Mai mult decât atât, trebuie să recunoaştem că dorinţa de a ajunge la cunoaşterea unor astfel de murdării, nu poate fi determinată decât de porniri josnice.

De fapt, spun aceşti esteţi ai moralităţii, motivaţia ei nu este dorinţa de a cunoaşte adevărul şi de a stigmatiza răul, ci dorinţa de a-i umili pe cei din jur şi de a se autoînălţa pe seama lor. Astfel, încercarea de a cunoaşte adevărul despre funcţionarea poliţiei politice şi despre atitudinea persoanelor apropiate în acest context nu pot avea decât un caracter resentimentar.

Caracteristice au fost pronunţările unor oameni cunoscuţi, citaţi de Gazeta Wyborcza şi  Tygodnik Powszechny, care au declarat că niciodată nu se vor uita în dosarele lor. Nu vor să ştie cine şi ce a turnat despre ei. Nu vor deci, să cunoască adevărul, deoarece adevărul este murdar şi dezgustător. Ceea ce contează cel mai puţin în acest caz este măsura în care motivul acestor declaraţii a fost presiunea chiar din partea mediei sus-pomenite.

Această argumentaţie conduce la dezintegrarea legăturii, tradiţionale în cultura noastră, dintre bine, frumos şi adevăr. Se pare că adevărul poate fi urât şi atunci este mai bine să nu fie cunoscut. În fundalul acestor argumente bântuie, de asemenea, contestarea postmodernă a adevărului, care, potrivit acesteia, devine doar un mit, “o serie de metafore şi metonimii”, aşa cum a formulat-o un clasic al acestui tip de gândire, Friedrich Nietzsche. Acest filosof este, în acelaşi timp, unul dintre părinţii “filosofiei suspiciunii”, care neagă motivele acţiunii, abordare prezentă şi ea în argumentarea adversarilor lustraţiei.

Ar părea că nimic nu este mai departe de creştinism decât atitudinea citată mai sus. “Adevărul vă va face liberi” – spune Hristos. Potrivit teologiei creştine Dumnezeu este adevărul. Si totuşi asta nu i-a deranjat pe adversarii lustraţiei, care neagă valoarea adevărului, să facă apel la principii creştine.

5) Strategia moral-deterministă. Acesta constituie fundamentul argumentaţiei anti-lustraţie. Potrivit ei, colaboratorii poliţiei politice comuniste au fost forţaţi să colaboreze, şantajaţi, supuşi la diferite tipuri de presiuni, înfrânţi psihic. Acceptarea colaborării a fost un eşec moral.

Această descriere pare de-a dreptul imposibil de contestat. Dar concluziile trase de aici de către adversarii lustraţiei sunt deja cu totul altceva. Conform acestora, colaboratorii au fost victime şi li se cuvine mai degrabă compasiune şi ajutor, nu urmărire şi condamnare.

Acesta este un raţionament care neagă în măsura cea mai profundă din toate cele de până acum, justiţia umană umană tradiţională, şi deci ordinea umană care a fost întemeiată pe ea, adică instituţia legii. El contestă, de asemenea, moralitatea. Piatra sa unghiulară este determinismul. Potrivit premizelor sale, omul este condiţionat social (sau în orice alt mod). Nu-şi poate asuma responsabilitatea pentru acţiunile sale. Acest ansamblu de condiţionări creează răul, căruia făptaşul individual nu îi este decât un instrument. Prin urmare, acela care făptuieşte răul este mult mai mult o victimă şi are nevoie de ajutor, nu de pedeapsă.

Un astfel de determinism duce la subminarea principiilor fundamentale ale culturii noastre: conceptul responsabilităţii, şi, prin urmare, şi cel al libertăţii omului. De fapt, el pune sub semnul întrebării întreaga ordine morală. Desigur, este vorba de determinism în ediţie radicală.

Premiza impactului circumstanţelor asupra atitudinilor şi opţiunilor omului nu poate fi pusă la îndoială. Mai mult, însăşi chestiunea voinţei libere, în contextul a tot felul de condiţionări la care omul este condamnat (biologic-genetice, culturale, sociale şi altele) este o problemă imposibil de rezolvat pe teren pur intelectual, o aporie cu care fiecare generaţie şi fiecare om conştient trebuie să să se confrunte din nou.

Şi totuşi, cu toate aceste complicaţii, premiza voinţei libere este singura care permite apărarea demnităţii omului. Se dovedeşte, de altfel, că, în practică, ea aduce consecinţele cele mai pozitive în dimensiunea socială. Societăţile care recunosc acest principiu se dezvoltă cel mai dinamic şi câştigă în competiţia globală şi, lucrul cel mai important, strâns legat de primul, adoptă standarde de civilizaţie în conformitate ordinea morală. Contestarea voinţei libere ar trebui, în plus, să conducă la o reconstrucţie radicală a realităţii noastre sociale, în urma căreia ar trebui respins şi bine-cunoscutul principiu de drept al responsabilităţii individuale. În teoriile şi practica juridică a secolului XX, s-au ivit într-adevăr teze şi soluţii conducând în această direcţie. Acestea au fost idei care au pus accentul pe resocializare şi renunţarea la categoria pedepsei ca principiu fundamental al acţiunii legii. Dar ele au fost fragmentare şi inconsecvente.

Determinismul social în versiune radicală a fost pe de altă parte fundamentul ideologiilor  revoluţionare, care au subminat civilizaţia noastră în ultimele două secole, şi dintre care cea mai influentă a fost comunismul marxist. Potrivit acestuia, vina personală este doar derivată din relaţiile sociale rele. Transformarea lor revoluţionară va duce la depăşirea tuturor contradicţiilor existenţei umane şi va elimina răul individual. “Justiţia revoluţionară “, avea să înlocuiască, deja din momentul revoluţiei, “justiţia burgheză.” Reeducarea trebuia să înlocuiască pedeapsa. Este semnificativ faptul că cele mai cumplite închisori şi lagăre de concentrare din Uniunea Sovietică, România, China, Vietnam şi Cambogia au purtat numele de centre de reeducare.

Imediat după revoluţie, când s-a dovedit că, în ciuda a toate, oamenii nu s-au descotorosit de viciile lor, statele comuniste au revenit şi ele la metode aparent destul de tradiţionale de combatere a criminalităţii şi la un drept care, în ideea sa, era asemănător celui “burghez”. Fiind considerat totuşi, inclusiv oficial, ca instrument al statului ideologic, el nu se preocupa prea mult de prejudecăţi cum ar fi drepturile individuale.

Respingerea lustraţiei a fost o decizie politică. Acest lucru nu înseamnă totuşi că argumentarea sa a avut doar un caracter instrumental. Este greu să pătrundem în sufletul celor care, ca strategi politici, şi-au dat seama că lustraţia ar avea consecinţe fatale din perspectiva scopurilor lor, şi de aceea au pornit o luptă radicală împotriva ei. Dar chiar şi în cazul lor, putem presupune că au împărtăşit o parte din argumentarea pe care au formulat-o în scopul de a-şi justifica şi valorifica alegerile politice. Punctele de de vedere exprimate în public, al căror obiectiv este de a convinge un grup cât mai mare de oameni, formulate în discuţie, ca răspuns la controverse, se organizează într-o construcţie relativ coerentă şi completă. Aşa a fost şi în cazul ideologiei antilustraţiei, deşi suporterii ei au beneficiat de un imens avantaj în mass-media, ceea ce le-a permis să treacă cu naturaleţe peste contradicţiile de toate felurile ale poziţiilor exprimate de ei. Ca de obicei pentru acest tip de constructuri ideatice, ele poartă însemnele timpului lor. În acest caz, deasupra justificărilor antilustraţie se ridică duhul stângii postmoderne.

Acest termen se referă la situaţia stângii socialiste de după prăbuşirea comunismului. Voi folosi termenul de stânga în sens ideologic. Prin urmare, este vorba de un ansamblu de ideologii configurate cel puţin începând de la mijlocul secolului al XIX-lea, ca socialismul, comunismul sau anarhismul. În mod clar şi aceste ideologii au fost influenţate de practica politică.

Astfel, după prăbuşirea definitivă a comunismului, stânga a trebuit să se îndepărteze de la principiile ei fundamentale, care i-au constituit existenţa timp de peste o sută de ani. Acest proces a început mult mai devreme, şi s-a legat de faptul ca stânga a fost nevoită să recunoască, rând pe rând, tot mai multe forme ale civilizaţiei “burgheze”. Cu toate acestea, ultimul act de abatere al stângii de la principiile sale a fost reconcilierea cu economia de piaţă. Deoarece căderea comunismului s-a asociat, în plus, cu criza statului bunăstării.

În sfera ideilor din care îşi trag apariţia ideologiile de stânga au avut loc, s-ar părea, modificări încă şi mai fundamentale. Stânga a părăsit maximalismul etic şi cognitiv.

În numele primului respinsese civilizaţia alienată, burgheză şi proiectase realizarea unui sistem în care omul şi-ar dezvălui perfecţiunea morală.

În numele celui de al doilea, propusese construirea unei ordini absolut raţionale, care ar fi liberă de hazard (de exemplu, cel al crizelor economice) şi în măsură să satisfacă nevoile tuturor participanţilor la viaţa socială.

După prăbuşirea ambelor proiecte, stânga culturală occidentală a contestat ordinea morală, precum şi orice altă ordine, împreună cu pretenţiile cognitive ale ştiinţei. De fapt, sămânţa acestei atitudini se afla totuşi deja la baza proiectului de stânga.

Variantă radicală a determinismului, aşa cum am amintit deja, neagă moralitatea umană, din moment ce neaga liberul arbitru. Deci, proiectul care creşte din absolutismul etic, sau dezacordul cu orice formă de rău, conduce de fapt la respingerea moralităţii, deoarece implică respingerea lumii. Dintr-o astfel de atitudine provine sloganul tânărului Marx cu privire la”schimbarea lumii”, în opoziţie cu “descrierea ei.” Moralitatea tradiţională este contestată de către ideologii revoluţiei ca slujind la întărirea ordinii capitaliste, şi astfel a răului din lume. Această atitudine şi-a găsit expresia cea mai radicală în “Catehismul revoluţionar” al revoluţionarului rus Serghei Neceaev, potrivit căruia binele este pur şi simplu ceea ce slujeşte revoluţiei. Această atitudine a fost reprezentată şi de Lenin.

La fel ca toate ideile, şi aceasta îşi are rădăcinile în disputele religioase. Ca prototip al ei, poate fi recunoscută gnoza.

Gnoza considera lumea noastră, şi în special materia, ca substanţă a răului. Omul se (poate) smulge din ea, întrucât el poartă în sine o scânteie divină prizonieră în lumea materiei şi ordinii pământeşti. Pentru că ordinea de pământ este doar o ordine a lumii depravării, şi, prin urmare, opusul ordinii, în sensul său cel mai profund, care este ierarhia valorilor. De asemenea, ordinea morală umană nu este altceva decât regulamentul închisorii sufletului, care permite să se menţină înrobirea elementului spiritual al omului. De aceea gnosticii erau amorali sau antimorali. Ei urmăreau eliberarea omului, adică a principiului spiritual, divin, ce zace în el, ceea ce se putea obţine prin gnoză – cunoaşterea cu caracter mântuitor.

Gnoza contesta în cel mai adânc sens ordinea umană, ca parte a ordinii pământeşti, care era, potrivit gnosticilor, negarea vocaţiei ideale a omului. Orice mijloc era bun pentru eliberarea de ordinea pământească, aşa cum pentru revoluţionari orice mijloc era bun pentru răsturnarea vechii orânduiri. În acest scop, gnosticii puteau propovădui asceza extremă sau desfrâul extrem.

Criticii comunismului consideră de obicei că la naşterea acestuia a avut o mare contribuţie vanitatea cognitivă iluministă. Dar cu siguranţă un rol şi mai important l-a îndeplinit aici revolta metafizică romantică de origine gnostică. Tocmai această revoltă a fost inspiraţia proiectului lui Marx pe care, mai târziu, în spiritul timpului, el a preschimbat-o în formulele scientiste ale „Capitalului“. Dar de la început, în comunism sau în ideologiile înrudite cu el a existat un relativism cognitiv specific, romantic-prometeic. Lumea era un obiect pe care omul trebuia să îl ia în propriile mâini şi să-l modeleze după dorinţele sale. În timp ce în Iluminism a domnit vanitatea cognitivă, care a îngăduit să se presupună că omul va cunoaşte tainele universului şi în acest fel va putea să-l stăpânească, romantismul poruncea să se creadă că voinţa umană este în măsură să-i dea orice formă. Ideea de om-Dumnezeu este moştenirea romantismului.

Iluminismul a creat metode ştiinţifice care au demonstrat repede limitele cunoaşterii umane. Visurile romantice de putere nu se termină niciodată. Este doar un paradox aparent, acela că ideologiile de stânga, pornind de la absolutismul moral şi cognitiv ajung la relativism. Deoarece în lume nu se poate menţine nici un fel de absolutism, adepţii săi, care nu sunt în stare să tragă concluzii mai profunde din această stare de lucruri, trec nemaipomenit de uşor în relativism. Ba chiar putem spune că în toate argumentele absolutiştilor zace deja relativismul, care este reversul său.

Toate această dialectică poate fi urmărită în argumentaţia adversarilor lustraţiei:
Deoarece nu putem şti adevărul întreg ar trebui să punem sub semnul întrebării aspiraţia noastră spre adevăr. Deoarece nu reuşim să facem în lume o ordine morală fără echivoc, trebuie să renunţăm la orice încercare în acest sens.

În sensul acestei dialectici, principalii inamici devin aceia care caută să aducă o oarecare ordine morală şi cognitivă în realitate. Aceştia sunt, după părerea adversarilor lustraţiei, fundamentalişti morali, care încearcă să impună altora ordinea lor dezumanizată, alienată. Ei sunt lipsiţi de toleranţă faţă de slăbiciunea umană, care, potrivit noului crez, devine singura calitate constitutivă ce caracterizează natura omenească.

În acelaşi timp, relativiştii morali încercă să-şi atace adversarii cu arma lor. Adică iau poziţie în apărarea valorilor şi asta în versiunea lor radicală, căreia îi dau o formă absolutistă. O astfel de atitudine, după cum am arătat mai sus, conduce în mod necesar la relativism. Ori absolutism, ori relativism, sună crezul adversarilor lustraţiei. Întrucât realitatea socială nu poate fi supusă rigorilor etice înţelese în mod inechivoc, orice încercare de a introduce în ea elemente ale ordinii etice trebuie să fie, după părerea lor, un act de ipocrizie.

Tocmai acest tip de absolutism moral, care consideră răul în termenii tabu-ului (nu folosim arhivele securiste, pentru că au fost alcătuite cu intenţii rele) este o manifestare a unei atitudini extreme, utopice, ieşite din realitate.

Strategia pe care am desemnat-o ca estetic-etică este foarte semnificativă.

Se potriveşte perfect în cadrul atitudinilor “postmoderne”contemporane. Poate fi calificată drept un fel de hedonism moralizator postmodern. Potrivit acestuia, adevărul este o convenţie, deci nu constituie o valoare autonomă. Adepţii unei astfel de abordări îl tratează doar în termenii beneficiului direct. Adevarul neplăcut este respins. Acesta este unul dintre elementele atitudinii postmoderne contemporane, care pune sub semnul întrebării etica eroică în numele vegetării fără de stress. Lumea standardelor, exigenţelor, idealurilor nu numai că este respinsă, dar este şi condamnată ca inumană. Ea trebuie să fie o manifestare a resentimentului, o metodă de dominaţie a “fundamentaliştilor morali” asupra celorlalţi oameni obişnuiţi.

Moralitatea devine astfel imorală, deoarece, în conformitate cu conceptele aflate în circulaţie astăzi, motivaţia ei ascunsă este dorinţa de a se înălţa pe socoteala publicului imperfect, care este astfel înjosit. Desigur, toate aceste serii de raţionamente conduc la contestarea oricărei ordini umane.

Este caracteristic tipul de argumentaţie morală, rezumat în formula “mai bine să dăm drumul la o sută de vinovaţi decât să condamnăm un nevinovat”. În sens literal, ar trebui să fim de acord cu ea. Întrebarea este doar ce concluzii tragem de aici. Dacă asta înseamnă renunţarea la justiţia umană, aşa cum e ea, imperfectă, condamnată la greşeli şi deci la nedreptăţirea unor nevinovaţi, atunci ajungem la absurd. Chiar şi numai pentru că dimensiunea răului pe care îl vom provoca abandonând normele tradiţionale şi instituţiile bazate pe acestea va fi incomparabil mai mare decât cea a răului pe care ele îl cauzează.

Adversarii lustraţiei recurg adesea la o retorică creştină. Vorbesc mult de iertare şi milostivire. Numai că aceste concepte nu pot fi conciliate cu modul lor de gândire. În special categoria iertării a suferit în dialectica lor o transformare perversă. Dacă agenţii şi turnătorii au fost victimele condiţionărilor, şi, prin urmare, pur şi simplu victime, atunci actul iertării pur şi simplu îi jigneşte. Oare poate fi iertată victima?

Iertarea creştină este o virtute eroică. Omul, urmându-L pe Dumnezeu, renunţă la despăgubirea pentru răul care i-a fost făcut, despăgubire la care are pe deplin dreptul. Face aceasta pentru a întrerupe lanţul răului. Iertarea nu poate fi determinată de comoditate, laşitate, delăsare. Dacă din astfel de motive omul aruncă în uitare răul, aceasta înseamnă doar că este slab, este indiferent din punct de vedere etic, iar un asemenea act este reprobabil moral.

Iertarea presupune, de asemenea, lepădarea de rău din partea făptuitorului. Acest act trebuie să fie precedat de recunoaşterea vinovăţiei şi mărturisirea ei. Dimpotrivă, în cazul lustraţiei, adversarii ei luptă pentru nedezvăluirea răului şi pentru dreptul autorilor acestuia de a beneficia de roadele sale. Ba chiar luptă şi pentru reputaţia lor. Prin urmare, pretind gratificaţie morală pentru încălcarea normelor morale elementare. Fiindcă reputaţia este o satisfacţie morală. Ne putem oare închipui perversiune mai mare?

Nu există însă iertare din partea adversarilor lustraţiei pentru aceia care caută să condamne răul. Deoarece, conform logicii perverse prezentate mai sus, ei sunt întruchiparea răului.

La fel de perversă este atitudinea adversarilor lustraţiei faţă de milostenie. Ea este destinată exclusiv făptuitorilor răului, care (în acest caz nu putem să nu facem referire la practică), se bucură în realitatea celei de-a III-a RP de privilegii deosebite. De victimele acestora, avocaţii respectivei milostenii nu se ocupă.

Retorica creştină a adversarilor lustraţiei poate fi considerată drept o instrumentalizare a acesteia. Demers cinic şi pervers, întrucât  conduce la negarea ideilor şi virtuţilor elementare care stau la baza acestei religii.

Dar ea poate fi privită şi ca o tentativă de preluare, intenţionându-se atât recuperarea acestei tradiţii cât şi contrazicerea semnificaţiei ei fundamentale. Într-o astfel de înţelegere a acestei strategii, retorica religioasă a adversarilor lustraţiei devine un element al subminării postmoderne a religiei. Tentativa de a o reinterpreta în spiritul complexului cultural postmodern: al pacifismului, feminismului şi celorlalte -isme care mai vin la rând. În orice caz, lupta împotriva lustraţiei se înscrie în marea culturomachie contemporană.

Traducere Anca Cernea